Pretentii civile. Speta. Decizia 6400/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- R OMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.4787/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.6400/
Ședința publică din data de 10 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 2: Zeca Dorina
JUDECĂTOR 3: Petre Magdalena
GREFIER - -
**************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurentul-reclamant și de către recurentul-pârât Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr.3220 din 16.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.46595/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, Institutul Clinic și Ministerul Finanțelor Publice - având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei la ora 10,02 nu au răspuns: recurentul-reclamant și recurentul-pârât Ministerul Sănătății și intimații-pârâți Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, Institutul Clinic și Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții, faptul că la dosar s-a depus prin serviciul "registratură" al secției la data de 04.09.2009 de către intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză de către recurentul-reclamant, în dublu exemplar, cu precizarea că pe această cale s-a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ.
De asemenea, se mai arată faptul că și părțile recurente prin motivele de recurs formulate în cauză au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ.
Curtea față de lipsa părților la prima strigare a cauzei, văzând și dispozițiile art. 104 alin.(13) din Regulamentul de Ordine Interioară a instanțelor judecătorești, dispune lăsarea cauzei la ordine.
La reluarea cauzei la ordine la ora 10,50 în cadrul ședinței de recursuri, nu au răspuns părțile.
Curtea constatând că în cauză recurentul-reclamant, respectiv recurentul-pârât Ministerul Sănătății cât și intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Prin recursurile înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 16.07.2009, recurenții și Ministerul Sănătății au criticat sentința civilă nr.3220/16.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.46595/3/LM/2008.
.-și recursul pe dispozițiile art.304 pcr.8 și 9 Cod pr.civilă și art.3041Cod pr.civilă, recurentul a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că Tribunalul a interpretat eronat Contractul colectiv de muncă la Nivel de Sanitară pe anii 2005-2007, reținând în mod greșit că recurentul nu ar avea dreptul la primă de vacanță, față de dispozițiile art.94 (2) lit.f care conține referiri la prima de vacanță a cărei acordare a fost doar suspendată prin Legile nr.743/2001, nr.632/2002, nr.507/2003 și nr.511/2004, prevederile OUG nr.146/19.12.2007 fiind aplicabile și situației sale personale.
Recurentul a mai susținut că prin respingerea excepției prescripției parțiale a dreptului său la acțiune, Tribunalul a admis că face parte din categoriile beneficiare ale dreptului la prima de vacanță, întrucât doar pentru aceste categorii a operat întreruperea termenului de prescripție conform Deciziilor nr.XXIII/12.12.2005 și nr.XII/05.02.2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluția dată acestui capăt de cerere având un caracter prolix.
În privința capetelor de cerere având ca obiect acordarea sporului de suprasolicitare neuropsihică și a celui de confidențialitate, recurentul-reclamant a arătat că își desfășoară activitatea în condiții de risc și suprasolicitare psihică, fiind obligat să păstreze confidențialitatea datelor personale ale pacienților pe care îi îngrijește.
Recurentul a susținut că tratamentul discriminatoriu instituit prin salarizarea diferitelor categorii de personal bugetar vine în contradicție cu Directiva nr.2000/EC/78 și încalcă dispozițiile cuprinse în Legea nr.53/2003 art.5,6,8, 35 alin.1, 40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, art.155 rap. la art.1 și art.165), în Declarația Universală a Drepturilor Omului (art.7 și art.23), în Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale (art.7), DO. Protocolul nr.12, Carta Socială revizuită, ratificată prin Legea nr.74/1999 (art.4) și în Constituția României (art.20, art.16, art.53 și art.41).
Recurentul Ministerul Sănătății a criticat sentința instanței de fond prin prisma greșitei rețineri a calității sale procesuale pasive în condițiile în care nu este ordonator principal de credite decât pentru sumele cu destinațiile precizate expres în art.190 din Legea nr.95/2006, pentru restul sumelor în care se includ și cele prevăzute pentru plata salariilor fiind direct răspunzător angajatorul, respectiv Institutul Clinic.
În drept, recurentul Ministerul Sănătății și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă, art.3041Cod pr.civilă și art.312 alin.3 Cod pr.civilă.
Intimata Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Baf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant.
Analizând cele două recursuri prin prisma motivelor de recurs invocate și raportate la conținutul sentinței atacate, Curtea reține următoarele:
Atât recurentul-reclamant, cât și recurentul-pârât Ministerul Sănătății au susținut încălcarea dispozițiilor art.304 pct.1 Cod pr.civilă de instanța de fond.
Actul juridic dedus judecății este reprezentat de relațiile sociale ocrotite prin norma de drept. În speță, relațiile sociale sunt reprezentate de raporturile de muncă pentru că drepturile pretinse de reclamant sunt drepturi ce derivă din calitatea acestuia de salariat.
Instanța de fond a realizat analiza pe fond a pretențiilor pornind de la această realitate juridică, respectiv de la calitatea de salariat a reclamantului, ceea ce îndreptățește Curtea să constate că Tribunalul, contrar susținerilor celor doi recurenți, nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății. Acest act juridic nu este reprezentat de Contractul colectiv de muncă la Nivel de de Sănătate pentru anii 2005-2007, așa cum eronat afirmă reclamantul-recurent, ci de relațiile sociale de muncă stabilite și ocrotite juridic în baza contractului individual de muncă. Atât contractul individual de muncă, precum și cel colectiv reprezintă izvoare ale drepturilor salariaților, izvorul de drept neconfundându-se cu noțiunea de act juridic mai sus definită.
Izvorul de drept reprezintă temeiul pretențiilor, dar nu actul juridic dedus judecății, doar confundarea celor două noțiuni distincte conducând la invocarea, pe deplin nefondată, a motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 Cod pr.civilă.
Critica întemeiată pe greșita interpretare a Contractului colectiv de muncă se subsumează greșitei aplicări a legii prevăzută de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Referitor la același aspect al invocării nefondate a dispozițiilor art.304 pct.8 Cod pr.civilă în recursul Ministerului Sănătății, Curtea reține aceleași argumente, respectiv faptul că instanța de fond a analizat speța dând calificarea corectă a relațiilor sociale reprezentate de raporturile juridice de muncă, împrejurarea dacă recurentul este ținut sau nu a răspunde pentru drepturile cu caracter salarial fiind o chestiune de fapt și de drept care se subsumează motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
În privința criticii întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, Curtea reține următoarele:
Recurentul-reclamant invocă greșita aplicare a legii care a condus, în opinia sa, la pronunțarea unei soluții prolixe asupra capătului de cerere având ca obiect acordarea primelor de vacanță pentru perioada 2005-2007.
Instanța de fond a arătat în considerentele sentinței că funcția deținută de reclamant nu se regăsește în anexa la Legea nr.188/1999 republicată, cuprinzând lista funcțiilor publice, art.35 alin.2 din același act normativ identificând ca titular al dreptului la prima de concediu pe funcționarul public.
Într-adevăr, reclamantul nu are calitatea de funcționar public, singura rațiune juridică pentru care să-i fie recunoscut dreptul la primă de vacanță fiind prevederea într-un act normativ special a unui asemenea drept.
Între anii 2005-2007, drepturile salariale ale reclamantului au fost stabilite de prevederile OUG nr.15/2004 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului contractual, neexistând vreun articol în această ordonanță care să consacre dreptul reclamantului-recurent la prima de vacanță.
Dispozițiile OUG nr.146/2007 nu sunt aplicabile situației recurentului-reclamant întrucât aceste dispoziții reglementează plata primelor de concediu suspendate pe perioada 2001-2006 pentru categoriile de personal expres și limitativ enumerate în cuprinsul acestei Ordonanțe, precum și pentru acele categorii de personal care beneficiază de prima de vacanță în baza legilor speciale. Or, așa cum Curtea a subliniat, legea specială care reglementează drepturile salariale ale categoriei bugetare din care face parte recurentul-reclamant, respectiv dispozițiile OUG nr.115/2004, nu prevăd dreptul la acordarea unei prime de vacanță.
Această ultimă împrejurare a fost și rațiunea pentru care în Contractul Colectiv de Muncă nr.2678/14 din 12.12.2005 este înscrisă clauza acordării personalului sanitar a primei de vacanță doar sub condiția modificării legislației, respectiv a OUG nr.115/2004. Această condiție nu s-a realizat până la momentul pronunțării sentinței de către instanța de fond, această împrejurare obiectivă împiedicând recunoașterea unui drept supus unei condiții suspensive care nu s-a realizat, respectiv modificarea OUG nr.115/2004.
Instanța de judecată nu are atribuții în a modifica legea, în cauză dreptul la acordarea unei prime de vacanță pentru reclamant nefiind un drept actual întrucât nu s-a realizat modificarea legislației.
Modificarea legislației reprezintă atributul Parlamentului și al Guvernului, în baza delegării legislației, iar nu atribuția instanțelor de judecată.
Nimic nu a împiedicat organizațiile sindicale ca la momentul negocierii în anul 2004 contractului colectiv de muncă să nu accepte condiția suspensivă a modificării legislației. Acceptând această condiționare a dreptului la acordarea primei de vacanță personalului sanitar, s-au expus riscului amânării sine die a angajamentului constând în modificarea legislației. Instanța de judecată nu are competența să acopere acest risc pentru că, dacă ar proceda de o manieră contrară, ea și-ar depăși atribuțiile, legiferând în locul Parlamentului sau Guvernului prin acordarea unor drepturi neprevăzute în legislație pentru categoria bugetară a personalului sanitar.
Prin decizia nr.820/2008 Curtea Constituțională a statuat că instanța de judecată nu are competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Din motivele de recurs expuse în comun rezultă că recurentul-reclamant tocmai această împrejurare o solicită și o reproșează instanței, respectiv faptul că nu a reținut discriminarea pentru neacordarea sporului de confidențialitate și de suprasolicitare neuropsihică și că nu a aplicat prevederile altor acte normative, respectiv Legea nr.188/1999 și OUG nr.146/2007.
După decizia Curții Constituționale mai sus evocată nu mai subzistă niciun temei juridic pentru care o instanță judecătorească să poată constata discriminarea, deciziile Curții Constituționale fiind general obligatorii.
Instanța de fond, ca de altfel și Curtea, nu are posibilitatea legală de a comenta temeinicia acestei decizii, ci doar obligația legală de a se conforma acesteia, împrejurare care o împiedică în mod obiectiv să analizeze susținerile recurentului-reclamant care au la bază pretinsa discriminare pentru că singurul temei legal în baza căruia se putea realiza această analiză, respectiv art.1, art.2 alin.3 și art.27 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare au fost declarate neconstituționale, prin decizia nr.820/2008 a Curții Constituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Din modalitatea de redactare a dispozitivului deciziei nr.820/2008 a Curții Constituționale se poate desprinde ideea conform căreia nu dispozițiile legale supuse controlului sunt neconstituționale, ci doar o modalitate de interpretare a acestora de către instanța de judecată, în condițiile în care interpretarea unor texte de lege reprezintă atribuția instanței de judecată, iar eventuala interpretare neunitară poate fi corectată doar prin soluționarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dincolo de aceste aspecte de detaliu, așa cum Curtea sublinia, deciziile Curții Constituționale, fie că ele se pronunță asupra neconstituționalității unor texte de lege în raport cu prevederile Constituției sau asupra unor interpretări jurisprudențiale ce nu reprezintă texte de lege, ci doar interpretări ale acesteia, sunt obligatorii pentru instanța de judecată.
Referirile recurentului-reclamant la dispozițiile cuprinse în reglementări internaționale nu pot fi valorificate direct prin aplicarea lor la diferitele drepturilor salariale recunoscute sau negate salariaților bugetari caracterul acestor reglementări fiind mult prea general, formulat la nivel de principii ce urmează a fi reflectate în legislația statului ratificant.
Legislația internă interzice, prin OG nr.137/2000, orice formă de discriminare, însă Decizia nr.820/2008 a Curții Constituționale face imposibilă interpretarea acestor dispoziții legale existente în privința tratamentului salarial diferențiat aplicat categoriei salariaților bugetari.
În condițiile în care în XXI realitatea economică și repeziciunea cu care aceasta suferă schimbări fac mult mai probabilă manifestarea unor forme de discriminare legate de drepturile economice și sociale ale salariaților decât de aspectele ce țin de diferențe etnice, culturale sau religioase, ca efect al Deciziei nr.820/2008 a Curții Constituționale, nicio instanță judecătorească nu poate face o analiză raportată la o pretinsă discriminare în materie salarială, orice posibil abuz rămânând, pe cale de consecință nesancționat, grație voinței juridice cu putere de lege exprimată de Curtea Constituțională.
Instanța de fond a făcut și o analiză pe fond, ajungând la concluzia că nu există discriminare, însă această analiză, pe lângă faptul că operează cu termeni mult prea generali și abstracți, ignorând realitatea faptică în care reclamantul își exercită profesia, este inutilă și lipsită de efecte juridice față de obligativitatea Deciziei Curții Constituționale care, împiedicând concluzia (respectiv constatarea pretinsei discriminări), împiedică implicit și analiza ce poate contura concluzia interzisă, astfel încât considerentele expuse de instanța de fond legate de această pretenție au un final previzibil și așteptat raportat la imposibilitatea legală stabilită de cei 9 judecători ai Curții Constituționale. O analiză obiectivă, care să răspundă unor pretenții clar formulate, nu se poate realiza decât în măsura în care această analiză nu este supusă unor condiționări, implicite sau explicite, care îi trasează clar rezultatul.
Efectele Deciziei nr.820/2008 a Curții Constituționale nu permit realizarea unei analize obiective în privința acordării primei de vacanță și a celor două sporuri solicitate de recurentul-reclamant prin interpretarea dispozițiilor cuprinse în OG nr.137/2000 care interzic discriminarea.
Raportat la dispozițiile legale în vigoare ce reglementează drepturile salariale ale personalului sanitar, Curtea reține că sporul de suprasolicitare neuropsihică și cel de confidențialitate nu sunt prevăzute pentru această categorie de bugetari. Pe cale de consecință, aceste drepturi inexistente din punct de vedere normativ pentru reclamantul-recurent nu pot fi recunoscute acestuia, analiza întemeiată pe critica salarizării discriminatorii neputând fi realizată de C în virtutea argumentelor mai sus expuse referitoare la forța juridică obligatorie a deciziei Curții Constituționale.
În privința susținerii recurentului-reclamant potrivit căreia soluția Tribunalului referitoare la neacordarea primei de vacanță pentru intervalul 2005-2007 este prolixă față de nerecunoașterea substanței dreptului, corelativ cu respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reține următoarele:
În primul rând, folosirea termenilor de prescripție parțială este improprie întrucât prescripția reprezintă o instituție a dreptului care limitează răspunderea sau, după caz, posibilitatea de a valorifica anumite drepturi (de regulă, cu caracter pecuniar), în interiorul unui interval de timp. Raportat la acest interval de timp (în speța de față, intervalul fiind de 3 ani), nu se poate susține că intervine o prescripție parțială, ci doar instituția prescripției care poate reduce cuantumul pecuniar al substanței dreptului sau poate conduce la constatarea imposibilității de valorificare a dreptului prescris.
Prin urmare, nimic legat de excepția prescripției nu poate fi parțial, efectele prescripției judecându-se în mod unitar și fiind o expresie a principiului securității raporturilor juridice care limitează valorificarea în timp a unor drepturi, cu excepția acelor drepturi considerate de lege imprescriptibile.
Orice drept salarial, pretins sau neacordat, este supus prescripției de trei ani, prescripție al cărei curs poate fi suspendat sau întrerupt în condițiile Decretului nr.167/1958.
Dacă s-ar considera aceste drepturi salariale ca fiind imprescriptibile în baza teoriei întemeiată pe dreptul de proprietate și jurisprudența referitoare la Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-ar crea consecințe economico-sociale care ar putea zdruncina profund solvabilitatea oricărui angajator, fie el instituție a Statului sau persoană juridică privată, ceea ce ar ajunge inevitabil să afecteze drepturile altor salariați prin imposibilitatea de achitare a drepturilor salariale ca urmare a stabilirii unor despăgubiri fără limitare în timp.
În cauză, analiza prescripției realizată de instanța de fond nu a antamat fondul dreptului pretins, astfel cum eronat susține recurentul-reclamant, ci a răspuns unei chestiuni prealabile invocate și pe care trebuia să o soluționeze cu prioritate conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod pr.civilă. Analiza întreruperii prescripției pentru dreptul pretins s-a făcut prin prisma cauzelor de întrerupere raportate la dispozițiile legale invocate.
A constata că un drept poate fi pretins pe calea unei acțiuni în pretenții izvorând din raporturi juridice de muncă ca efect al îndeplinirii unei condiții extrinseci naturii specifice a dreptului, respectiv ca urmare a încadrării acțiunii în termenul de 3 ani prevăzut de dispozițiile art.283 lit.c din Codul muncii (Legea nr.53/2003) nu echivalează cu recunoașterea implicită a substanței dreptului invocat. Faptul că analiza cauzelor de amânare a curgerii termenului general de prescripție s-a realizat prin referire la efectele suspendării plăților primelor de vacanță cuvenite funcționarilor publici, nu înseamnă că Tribunalul a admis implicit existența dreptului la prima de vacanță pentru reclamantul-recurent, ci a analizat dacă, raportat la temeiurile juridice pe care recurentul și-a fundamentat pretențiile, acestea din urmă pot fi valorificate prin prisma termenului prevăzut de art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003.
Pe cale de consecință soluția dată de Tribunalul București primului capăt de cerere nu este prolixă, ci realizată în baza unei analize corecte și legale a condițiilor extrinseci și intrinseci (ultimele raportate la substanța dreptului pretins) pretențiilor formulate.
În privința motivului de recurs întemeiat de cei doi recurenți pe dispozițiile art.3041Cod pr.civilă, studiul dosarului și a actelor de procedură efectuate la judecata de fond nu indică instanței de control judiciar alte chestiuni de ordine publică, în afara celor deja analizate, care să nu fi fost avute în vedere de instanța de fond. De altminteri, cei doi recurenți s-au limitat doar la invocarea generică a dispozițiilor art.3041Cod pr.civilă, fără a detalia în concret în ce constau neregularitățile ce ar putea fi cenzurate de C în exercitarea controlului extins reglementat de dispozițiile art.3041Cod pr.civilă.
În privința recursului formulat de Ministerul Sănătății prin prisma greșitei rețineri a calității sale procesual-pasive, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, Curtea reține următoarele:
Obiectul dedus judecății în fața instanței de fond a constat în pretenții reprezentând drepturi salariale pe care recurentul-reclamant le-a pretins, susținând că în mod nelegal a fost privat de plata acestor drepturi reprezentând prime de vacanță și contravaloare sporuri.
Calitatea procesuală pasivă se raportează la pretențiile ce fac obiectul acțiunii. Prin cererea formulată reclamantul a urmărit obținerea unui titlu executoriu (hotărârile pronunțate în primă instanță în materia dreptului muncii având această calitate în conformitate cu dispozițiile art.278 alin.1 pct.1 Cod pr.civilă) pentru care, în eventualitatea admiterii cererii, legiuitorul a stabilit obligația ordonatorului principal de credite, în cazul de față Ministerul Sănătății, de a dispune toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii (art.4 alin.1 din OG nr.22/2002).
Institutul Clinic este o instituție aflată în subordinea Ministerului Sănătății, prin urmare acestuia din urmă i-ar reveni obligația ca în cazul existenței unor titluri executorii reprezentate de sentințe pronunțate în litigii de muncă prin care se recunosc drepturi salariale ori alte drepturi rezultând din calitatea sau în legătură cu calitatea de salariat, să asigure fondurile necesare pentru plata acestor creanțe.
Instanța de fond a aplicat speței în mod corect și legal dispozițiile prevăzute de art.4 alin.1 din OG nr.22/2002, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art.304 pct.9 Cod pr.civilă nefiind fondat.
Referirile recurentului la dispozițiile Legii nr.95/2006 sunt irelevante pentru că prevederile acestui act normativ reglementează situațiile obișnuite în care, în cadrul sistemului sanitar, Ministerul Sănătății este îndrituit și obligat în același timp să asigure sumele necesare.
Or, din această perspectivă, este evident că domeniul de reglementare reprezentat de prevederile OG nr.22/2002 este cu totul altul, urmărind să confere eficiență titlurilor executorii obținute în contradictoriu cu instituții ale Statului Român, stabilind termene și modalități prin care instituțiile debitoare își vor îndeplini obligația de plată pentru a se conforma autorității de lucru judecat de care se bucură un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească și a asigura dreptul la un proces echitabil în faza executării silite tocmai prin plata efectivă a creanțelor.
În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.8 și art.3041Cod pr.civilă, Curtea arată că argumentele pentru care aceste motive sunt considerate nefondate sunt comune cu cele expuse în analiza recursului declarat de reclamant și invită recurentul-pârât Ministerul Sănătății să lectureze ansamblul considerentelor mai sus expuse pentru a lua cunoștință de punctul de vedere al instanței de control judiciar, repetarea argumentelor fiind inutilă și ineficientă.
Apreciind că cele două recursuri formulate împotriva sentinței civile nr.3220/16.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.46595/3/LM/2008 sunt neîntemeiate, Curtea, în temeiul art.312 Cod pr.civilă, urmează să le respingă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant și de către recurentul-pârât Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr.3220 din 16.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.46595/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, Institutul Clinic și Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Dact.LG/2 ex./10.12.2009
Jud.fond:;
Președinte:Farmathy AmeliaJudecători:Farmathy Amelia, Zeca Dorina, Petre Magdalena
