Pretentii civile. Speta. Decizia 540/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 540/
Ședința publică din 14 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Benone Fuică
JUDECĂTOR 2: Mihaela Neagu
JUDECĂTOR 3: Alina Savin
GREFIER - -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul, domiciliat în G,-, -.5, împotriva sentinței civile nr. 107 din 21.01.2009 pronunțată de Tribunalul Galați, în contradictoriu cu intimata - pârâtă CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, cu sediul în B,- - 24, sector 1.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 11 mai 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași dată când, instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea cauzei la data de 14 mai 2009.
CURTEA
Asupra recursului înregistrat la Curtea de Apel Galați - Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-;
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Galați sub nr- reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României solicitând obligarea acesteia să îi plătească drepturile bănești actualizate reprezentând sporul de 50% din salariul de bază de încadrare pentru perioada 01.11.2000-27.07.2005, actualizate cu rata inflației.
În fapt, a motivat că a fost angajatul pârâtei în perioada 22.12.1993-22.12.1999 în funcția de judecător financiar și în perioada 17.01.2000-27.07.2005 în funcția de procuror financiar pe lângă Camera de Conturi județeană
Ambele funcții fiind echivalente cu funcția de magistrat, salarizarea sa s-a făcut în consecință, potrivit actelor normative în baza cărora au fost salariați magistrații.
În acest context, în baza art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, a beneficiat până la data de 1.11.2000 de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculate la indemnizația de încadrare brută lunară aferentă funcției de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel.
Faptul că, în virtutea funcției de magistrat pe care a îndeplinit-o la pârâtă avea dreptul să beneficieze de acest drept salarial constând în sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după data de 1.11.2000, rezultă și din Decizia nr.21 din 10.03.2008 a Secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr.5/2008 ca urmare a admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr.50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculate la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001".
Referitor la dreptul la acțiune, consideră că nu operează prescripția acestuia, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 8 alin 1 din Decretul nr.167/1958, prescripția dreptului la acțiune a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată la care a cunoscut că a fost păgubit cât și pe cel care răspunde de pagubă.
În context, invocă și dispozițiile art. 16 alin 1.lit a din Decretul nr.167/1958 care reglementează întreruperea curgerii termenului de prescripție prin aceea că, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Consecința unei asemenea întreruperi a dreptului la acțiune este reglementată de art.17 alin 1 și 2 din Decretul nr.167/1958, constând în esență, în ștergerea prescripției anterioare și începerea unui nou termen de prescripție.
Ca urmare, sub aspect procedural, dreptul la formularea pretențiilor, respective de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin 1 din Decretul nr.167/1958, curge de la data când a cunoscut paguba cât și pe cel care răspunde pentru ea,aceasta fiind data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr.21 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă, arătând că începând cu data de 01.11.2000, data intrării în vigoare a OUG 83/2000, nu a mai avut temei pentru plata acestor drepturi.
Prin Sentința Civilă nr. 107/21.01.2009 Tribunalul Galația admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul, pentru prescripția dreptului material la acțiune.
În motivare instanța reține că potrivit disp. art. 283 alin. 1 litera c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Ori, pentru pretențiile aferente perioadei solicitate, termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit.
Reclamantul a invocat faptul că în cauză este incident art. 16 al. 1 lit. a din decretul 167/1958, or acest text se referă la prescripția în materia răspunderii delictuale, care nu are legătură cu prezenta cauză. Cauza vizează existența unor raporturi de muncă, și nu a unor fapte ilicite. Prin urmare, nu are relevanță în cauză, data publicării deciziei 21/2008 a ICCJ, ci data scadenței fiecărei sume.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul solicitând casarea ei și admiterea acțiunii
În motivare a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8,9.pr civilă.
Astfel, consideră că termenul de prescripție a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr.21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, dată de la care cunoscut că a fost păgubit prin neplata în termen a sporului de 50%.
Mai arată că practica instanțelor este în sensul că datorită "aparenței de nedrept" acțiunile nu sunt prescrise, iar dreptul la acțiune s-a născut la dat pronunțării recursului în interesul legii.
Intimata, legal citată, nu a formulat întâmpinare.
Examinând hotărârea recurată atât prin prisma criticilor formulate de recurent cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conf. cu disp. art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este parțial fondat pentru următoarele considerente:
În mod corect a reținut instanța de fond că în materia conflictelor de muncă acțiunile pot fi promovate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul contractului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
În acest caz, dreptul la acțiune se naște succesiv, la data la care trebuiau achitate drepturile bănești, iar nu la data la care persoana a cunoscut că a fost păgubită precum și pe cel care răspunde de pagubă, situație aplicabilă în cazul răspunderii civile delictuale.
De asemenea, nu se poate reține ca întemeiată susținerea reclamantului că a aflat de existența dreptului abia în luna februarie 2008 odată cu pronunțarea deciziei în interesul legii.
Un recurs în interesul legii se promovează în condițiile în care există soluții diferite în aceeași chestiune juridică, deci aceasta presupune promovarea mai multor acțiuni și pronunțarea unor hotărâri judecătorești, lucru care nu ar fi fost posibil dacă dreptul la acțiune nu s-ar fi născut.
Scopul unui recurs în interesul legii este asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul României așa cum rezultă din disp.art.329 al.1 din Cod procedură civilă în situația în care anumite chestiuni de drept au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Așadar, Decizia nr.21/2008 pronunțată în recursul în interesul legii produce efecte declarative, nu dă naștere nici unui drept și nu are nici o influență asupra cursului prescripției extinctive.
Nu se poate vorbi de o recunoaștere așa cum afirmă reclamantul deoarece pentru a interveni o întrerupere a cursului prescripției trebuie ca recunoașterea să vină din partea pârâtei.
Cum la dosar nu există nici o dovadă că debitoarea care este pârâta din prezenta cauză adoptat o poziție de recunoaștere a dreptului subiectiv corelativ instanța apreciază că nu devin aplicabile disp.art.16 din Decretul nr.167/1958.
Este adevărat că prin Decizia nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut temeinicia dreptului, dar asta în condițiile în care acțiunea este formulată cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.
În prezenta cauză, acțiunea a fost introdusă la data de 04.06.2008, ca urmare pentru drepturile bănești anterioare datei de 04.06.2005 a intervenit prescripția.
Cu toate acestea, reclamantul a solicitat să i se achite sporul pentru perioada 01.11.2000-27.07.2005, deci acțiunea nu este prescrisă pentru perioada 04.06.2005-27.07.2005, care este în interiorul termenului de prescripție de 3 ani.
În consecință, în baza art. 312 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, doar cu privire la drepturile bănești pentru perioada 04.06.2005-27.07.2005.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul, domiciliat în G,-, -.5, împotriva sentinței civile nr. 107 din 21.01.2009 pronunțată de Tribunalul Galați.
Casează în parte sentința civilă nr.107/2009 a Tribunalului Galați și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, doar cu privire la drepturile bănești aferente perioadei 04.06.2005 - 27.07.2005.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 14 Mai 2009.
Președinte, Judecător,
Grefier,
: /04.06.2009
:DC/2 ex/09.06.2009
Fond:/
Asistenți judiciari:C-tin /
OPINIE SEPARATĂ ÎN:
admiterii recursului și casării în totalitate a sentinței civile nr. 107/21.01.2009 a Tribunalului Galați.
Apreciez că în cauză se impune casarea în tot a sentinței civile recurate, având în vedere că instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea pentru prescripția dreptului material la acțiune.
Pretențiile reclamantului au putut fi solicitate de la data pronunțării deciziei în interesul legii nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a stabilit, prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008, dată în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, că instanțele judecătorești se pot pronunța, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, asupra regu-larității unui act de abrogare a unei norme legale, respectiv asupra aplicabilității în continuare a normei abrogate, în recursurile cu soluționarea cărora au fost legal investite;
Această decizie dată într-un recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.; decizia este obligatorie pentru instanțele judecătorești, deci are putere de lege, conform cu prevederile imperative ale art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Fiind vorba în această decizie a Înaltei Curți de constatarea neconstituționalității unei norme și de aplicabilitatea în continuare a normei abrogate neconstituțional, pe durata de timp de la abrogare și până la constatarea neconstituționalității normei abrogatoare nu se poate pune problema curgerii prescripției dreptului la acțiune în prezenta cauză, respectiv constatarea prescripției dreptului de a cere drepturile salariale restante în discuție, după trecerea unei perioade de trei ani, pentru un foarte simplu motiv, acela că nu este admisibil să i se dea în justiție astfel de efecte juridice unei norme declarate a fi neconstituțională, pe calea unui proces civil soldat cu o hotărâre judecătorească prin care se soluționează fondul cauzei.
Însuși pârâtul Ministerul Justiției, ca organ al administrației centrale de stat, are inițiativă legislativă în acest domeniu, întocmind proiectele de acte normative în numele Guvernului, din care face parte și susține adoptarea lor atât în ședințele de Guvern, cât și în Parlament ( nr. 83/2005, cu modificările și completările ulterioare, aduse până în luna mai 2008), condiții în care, invocând prescripția dreptului la acțiune se prevalează de propria culpă, ceea ce în sistemul de drept procesual al oricărui stat democratic este inadmisibil (nemo propriam turpitudinem alegans).
Pe de altă parte, însuși pârâtul care a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului a recunoscut că datorează tuturor magistraților și personalului auxiliar de specialitate din justiție, drepturile salariale restante, începând cu anul 2000, stabilind și termenul de plată, - în decembrie 2005, termen pe care nu l-a respectat.
Această recunoaștere a acestor datorii restante s-a făcut printr-un act normativ, cu putere de lege și, deci, cu efecteerga omnes, anume prin Hotărârea de Guvern nr. 232/2005 (Anexa 2, VI 3.2. care face parte integrantă din hotărâre și care este contra-semnată de ambii miniștri care conduceau cele două ministere pârâte recurente);
Astfel, în aceste împrejurări, prescripția dreptului la acțiune pentru drepturile salariale restante ale reclamantului, dacă se poate pune o astfel de problemă de drept procesual, începe să curgă din ziua următoare datei stabilite de Ministerul Justiției, ca dată a scadenței plății (decembrie 2005) drepturilor salariale restante - de el însuși așa numite, adică de la data de 01.01. 2006, situație în care acțiunea reclamantului se prescrie după trei ani calculați de la data scadenței plății datoriei stabilite și nerespectate de pârâtul recurent (31 decembrie 2005), respectiv la 31.12.2008.
Rațiunea instituției prescripției extinctive este de a sancționa pe creditorul delăsător, care stă în pasivitate mai mult timp și nu-l acționează în justiție pe debitor pentru a-și realiza creanța, ceea ce, în nici un caz, în speță, nu i se poate imputa reclamantului, în contextul dat este de notorietate că numai datorită intentării în mod repetat a unor astfel de acțiuni în justiție, la diferite intervale de timp, de către magistrații judecători și procurori, de personalul de specialitate auxiliar din justiție, de la instanțele și parchetele din toată țara, cât și practicii judiciare neunitare s-a ajuns la adoptarea de către Plenul Înaltei Curți de Casație și Justiție a Deciziei nr. XXI(21) din anul 2008.
În art. 20 (1) al Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă se arată căDebitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție era împlinit.
Din această normă cu caracter imperativ, interpretată extensiv, luând exemplul unei astfel de -pretări extensive date în practica sa judiciară de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la noțiunea de bunuri, respectiv protecția bunurilor oricărei persoane, rezultă că promisiunea pârâtului recurent de a plăti până la o anumită datădrepturile salariale restantereclamantului nu mai poate fi retrasă; de asemenea, rezultă că s-a născut un nou drept la acțiune privind acestedrepturi salariale restante, pentru care termenul de trei ani al prescripției extinctive curge după data scadenței plății stabilite de pârât prin hotărârea de guvern despre care s-a făcut vorbire mai sus.
Se remarcă faptul că sporul de risc și supra-solicitare neuropsihică intră în categoria generică a drepturilor salariale, deoarece toate sporurile, indemnizațiile și oricare alte adaosuri la salariul de bază sunt definite de lege a fi părți componente ale salariu-lui (art. 155 din Codul muncii ).
În aceste condiții, a considera prescrise și a nu le mai plăti drepturile salariale în discuție unui nu-măr de persoane salariate, aflate într-o situație similară cu alte persoane, - cărora aceleași drepturi referitoare la aceeași perioadă li s-au plătit, aceasta se poate face doar creând o discriminare.
O astfel de diferență de tratament nu se poate aplica unor subiecte de drept aflate în situații analoage, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia mai sus citată; dar aceasta este și o practică constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a extins sfera de protecție și asupra drepturilor sociale, în aplicarea Art. 6 alin. (1), Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CEDO, decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003, -Poirez contra Franța; decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
Prin includerea sporului de risc și suprasolicitare neoropsihică în așa-zisa indemnizație unică, considerând a fi legal un astfel de procedeu și care ar fi dus la creșterea salariului împricinaților, s-a creat o incoerență legislativă și o confuzie în același timp, cu tendința diminuării venitului net lunar al judecătorilor, procurorilor, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate de la instanțele judecătorești, chiar dacă venitul lor net lunar, totuși, a crescut;
legislativă și confuzia s-au produs datorită ignorării dispozițiilor art. 155 din Codul muncii, în care sunt reglementate distinct componentele salariului, text de lege de drept comun cu caracter imperativ, în materia dreptului muncii, în vigoare în prezent și la data includerii sporului în discuție în salariul de bază brut lunar;
Dacă o lege în vigoare arată distinct și expres care sunt componentele salariului: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar ulterior acestei reglementări un alt act normativ confundă salariul de bază cu indemnizația, ba mai mult include unele în altele componentele salariului, cum s-a întâmplat în speța de față, iese în evidență nu numai incoerența legislativă, ci și confuzia creată, care are efectul diminuării venitului net lunar al salariaților în cauză;
Acest efect de diminuare a veniturilor nete luna-re se produce progresiv, în timp, deși aparent și efectiv aceste venituri cresc, întrucât, de lege oac reșterii se referă numai la salariul de bază brut lunar al reclamantului, - greșit și confuz numit indemnizația de încadrare brută lunară, deoarece indemnizația este o componentă variabilă a salariului care se adaugă la salariul de bază al persoanelor care sunt detașate, delegate, trimise în misiune, ori care au funcții de conducere etc. iar sporurile, cum este și acela, în cauză, se calculează într-un anumit procent din acest salariu de bază;
Includerea oricărui spor sau alt adaos - părți componente ale salariului, în salariul de bază - altă parte componentă a salariului, face imposibilă, deci, calcularea sporului într-un anumit procent din acest salariu, ceea ce, aritmetic, diminuează evident sporul.
Dreptul la muncă are cel mai cuprinzător izvor de drept în Codul muncii, ceea ce nu înseamnă că izvorul principal al dreptului constituțional, care este Constituția, nu este și un izvor important de drept în domeniul dreptului muncii. Astfel, neîngrădirea dreptului la muncă și libertatea muncii sunt de sorginte constituțională, arătându-se în Constituție, Capitolul II. Drepturile și libertățile fundamentale, la art. 41 (1) că Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, pre-cum și a locului de muncă este liberă.
Din acest text constituțional, cu forță juridică supremă (art. 1 alineat 5 din Constituție), se desprinde ideea consacrării dreptului la muncă - drept funda-mental și libertate fundamentală a omului în același timp, chiar dacă el nu este direct proclamat în legislația noastră internă, atâta timp cât, potrivit normelor internaționale, acest drept este unul din drepturile esențiale ale omului, așa cum este statuat înDeclarația universală a drepturilor omului(art. 23 punct 1), în Pactul internațional cu privire la dreptu-rile economice, sociale și culturale (art. 6 punct 1), adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200 (XXI) și înCarta socială europeană revizuită(Partea a II-a, art. 1), acte normative de drept internațional care, fiind ratificate de România, fac parte din dreptul intern; în acest din urmă act normativ de drept internațional al muncii este proclamat direct nu numaidreptul la muncă, ci șidreptul la o salarizare echitabilă,care derivă ca drept accesoriu din dreptul la muncă, protecția lor fiind reglementată deopotrivă în același regim juridic (accesso-rium sequitur principale).
Actele normative internaționale, cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ratificate de România, se aplică prioritar față de normele dreptului intern pozitiv și de deciziile Curții Constituționale, cu excepția cazurilor când acestea din urmă conțin dispoziții mai favorabile, potrivit articolului 20 din Constituție. Acest text de constituțional este aplicabil în cauza de față, deoarece prin acte normative interne succesive, incoerente și confuze, a fost suprimat un drept câștigat de reclamant, acela al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, prin includerea lui nelegală în salariul lor de bază lunar, cum s-a arătat mai sus; în acest fel a fost încălcat nu numai art. 53 din Constituție, care interzice să se aducă atingere existenței unui astfel de drept, ci și art. 4 al Părții a II-a dinCarta socială europeană revizuită, potrivit cu care exercitarea dreptului la o salarizare echitabilă se asigură și prinmetode legale de fixare a salariilor. Or, nelegalitatea metodei de includere și fixare a unei părți componente a salariului în altă parte componentă a acestuia, a fost făcută ca urmare a abrogării ilegale a componentei salariului numită spor de risc și suprasolici-tare neuropsihică, printr-un text al unui act normativ abrogator - Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care a fost declarat neconstituțional (adoptat cu încălcarea legii fundamentale), prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care s-a făcut referire și mai sus.
În privința susținerilor Ministerului Justiției, că este justificat interesul public al abrogării sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică chiar prin crearea așa-zisei indemnizații unice și că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile -tivei Consiliului 89/391/CEE din 12.VI.1989, acestea sunt critici care nu pot fi nici ele primite, față de cele arătate mai sus, cât și de împrejurarea că această Directivă este cea mai importantă în domeniul securității și sănătății în muncă, având ca obiectiv îmbunătățirea sănătății și securității tuturor salariaților, din toate domeniile de activitate, la locurile lor de muncă, fiind cuprinsă aici și evitarea riscurilor profesionale;
Susținerea că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat reclamantelor și intervenienților și apoi abrogat, nu are tangență cu securitatea și sănătatea în muncă reglementate în acest act normativ de drept comunitar, apare a fi un non sens.
În speță, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a redevenit actual și le este datorat retroactiv de pârâți reclamantului de la data stabilită, cu putere de lege, în decizia menționată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea a intrării în vigoare a nr.OG 23/2000, - 01.10.2000 și în viitor, cât timp aceștia exercită profesia de judecători.
Actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, deci și cetățenilor români, în speță reclamantului, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, așa precum și în prezenta pricină, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată; aceasta se desprinde din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - aCurții de Justiție a ComunitățilorEuropene,care a statuat că:judecă-torul național însărcinat să aplice, în cadrul compe-tenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obli-gația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constitu-țional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, aceeași C, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, a stabilit următoarele:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai -porar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la -venția pentru apărarea drepturilor Omului și a Li-bertăților Fundamentale,potrivit căruia:
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internțio-nal.
Protecția instituită de acest text are în vedere toate bunurile patrimoniale care pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice, atât imobile cât și mobile, deci acest text utilizează noțiunea de proprietate în sensul cuprinderii în con-ținutul său a tuturor acestor bunuri(CEDO, 8 febru-arie 1979, nr.7456/1976, Wiggins c/-);
luând în considerare accepțiunea de bunuri și protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO,dreptul de risc și suprasolicitare neuropsihicăal reclamantelor și intervenienților - drept de creanță - calculat în proporție de 50% din salariul lor de bază brut lunar,este imprescrip-, prin interpretarea extensivă, sistematică și logică a normei imperative conținute în art. 21 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform căreia:
Dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de propri-tate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.;
este de la sine înțeles, astfel, față de cele arătate mai sus, că nu au aplicabilitate în cauza de față nici dispozițiile art. 166 din Codul muncii, privind prescripția acțiunii pentru plata salariului.
Salariul reclamantului din cauza de față este un bun mobil proprietatea lor, desigur, în componența acestuia intrând și sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în discuție, dedus judecății, așa încât este pe deplin justificată concluzia protecției care i se acordă, atât prin textul citat mai sus dinCarta socială europeană revizuită, cât și prin textul citat alProtocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omuluiși a Libertăților Fundamentale.
Obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc, între altele, și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestor obligații.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție are ca rezultat și o adaptare a jurisprudențelor naționale la autoritatea de lucru interpretat din practica acestor Curți, bazată pe analogia cauzelor.
Judecător,
Președinte:Benone FuicăJudecători:Benone Fuică, Mihaela Neagu, Alina Savin
