Drepturi salariale (banesti). Decizia 6364/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5089/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6364R
Ședința publică de la 09 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adela Cosmina Bodea
JUDECĂTOR 2: Florentina Dragomir
JUDECĂTOR 3: Nadia
GREFIER -
Pe rol, soluționarea recursurilor formulate de recurentul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și recurentul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.5145 din data de 12.06.2009, pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații: și CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, având ca obiect - drepturi bănești spor de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă. De asemenea, prin serviciul registratură s-a depus la dosar la data de 04.11.2009, de către intimata, întâmpinare, în trei exemplare.
Curtea, având în vedere faptul că prin cererea de recurs, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5145/12.06.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a VIII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Curtea de Apel București.
A obligat pârâții la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând sporul de 50% din salariul de bază, reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 01.08.2004-31.12.2008 în sumă netă actualizată de la data de 09.06.2009 de 104.393 lei, sumă ce va fi actualizată în funcției de coeficientul de inflație până la plata efectivă.
A obligat pârâții la plata către reclamantă a sporului de 50% din salariul de bază, reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 31.12.2008 la zi și în continuare sumă ce va fi actualizată în funcției de coeficientul de inflație până la plata efectivă.
A obligat pârâții la plata sumei de 150 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul expertului.
A obligat pârâta Curtea de Apel București să facă mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
În considerente a reținut că reclamanta este judecător în cadrul Curții de Apel București, astfel cum reiese din fotocopia carnetului de muncă depusă la dosar.
Din analiza materialului probator administrat în cauză, instanța a constatat întemeiată cererea reclamantei.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată: "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
La data de 1 octombrie 2000 intrat în vigoare Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996. Astfel, prin dispozițiile art. I pct. 42 din Ordonanța de Guvern nr.83/2000 s-a statuat că "Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 563 din 18 1999, se modifică și se completează după cum urmează: - 42. articolul 47 se abrogă".
În ședința din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 5/2008 a pronunțat decizia nr. XXI, cu următorul dispozitiv: "Admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele
autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
Potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 1 si 3 din Codul d e procedura civila, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Ca atare, în aprecierea obligatorie pentru instanțele judecătorești, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 5/2008, prin decizia nr. XXI/l0.03.2008, in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
Textul dispozitivului utilizează un verb la timpul prezent ("au dreptul"), ce justifica interpretarea ca acest spor se cuvine judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate si la data pronunțării deciziei nr. XXI, respectiv 10.03.2008, în ciuda abrogării Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 1999, cu modificările și completările ulterioare, în întregime, prin OG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza împotriva României 1, din 06.12.2007, constatând încălcarea articolului 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, precum și a articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție combinat cu articolul 14.
În fapt, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităților române de a-i acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru munca obligatorie efectuată în timpul serviciului militar. Reclamantul s-a plâns și de faptul că este victima unei discriminări, având în vedere că situația sa este similară celei în care s-au aflat alte persoane cărora instanțele interne și Înalta Curte de Casație și Justiție le-au recunoscut aceste drepturi. în plus, față de jurisprudența divergența instanțelor în materie, reclamantul a invocat și încălcarea dreptului sau la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securității raporturilor juridice, precum și sub aspectul independenței și imparțialității instanțelor.
În cauză, Curtea a constat la data judecării cauzei, în anul 2004, existat o jurisprudență neunitara în aplicarea Legea nr. 309/2002 atât la nivel național cât și la nivelul instanței supreme, reamintind că, deși divergențele de jurisprudență sunt inerente oricărui sistem de drept, totuși, instanței supreme îi revine rolul de a regla aceste contradicții. Astfel, instanța europeană a statuat că, divergențele de jurisprudență s-au datorat instanței supreme, iar faptul că aceste divergențe existau chiar la nivelul acestei instanțe, este contrar principiului siguranței raporturilor civile care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Sub aspectul și imparțialității instanțelor, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze dacă în cauză a existat încălcarea articolului 6 din Convenție.
În plus, Curtea văzând că în alte cauze similare instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002, aceasta a apreciat că reclamantul avea o " legitimă" de a obține recunoașterea creanței sale. În concluzie, față de divergențele din jurisprudență existente la nivelul instanței supreme, și subliniind că articolul 14 din Convenție are caracter exemplificativ, iar nu limitativ, a constatat încălcarea și articolului 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenție.
În prezenta cauză, situația este similară, neacordarea sporului de 50% din indemnizația de baza brută lunară, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică reclamantei, instituind un tratament inegal în raport de reclamanții care l-au câștigat, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate de Curțile de Apel din Pitești, C, B, O, invocate de Procurorul General al României în recursul in interesul legii.
Ca atare, instanța a constatat că reclamanta are o speranță legitimă de a obține recunoașterea creanței sale, în situația contrară încălcându-se articolul 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Față de toate considerentele expuse, instanța a admis cererea și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumelor reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, pentru perioada 01.08.2004-31.12.2008, în sumă netă actualizata la data de 09.06.2009, de 104.393 lei, sumă ce va fi actualizata în funcție de coeficientul de inflație până la plata efectivă.
A obligat pârâții la plata sporului de 50% din salariul de bază, reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 31.12.2008 la zi și în continuare sumă ce va fi actualizată în funcției de coeficientul de inflație până la plata efectivă, față de interpretarea dată de Înalta curte de Casație și Justiție, în sensul că textul de lege care reglementează sporul de 50% din salariul de bază, de risc și suprasolicitare neuropsihică este în vigoare, astfel încât acesta trebuie plătit lunar o dată cu indemnizația și celelalte sporuri ce compun drepturile salariale ale reclamantei, atâta timp cât aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru plata indemnizației lunare și îndeplinește calitatea de magistrat în cadrul instanțelor din raza Curții de Apel București.
Pentru a acoperi prejudiciul determinat de neplata acestor drepturi, instanța a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumelor reprezentând corecția sumelor cu indicele de inflație, calculat de la scadență și până la plata efectivă.
Plata acestor drepturi bănești se va face actualizat cu indicele de inflație, la zi, potrivit art. 1084 cod civil. Acest aspect trebuie interpretat nu ca o sancțiune ci ca o echilibrare a valorii la care este îndreptățită reclamanta pentru repararea pierderii suferite. puterii de cumpărare a sumelor datorate nu se poate înlătura decât prin actualizarea lor cu indicele de inflație care este aplicabil pentru întreaga perioadă când aceste drepturi au fost nesocotite.
de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil in cazul unui fenomen specific economiei de piața si prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați in circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare, așadar, creditorul nu primește o valoare mai mare decât cea pe care ar fi trebuit sa o primească cu o anumita perioada de timp anterioara.
În temeiul art. 1 și 3 din Decretul nr. 92/1976, a obligat pârâta Curtea de Apel București să înscrie mențiunile privind sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară în carnetul de munca al reclamantei pentru perioada pentru care s-au acordat de instanță aceste drepturi.
Tribunalul a constatat că intimații care au pierdut procesul sunt în culpă procesuală, iar în baza art. 274 Cod procedură civilă, i-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert conform chitanței de la dosar.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților, căile de atac fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că în conformitate cu art.304 pct.4, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În sprijinul acestui motiv de recurs recurentul a învederat instanței faptul că, prin Decizia nr.838/27.05.2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Astfel, Curtea Constituțională a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu că, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României.
Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Având în vedere decizia Curții Constituționale, recurentul consideră că se înțelege din această soluție faptul că toate instanțele din țară au această obligație, de respectare a principiului separației puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestui principiu.
Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să achite sumele solicitate de reclamantă, recurentul consideră că a fost încălcat principiul separației puterilor în stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.
Instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative (Parlamentul României).
În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut faptul că prin Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație Justiție, aceasta "nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare. Instanța supremă, invocând vicii de tehnică legislativă-nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 sau vicii de neconstituționalitate-încălcarea normelor privind delegarea legislativă-a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare. Însă, o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvernul după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie."
Prin urmare, orice inițiativă a instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decretul nr. 838/27.05.2009, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, este obligatorie de la data publicării.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, soluția pronunțată de instanță prin sentința nr.4609/28.05.2009 (ulterioara deciziei Curții Constituționale, este nelegală.
Potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civil, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Recurentul a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât.
În ceea ce privește cadrul procesual, se poate constata că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul.
Recurentul solicită instanței să observe că între reclamantă și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției recurente.
Raporturile de muncă sunt între reclamantă, pe de o part, și instituția în care își desfășoară activitate, pe de altă parte.
Pretențiile reclamantei solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
În conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Ministerul Justiției și Libertăților are calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, este lipsit de relevanță că Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
Recurentul consideră că pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția recurentă în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite (principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin,ea bugetului într- anumită formă și conținut, decizie luata de puterea judecătorească, recurentul consideră că ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României. "Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale."
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul a înțeles să invoce și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerului Justiției și în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernul nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Ordonatorii de credite din sistemul de justiție, potrivit dispozițiilor invocate mai sus, sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.
Astfel, ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiar, respectiv angajatorilor instituțiilor publice, sumele necesare.
Față de considerentele de mai sus, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile criticate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și drept consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar în cazul în care se va respinge excepția, recurentul solicită respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În susținerea recursului său, Ministerul Justiției și Libertăților arată că prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel București și Ministerul Finanțelor Publice, reclamanta, judecător, a solicitat obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 01.08.2004-31.12.2008, plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data scadenței și până la plata efectivă, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă și plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 5145/12.06.2009 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr-, instanța a admis acțiunea reclamantei și a dispus obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 01.08.2004-31.12.2008, în sumă netă actualizată la data de 09.06.2009 de 104.393 lei, sumă ce va fi actualizată în funcție de coeficientul de inflație până la plata efectivă.
De asemenea, instanța a obligat pârâții să plătească reclamantei același spor pentru perioada 31.12.2008 la zi și în continuare, sumă actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă. A obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert, iar Curtea de Apel București să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă.
Pentru motivele ce vor fi expuse, recurentul solicită instanței să constate că sentința pronunțată este nelegală, prin prisma motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din proc. civ. potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, recurentul solicită instanței să constate că în mod greșit instanța de fond nu a ridicat și nu a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.08.2004-16.09.2004.
Astfel, având în vedere că prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata unor drepturi salariate restante, în cauza de față sunt incidente dispozițiile art.12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în conformitate cu care "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită."
Fiind vorba așadar de prestații periodice, pentru fiecare dintre acestea curgând un termen distinct de prescripție, recurentul solicită instanței să constate că pretențiile afirmate trebuiau examinate numai pentru perioada de 3 ani, durata termenului general de prescripție, anterioară momentului introducerii acțiunii.
Astfel, potrivit art.283 din Codul muncii: "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat -".
De asemenea, potrivit art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, durata termenului general de prescripție aplicabil în materia drepturilor de creanță este de 3 ani.
De asemenea, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune ".
Cât privește data nașterii dreptului la acțiune, aceasta este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori data de la care dreptul subiectiv trebuie exercitat.
În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, au învederat aplicabilitatea dispozițiilor art.8 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, în conformitate cu care "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".
Concret, termenul de prescripție a început să curgă, pentru fiecare prestație din momentul plății lunare a indemnizației de încadrare.
Față de aceste prevederi legale, în speța prezentă, dreptul subiectiv trebuia valorificat în perioada 01.08.2007-16.09.2007 astfel că, pe cale de consecință, dreptul material la acțiune s-a prescris pentru perioada 01.08.2004-16.09.2004.
În aceste condiții, în raport de data introducerii acțiunii (17.09.2007), precum și în considerarea art. 12 din Decretul mai sus menționat potrivit căruia "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită," recurentul solicită instanței să constate că în speță dreptul la acțiune este prescris pentru întreaga perioadă avută în vedere prin acțiunea formulată.
În plus, a învederat dispozițiile din Codul muncii care reglementează prescripția drepturilor salariale care, în art. 166 alin. 1 prevede că "Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
În considerarea prevederilor legale sus-menționate, recurentul solicită instanței să constate că dreptul la acțiune al reclamantei având ca obiect plata sumelor solicitate prin acțiune este prescris parțial, iar sentința pronunțată de prima instanță este nelegală din acest punct de vedere.
Un al doilea motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 din Codul d e procedură civilă.
Astfel, art. 105 alin. 2 constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură. Pentru aceasta, se poate susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs
Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv, atunci când se invocă:
- nesemnarea minutei de către judecători;
- încălcarea dreptului la apărare;
Astfel, principiul dreptului la apărare are o valoare constituțională, iar necesitatea promovării sale în practică decurge și din declarațiile și pactele adoptate de state în materia drepturilor fundamentale ale omului.
De aceea, art. 24 alin. 1 din Constituția României dispune că " Dreptul la apărare este garantat".
Legislația noastră procesuală consacră și alte dispoziții de natură a garanta realizarea efectivă a dreptului la apărare. Recurentul a menționat în acest sens dreptul părților de a solicita amânarea judecății pentru lipsă de apărare (art. 156.proc. civ), dreptul părților de a depune concluzii scrise, obligația instanței de a acorda cuvântul părților, etc.
Potrivit art. 156 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, "Instanța va putea acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată".
2 al aceluiași text prevede: "Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea, în vederea depunerii de concluzii scrise".
De asemenea, dreptul la apărare este consacrat și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului la art. 6 parag. 3 lit. c) "orice acuzat are, în special, dreptul să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer".
Dreptul la apărare este înglobat în dreptul la un proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil constituie expresia principiului preeminenței dreptului. Cu privire la drepturile și obligațiile civile, Curtea a precizat, în jurisprudența sa, justul echilibru care trebuie să fie asigurat între părți, în sensul că fiecare dintre ele trebuie să aibă posibilitatea să-și pledeze cauza în aceleași condiții.
Refuzul instanței de a amâna cauza ori pronunțarea hotărârii, la cererea părții aduce atingere dreptului la apărare reglementat de art. 6 parag. 3, lit. c) și chiar mai mult, însuși art. 6 care reglementează dreptul la un proces echitabil întrucât părțile nu au avut posibilitatea să-și pledeze cauza în aceleași condiții.
Mai mult, prin această atitudine, s-a încălcat principiul contradictorialității.
Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. fundamentală a contradictorialității impune cerința ca nici o măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceea să fie pusă în discuția contradictorie a părților.
Așadar, instanța trebuie să asigure părților posibilitatea de a-și susține și argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica și combate excepțiile de procedură. În alți termeni, nici o măsură nu poate fi dispusă de instanță fără a le acorda părților dreptul de a se apăra. De aici decurge și existența unei legături indisolubile între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, într-o formulare de sinteză, că dreptul la o procedură contradictorie, intim legată de ideea de egalitate a armelor, impune judecătorului să vegheze ca orice element susceptibil să influențeze soluția privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părți. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai facultatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, dar și pe aceea de a lua cunoștință și de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia.
Instanța europeană a decis că legislația națională poate să realizeze această exigență în diverse moduri.
Prin urmare, este de reținut că, deși principiul contradictorialității și cel al egalității armelor rezultă din garanția mai generală la un proces echitabil, instanța europeană distinge, în privința aplicării lor, cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, printre care se numără și dreptul la apărare.
Or, recurentul solicită instanței să observe că prin adresa nr-/07.04.2009, Ministerul Justiției și Libertăților a adresat instanței o cerere prin care solicita amânarea judecății în vederea formulării apărărilor în cauză, motivat de faptul că până la termenul de judecată fixat nu au fost comunicate de către instanță exemplarul al doilea al cererii de chemare în judecată, precum și înscrisurile anexate.
Or, deși instanța a acordat un nou termen de judecată pentru data de 11.06.2009, nu a dispus comunicarea acțiunii reclamantei către Ministerul Justiției și Libertăților, încălcând astfel dreptul la apărare garantat de Constituție și de celelalte norme de drept intern și internațional.
Așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 11.06.2009, prin care instanța a respins cererea Ministerului Justiției și Libertăților de a comunica o copie după acțiune, aceasta nu prezintă relevanță în cauză, pentru următoarele considerente: Prima instanță a reținut că pârâții au cunoștință despre conținutul acțiunii, întrucât aceasta a fost comunicată într-un alt dosar, respectiv dosarul nr-. Însă aceasta nu poate fi luată în considerare, motivat de faptul că prin citațiile emise în prezenta cauză, instanța nu a menționat că acțiunea este disjunsă, și nici numărul dosarului anterior. În lipsa acestor mențiuni, apreciem că dispozițiile legale privind încălcarea dreptul la apărare sunt întru totul îndeplinite în cauză.
Totodată, recurentul solicită instanței să observe că dreptul la apărare a fost încălcat și în ceea ce privește raportul de expertiză întocmit în cauză.
Astfel, deși la data de 03.12.2008 au fost înștiințați de către expertul contabil cu privire la întâlnirea dintre părțile aflate în litigiu, ulterior nu le-a fost comunicat raportul de expertiză judiciară contabilă, pentru a lua cunoștință despre conținutul acestuia și a formula eventuale obiecțiuni.
Pentru aceste considerente, recurentul a apreciat că în mod greșit prima instanță a admis și capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul expertului.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 din Codul d e procedură civilă raportat la art.312 alin. 3 teza finală din Codul d e procedură civilă, recurentul solicită admiterea recursului și casarea sentinței criticate.
Cercetând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Motivul de recurs formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitor la decizia Curții Constituționale nr. 838/27.05.2009, prin care se constată existența unui conflict de natură constituțională, între autoritatea judecătorească pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României pe de altă par, rezultat din aceea că instanțele nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, respectiv de a efectua controlul de constituționalitate, indiferent dacă normele controlate sunt sau nu în vigoare, nu legitimează o soluție diferită.
Astfel, în cuprinsul deciziei Curții Constituționale menționate, se statuează expres că decizia pronunțată în soluționarea conflictului constituțional nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de ÎCCJ în interesul legii. Prin urmare, decizia obligatorie pentru instanțe, pronunțată de instanța supremă își va produce pe mai departe efectele, nefiind antamată de decizia Curții Constituționale care, în virtutea valabilității "ex nunc" nu poate viza decât actele, acțiunile, inacțiunile ori operațiunile ce urmează a se înfăptuii în viitor de autoritățile implicate în conflict.
Recursul Statului Român este însă întemeiat sub aspectul lipsei calității procesuale pasive.
Într-adevăr, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiată, față de natura raporturilor juridice deduse prezentei judecăți, derivate din relații de muncă, ceea ce face ca pretențiile cu acest titlu să nu poată fi promovate în contra unei persoane cu care reclamanta nu are raporturi de serviciu, neavând nici calitatea de ordonator de credite față de aceasta.
Prin urmare, numai faptul că Ministerul Finanțelor Publice gestionează bugetul de stat de la care sunt finanțate instituțiile publice, nu îndreptățește reclamanta să formuleze pretenții de natură salarială în contradictoriu cu acesta ca reprezentant al Statului Român, titularul aceluiași buget, ea neputând solicita nici alocarea fondurilor necesare către ordonatorul de credite, pentru că în acest caz nu s-ar afla în apărarea unui interes propriu.
Cât privește recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea constată fondat motivul referitor la prescripția dreptului la acțiune pentru obligația de plată a sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică aferent lunii august 2004, scadentă cu mai mult de 3 ani înaintea datei introducerii acțiunii.
Într-adevăr, dreptul material la acțiune se prescrie, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1985 și art. 283 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 53/2003, în termen de 3 ani de la data nașterii acestuia, ce se situează la momentul scadenței obligației de a plăti sporul de 50% de stres și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Astfel, față de inaplicabilitatea, constatată pe cale de interpretare (obligatorie) de instanța supremă, a dispozițiilor abrogatorii conținute de OG nr. 83/2000, dreptul pretins a existat, fiind recunoscut prin lege, în toată această perioadă, astfel că reclamanta se putea adresa instanței, în tot cursul ei, pentru a-l valorifica, independent de temeiul solicitării: dispoziție legală care-l consacră, respectiv discriminare.
Sub acest aspect, Înalta Curte nu a făcut decât să dea interpretarea obligatorie pentru viitor, a unor dispoziții legale, fără nicio relevanță asupra prescrierii dreptului preexistent pe care-l constată, și pentru care nu valorează cauză de amânare a începutului curgerii termenului de prescripție.
Prescripția operează indiferent de natura acțiunii sau omisiunii care- condus la neexercitarea dreptului, respectiv neîndeplinirea obligației corelative, la scadență, tocmai caracterul abuziv al măsurii de neacordare a unui drept recunoscut de lege, legitimând formularea în termen a unei acțiuni în instanță, pentru valorificarea lui, iar din acest punct de vedere, reclamanta nu s-ar putea prevala de necunoașterea legii și a dreptului consacrat de aceasta în favoarea sa, pentru a obține amânarea începutului termenului de prescripție.
Acesta nu poate fi amânat decât dacă dreptul este supus unei condiții suspensive, ceea ce nu este cazul, în speță, al dreptului salarial pretins, respectiv nu poate fi suspendat sau întrerupt decât în situațiile strict interpretabile și limitativ prevăzute de art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru care, de asemenea, nu este îndeplinită ipoteza în cauză.
Nu este însă întemeiat motivul referitor la nesocotirea dreptului de apărare care de altfel, atrage nulitatea hotărârii numai în condițiile art. 105 alin. 2. pr. civ. respectiv dacă s-a cauzat părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, or, în speță, recurenta nu a arătat în ce constă această vătămare, anume ce apărări propriu-zise nu a putut formula și care nu ar putea fi deduse judecății nici în recurs.
Mai mult, dreptul la apărare nu este un drept absolut, fapt rezultat atât din reglementările interne, constituționale sau legale, cât și din jurisprudența Curții Europene, ci el comportă limite și condiții de exercitare.
Prin urmare, nu se poate invoca nerespectarea dreptului la apărare de către partea care a primit copia acțiunii, dacă aceasta nu este recomunicată la disjungerea cauzei, o atare obligație nefiind prevăzută de lege în sarcina instanței, dimpotrivă, revine părții, în condițiile art. 129 (1) pr. civ. să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, ceea ce i-ar fi permis să urmărească și parcursul dosarului în care copia cererii de chemare în judecată îi fusese legal procedural comunicată. De asemenea, nu există temei al pretinsei obligații a instanței de a comunica, prin intermediul serviciilor poștale, un exemplar al expertizei întocmite în cauză, fiind în sarcina părții interesate, să se prezinte în instanță sau la registratura acesteia, pentru a solicita înmânarea unui exemplar al raportului, întocmit în atâtea exemplare câte părți sunt, de natură să asigure eficient exercițiul deplin al dreptului la apărare.
În consecință, potrivit celor expuse și în aplicarea art. 312 alin. 1-3 rap. la art. 304 pct. 9 și 3041. pr. civ. Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive și va înlătura obligația de plată a sporului pentru luna august 2004, menținând restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.5145 din data de 12.06.2009, pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații: și CURTEA DE APEL BUCUREȘTI.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că:
Respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Înlătură obligația de plată sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru luna august 2004, ca efect al prescripției dreptului material la acțiune.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.11.2009
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Tehnored.
2 EX./17.12.2009
Jud. fond:
Președinte:Adela Cosmina Bodea
Judecători:Adela Cosmina Bodea, Florentina Dragomir, Nadia
