Pretentii civile. Speta. Decizia 664/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 664/CM
Ședința publică din 10 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 2: Maria Apostol
JUDECĂTOR 3: Jelena Zalman
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE ÎMBUNĂTĂȚIRI FUNCIARE cu sediul în B,- - 37, împotriva sentinței civile nr. 738/12.06.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, cu domiciliul în C,-, -.A,.4,. 13, județul C și cu domiciliul procesual ales în C,-, - județul C, având ca obiect contestație decizie de sancționare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru intimatul reclamant s-na avocat, în substituire pentru d-na avocat - G în baza delegației de substituire nr.50/07.09.2009 și a împuternicirii avocațiale seria - nr.70915/04.09.2009, depuse la dosar, lipsind recurenta pârâtă.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu disp. art.87 și următoarele cod pr.civilă.
Recursul este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
În referatul oral asupra cauzei, grefierul de ședință învederează instanței că recurenta pârât a depus la dosar la data de 26.10.2009 o cerere, însoțită de o delegație, prin care solicită restituirea cauțiunii fixată de instanță la termenul din 08.09.2009, întrucât a fost greșit plătită de recurentă în contul de taxe de timbru al Primăriei Municipiului
După referatul grefierului de ședință;
Curtea, referitor la cererea formulată de către recurenta pârâtă constată că nu este întemeiată, deoarece prin încheierea de ședință din 22.09.2009 instanța a dispus restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 1900 lei înscrisă în ordinul de plată nr.426/14.00.2009 și virată din eroare în contul Primăriei
Apărătorul intimatului reclamant depune la dosar întâmpinare și susține că în cauză nu mai are alte cereri de formulat sau înscrisuri noi de depus, motiv pentru care, instanța declară dezbaterile încheiate, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului de față.
Având cuvântul apărătorul intimatului reclamant solicită respingerea recursului formulat de către recurenta pârâtă și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de fond, pentru motivele înscrise pe larg în întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Curtea, cu privire la recursul civil de față;
a declarat recurs la 12.08.2009 împotriva sentinței civile pronunțate de Tribunalul Constanța, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În fapt:
La data de 27 ianuarie 2009, reclamantul a formulat contestație în contradictoriu cu Societatea Națională de Îmbunătățiri Funciare B, prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr.385/19.12.2008 emisă de intimată.
În motivarea contestației s-a arătat că la 24. decembrie 2008 i s- adus la cunoștință de către consilierul juridic al sucursalei că a fost sancționat cu reducerea salariului de bază și a indemnizației de conducere pe o perioadă de trei luni cu 10% pentru abateri disciplinare, decizie ce nu i-a fost comunicată așa cum prevede legislația în vigoare.
Se mai învederează faptul că la acea dată a luat la cunoștință și de adresa nr.1019/19.11.2008 întocmită de consilierul șef, însă motivele invocate în referat nu sunt în realitate obligații ce reveneau salariaților Sucursalei D astfel: întocmirea îi revine șefului de coloană, care de altfel a eliberat foi de parcurs la zi.
S-a mai arătat în motivarea contestației că fără a avea cunoștință de referatul mai sus menționați s-au adresat o serie de întrebări de către Comisia de disciplină a SNIF, cu termen de răspuns la 02 decembrie 2008 ora 12,00, solicitare la care nu a putut să răspundă întrucât s-a aflat la SC și Administrația Națională de Îmbunătățiri Funciare în vederea încheierii unor contracte în beneficiul unității unde își desfășura activitatea.
Prin întâmpinare intimata Societatea Națională de Îmbunătățiri Funciare a invocat excepția tardivității exercitării dreptului de a formula contestația, având în vedere că decizia a fost comunicată în termenul legal la 19.12.2008, așa cum rezultă din jurnalul de recepționări, transmisă de contestator la 19.12.2008, iar contestația a fost înregistrată la 27 ianuarie 2008.
S-a mai arătat că reclamantul nu mai este salariatul societății, ca urmare a demisiei acestuia din funcția de director al SNIF Sucursala D, înregistrată cu cererea nr.320/19.01.2009, fiind emisă în acest sens decizia nr.7/ 19 ianuarie 2009, comunicată contestatorului la 21 ianuarie 2009.
Pe fondul cauzei s-a arătat că până la momentul înregistrării referatului nr.9626/18.12.2008 și emiterii dispoziției de sancționare, reclamantul nu a înțeles să răspundă solicitărilor Comisiei de disciplină a SNIF, respectiv într-un interval de 20 de zile până la emiterea deciziei contestate.
S-a mai învederat împrejurarea că prin cercetarea prealabilă dispusă în cauză a fost urmărită stabilirea corectă a abaterii disciplinare, a împrejurărilor concrete în care a fost săvârșită fapta, a gravității și vinovăției si asigurat condițiile pentru exercitarea dreptului la apărare care ar fi permis comisiei de disciplină să propună aplicarea unei sancțiuni chiar si fără efectuarea unei cercetării prealabile.
La termenul de judecată din 27 februarie 2009 contestatorul a depus la dosar cerere completatoare cu privire la obiectul acțiunii în sensul constatării nulității deciziei nr.36/13.02.2009, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante, aferente perioadei august 2008 și până în prezent, obligarea la plata indemnizației de concediu de odihnă neacordat pentru anul 2008.
În ceea ce privește decizia nr.36/13.02.2009 reclamantul a arătat că aceasta este lovită de nulitate absolută întrucât nu respectă dispozițiile art. 79 pct.4 Codul Muncii care prevăd acordarea unui preaviz de 30 de zile calendaristice pentru salariații cu funcții de conducere, sau acestuia nu i-a fost acordat decât un termen de 20 de zile, deși ocupa funcție de conducere încă de la data angajării.
Al doilea motiv de nulitate invocat îl constituie faptul că la emiterea deciziei contestate reclamantul se afla în concediu medical, pentru perioada 12 februarie 2009- 18 februarie 2009, situație care atrage suspendarea de drept a contractului individual de muncă, indiferent de existența vreunei manifestări de voință a părților.
În ceea ce privește drepturile salariale restante s-a arătat că reclamantul și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau din raporturile de muncă și sarcinile de serviciu, însă din motive ce țineau de pretinsa lipsă de fonduri materiale și lipsa de activitate nu i-au fost achitate drepturile cuvenite începând cu luna august 2008 și până în prezent.
În drept s-au invocat dispozițiile art.132 cod procedură civilă, art.50, 60,79, 154 și 156 Codul Muncii.
Intimata Societatea Națională de Îmbunătățiri Funciare a depus la dosar completare la întâmpinare, prin care a arătat că reclamantul a formulat demisia personal, în formă scrisă, începând cu 19 ianuarie 2009, care are ca efect încetarea contractului individual de muncă, fără a fi necesară aprobarea acestuia de către angajator.
În ceea ce privește plata drepturilor salariale restante și compensația în bani a concediului de odihnă neefectuat, s-a arătat că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau potrivit fișei postului, între care și predarea primirea patrimoniului Sucursalei D către persoana desemnată de către conducerea SNIF și nu a fost întocmită fișa de lichidare a contestatorului din vina exclusivă a acestuia.
Prin sentința civilă nr.738/12.06.2009,Tribunalul Constanțaa admis acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NATIONALA DE ÎMBUNĂTĂȚIRI FUNCIARE SA, a anulat decizia nr. 385/19.12.2008 de sancționare disciplinară precum și decizia nr. 36/13.02.2009 de încetare a contractului individual de muncă ale reclamatului.
A fost obligată intimata să plătească reclamantului suma de 18.870 lei reprezentând drepturi salariale restante și indemnizație concediu de odihnă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 385/19.12.2008 emisă de către intimata Societatea Națională a Îmbunătățirilor Funciare, s-a dispus sancționarea contestatorului, director la Sucursala D cu reducerea salariului de bază și a indemnizației de conducere pe o perioadă de trei luni, cu 10%, reținându-se că acesta a înregistrat unele deficiențe în activitatea de conducere referitoare la necompletarea pe lunile septembrie și octombrie 2008 pentru autoturismul Lada și pentru neîntocmirea -urilor pentru prestațiile cu închiriată la SRL din localitatea și pentru care nu s-au întocmit actele necesare.
Potrivit disp.art. 268 alin.2 muncii, sub sancțiunea nulității absolute, în decizia de aplicare a sancțiuni disciplinare se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care în condițiile prevăzute de art. 267 alin.3 nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) temeiul în care sancțiunea poate fi contestată;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată;
Din conținutul deciziei de sancționare aplicată contestatorului nu rezultă prevederile din regulamentul intern, statutul de personal sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, ceea ce face ca dispoziția emisă de unitate să fie lovită de nulitate absolută.
Astfel, având în vedere caracterul imperativ al normei speciale de dreptul muncii mai sus enunțate, încălcarea dispozițiilor privind nemenționarea unuia dintre elementele enunțate în textul arătat care drept consecință desființarea actului de sancționare, ca urmare a incidenței sancțiunii nulității absolute, respectiv a deciziei de sancționare nr. 385/19.12.2008 emisă de intimata Societatea Națională de Îmbunătățiri Funciare
În ceea ce privește cererea completatoare formulată de contestatorul și care se regăsește la fila 80 din dosar, Tribunalul reține următoarele:
La data de 13.02.2009 a fost emisă de către aceeași intimată decizia nr. 36 și înregistrată la Sucursala C sub nr. 43, la aceeași dată.
Prin actul emis de conducerea intimatei s-a dispus încetarea contractului individual de muncă în ceea ce-l privește pe contestator, începând cu data de 14.02.2009, invocându-se în drept prevederile art.79 alin.7 din Legea nr. 53/2003 (), cu modificările ulterioare și ale contractului colectiv de muncă la nivel de pe anul 2008 - 2009.
În preambulul deciziei de încetare a raporturilor de muncă existente între contestator și intimată s-au avut în vedere cererea salariatului înregistrată la centrala SNIF cu nr. 320/19.01.2009, prin care își înaintează demisia și decizia nr. 7/19.01.2009, prin care i s-a adus la cunoștință că se află în preaviz de 20 de zile lucrătoare, având în vedere hotărârea AGA nr. 85/4 iul.2008, precum și hotărârea nr. 14/14 aug. 2008 Consiliului de Administrație.
Din cuprinsul certificatului de concediu medical seria -/- din 13.02.2009, ce se regăsește la fila 84 din dosar, în perioada 13.02.2009 - 18.02.2009, contestatorul se află în concediu medical.
Dispozițiile art. 50 din Codul Muncii arată că suspendarea de drept a contractului individual de muncă intervine în următoarele situații:
a) concediu de maternitate;
b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă;
c) carantină;
d) efectuarea serviciului militar obligatoriu;
e) exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești, pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel;
f) îndeplinirea unei funcții de conducere salarizate în sindicat;
g) forță majoră;
h) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condițiile Codului d e procedură penală;
i) în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Art. 60 Codul muncii arată că nu poate fi dispusă concedierea salariatului pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii.
Astfel, textul mai sus menționat instituie pentru situațiile expres reglementate de lege, interdicția temporară a concedierii salariaților, iar nu înlăturarea temporară a producerii efectelor acesteia, situație în care angajatorul nu poate dispune concedierea dacă s-a produs unul din cazurile respective, urmând să se suspende efectele concedierii până la încetarea situației respective. Dacă angajatorul a dispus concedierea și ulterior s-a aflat despre existența cazului de interdicție, situația ce se impune este revocarea dispoziției de concediere și emiterea unei nou decizii după încetarea situației ce a determinat interdicția.
Astfel, având în vedere caracterul imperativ al dispoziției speciale de dreptul muncii mai sus arătată, dispoziția emisă de angajator este susceptibilă de sancțiunea nulității, ca urmare a încălcării interdicției impuse de lege.
Pe cale de consecință, decizia nr. 36/13.02.2009 contestată prin cererea completatoare emisă de intimată privind concedierea contestatorului este lovită de nulitate.
Ca urmare a desființării cu efect retroactiv, intimata a fost obligată în temeiul prevederilor art. 52 și urm. muncii a drepturilor restante de 18870 lei, precum și a indemnizației de concediu de odihnă, potrivit căruia: în cazurile prevăzute la alin.1 lit. a, b, c, dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară, plătindu-i-se, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat în esență următoarele:
În referire la Decizia nr.385/19.12.2008 s-au invocat următoarele critici:
1. Tribunalul nu a analizat excepția tardivității exercitării dreptului de contestare a Deciziei nr.385/19.12.2008 față de împrejurarea că aceasta a fost comunicată contestatorului la 19.12.2008 prin faxul societății, iar acesta a înțeles să formuleze contestație la 27.01.2008.
A învederat de asemenea că în măsura în care instanța de fond s-a pronunțat cu privire la această excepție printr-o încheiere, înțelege să o atace și pe aceasta prin raportare la recunoașterea contestatorului că a luat cunoștință de decizie la 24.12.2008.
2. În ceea ce privește nulitatea absolută a deciziei, în mod eronat s-a reținut că în cauză sunt incidente disp. art.268 alin.2 Codul Muncii, în condițiile în care recurenta a făcut dovada respectării tuturor condițiilor de fond și de formă impuse de lege, făcând trimitere și la referatul nr.9626/19.12.2008, cât și la împrejurarea că reclamantul s-a sustras cercetării, fapt ce constituie în sine o abatere disciplinară.
Analizând cauza sub toate aspectele, în referire la această decizie de sancționare, recurenta a relatat modalitatea în care s-a ajuns la aplicarea sancțiunii disciplinare de la motivele sesizării, până la finalizarea acesteia, reluând totodată și aspectele referitoare la nedepunerea în termen a contestației, cât și la atribuțiile a căror îndeplinire necorespunzătoare se impută salariatului prin menționarea fișei postului încălcate (art.40 lit.b și c, art.80 lit.b și d) și a Regulamentului de ordine interioară (art.14, art.15 pct.), cât și a Regulamentului de Organizare și Funcționare al SNIF (art.76 lit.a, art.74 lit.g, art.40 lit.d și h), precum și a Deciziei NR.402/21.11.2007 A Directorului General.
II. În ceea ce privește Decizia SNIF SA nr.36/13.02.2009hotărârea a fost criticată sub următoarele aspecte:
1. În mod eronat a reținut tribunalul că în cauză sunt incidente disp. art.60 din codul muncii, întrucât încetarea contractului s-a dispus nu la inițiativa angajatorului, ci a salariatului ca urmare formulării cererii de demisie.
2. De asemenea în mod eronat a reținut ca temei al plății drepturilor restante prevederile art.52 alin.1 lit.a,b și
Analizând cauza sub toate aspectele în referire la această decizie, recurenta a învederat următoarele:
Contestatorul a formulat cererea de demisie nefiind necesară aprobarea acesteia de către angajator, iar în privința preavizului, în acest caz nu este un drept al angajatorului, respectiv o obligație a salariatului, fiind chiar posibilă o renunțare la acest drept.
Renunțarea angajatorului nu conduce la schimbarea temeiului încetării contractului individual de muncă, astfel încât nu se pune problema nulității deciziei de încetare a acestuia.
La data acordării concediului medical contestatorul nu mai deținea calitatea de salariat la SNIF. contractul individual de muncă al acestuia încetând la data emiterii Deciziei nr.36/13.02.2009.
În ceea ce privește drepturile salariale restante și compensația în bani a concediului de odihnă neefectuat, acestea nu se cuvin contestatorului, întrucât până la data încetării nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revenea conform fișei postului de predare-primire a patrimoniului, de întocmire a fișei de lichidare de semnare a documentelor aferente închiderii lunii decembrie 2008, ianuarie 2009, cât și a împrejurării că salariatul înregistrează datorii către societate ca urmare a ridicării de numerar din casieria societății.
A învederat totodată că acordarea drepturilor salariale individuale se face în raport de realizarea sarcinilor de muncă, drepturile salariale fiind condiționate de justificarea acestora și de încadrarea în cheltuieli proporțional cu veniturile realizate și întrucât în primele 11 luni ale anului 2008 nu există acoperire în muncă pentru cheltuielile cu salariile menționate în cauză, au devenit incidente prevederile art.22 din Anexa 16 din Regulamentul intern la. al, fiecare salariat fiind salarizat conform nivelului de încadrare, negociat cu conducerea unității, dându-se astfel eficiență juridică și prevederile cuprinsă în art.154 alin.1 și 2 din Codul muncii.
salariului se datorează culpei salariatului prin neasigurarea numărului necesar de contracte, managementului defectuos, ori chiar propriilor manevre dolosive.
În referire la trimestrul I al anului 2009, fost emisă o notă comună, un Protocol și un act adițional la Acordul nr.9193/2008 privind asigurarea protecției sociale a salariaților SNIF, documente urmate de un de Principii și Măsuri obligatorii de valorificare a acestor documente.
În consecință a solicitat respingerea contestației și a constata obligația recurentei de a achita ca drepturi salariale sumele lunare corespunzătoare cu salariul de bază minim brut pe țară în vigoare la momentul nașterii obligației de plată pentru lunile în care acesta nu și-a îndeplinit obligațiile și atribuțiile ce îi reveneau conform fișei postului, sume din care urmează a fi reținute sumele datorate Sucursalei D cu titluri de avansuri ridicate și nejustificate până la eliberarea din funcție la 13.02.2009.
Recursul este fondat.
Curtea, analizând sentința atacată, va admite recursul din perspectiva criticilor formulate împotriva deciziei nr.36/13.02.2009, urmând a respinge celelalte critici pentru următoarele motive de fapt și de drept:
În referire la Decizia nr.385/19.12.2008:
Considerentele instanței referitoare la excepția tardivității depunerii contestației se regăsesc în cuprinsul încheierii din 20.03.2009.
Tribunalul s-a pronunțat în această încheiere (pag.101) în sensul respingerii excepției invocate.
Soluția este conform cu dispozițiile art.268(4) din Codul muncii, potrivit cu care "comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta".
Având în vedere împrejurarea că însăși recurenta confirmă împrejurarea că nu a comunicat decizia în una din modalitățile prevăzute de lege, ci prin fax, la sediul Sucursalei D, locul de muncă al contestatorului și nu domiciliul acestuia, în mod just a reținut Tribunalul Constanța, că nu au fost îndeplinite condițiile cerute de lege în ceea ce privește modalitatea de aducere la cunoștință a deciziilor de sancționare către salariat, apreciind contestația a fiind formulată în termen.
Contestatorul confirmă împrejurarea că a luat cunoștință despre existența acestei decizii la data de 24 decembrie 2008, când i-a fost comunicată măsura de către juristul societății, astfel că prin raportare la termenul de 30 de zile prev. De art.268(5) Codul muncii depunerea contestației la 23 ianuarie 2009, apare ca fiind formulată în termen.
Criticile sunt nefondate și din perspectiva nulității absolute a Deciziei nr.385/19.12.2008.
Tribunalul a sancționat decizia de sancționare cu nulitatea absolută cu motivarea explicită că aceasta încalcă dispozițiile imperative ale art.268(2) Codul muncii, datorită omisiunii înserării elementelor obligatorii prevăzute de acesta.
Într-adevăr din cuprinsul deciziei nr.385/19.12.2008, nu rezultă care sunt prevederile din regulamentul intern, statutul de personal sau contractul colectiv de muncă aplicabil ce au fost încălcate de salariat, iar referatele 8934/21.11.2008 și 9626/19.12.2008 nu pot suplini această omisiune, întrucât ambele referate cuprind mențiuni referitoare la descrierea unor fapte considerate abateri fără a se face și încadrarea acestor abateri pe vreuna din prevederile regulamentului intern, statutul de personal sau contractul colectiv de muncă.
Lipsa înserării acestor mențiuni obligatorii lipsește de posibilitatea unei verificări efective a gravității faptelor săvârșite ce au fost reținute de către angajator ca temei al antrenării răspunderii disciplinare, lăsând astfel loc arbitrariului.
Nu este posibilă suplinirea acestor omisiuni, nici cu acte ulterioare și nici pe parcursul procedurilor judiciare.
Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condițiile art.267(2), fără un motiv obiectiv, dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea, fără efectuarea cercetării prealabile, dar nu poate constitui temei de înlăturare a nulității absolute a deciziei de sancționare care nu cuprinde elementele obligatorii prev. de art.268(2) din Codul muncii.
Omisiunea precizării prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat îl privează pe acesta de posibilitatea realizării unei apărări efective în situația contestării deciziei în fața instanței de judecată, întrucât nu știe în concret care sunt normele de conduită încălcate și care au atras aplicarea sancțiunii disciplinare.
Iată de ce nu este posibilă suplinirea acestor omisiuni cu alte documente completatoare în măsură în care nu se face dovada că pe de o parte acestea au fost cunoscute de salariat și că pe de altă parte ele conțin acele prevederi obligatorii menționate de art.268)2) din Codul muncii.
Toate trimiterile recurentei prin motivele de recurs la normele interne încălcate, la Regulamentul de Organizare și funcționare SNIF SA la contractul colectiv de muncă la Deciziile emise de Directorul General al SNIF SA nu pot suplini lacunele deciziei de sancționare din perspectiva dispozițiilor art.268(2) codul muncii, întrucât aceste omisiuni atrag nulitatea absolută a deciziei.
II.Critica referitoare la Decizia SNIF SA nr.36/13.02.2009 este întemeiatăși va fi admisă, consecința fiind modificarea în parte a sentinței, având în vedere următoarele:
În mod greșit instanța de fond a reținu incidența în cauză a art.-60 din Codul muncii, în conformitate cu care nu poate fi dispusă concedierea salariaților pe durata incapacității temporare de muncă stabilite prin certificat medical conform legii.
Dispozițiile art.60 din codul muncii, nu au aplicabilitate în cauză, întrucât încetarea contractului de muncă nu a avut loc din inițiativa angajatorului, nefiind o concediere, ci a intervenit ca un act unilateral al salariatului, ca urmare a cererii de demisie formulată de acesta.
În aceste circumstanțe nu se poate pune problema imposibilității juridice de încetare a contractului individual de muncă din inițiativa salariatului pe perioada incapacității temporare de muncă, întrucât angajatul nu se află sub protecția normei juridice cuprinsă în art.60 din codul muncii, normă de care se pot prevala numai salariații cărora le încetează contractul individual de muncă prin concediere și nu ca urmare a demisiei.
În atare condiții, soluția pronunțată de instanța de fond este greșită, astfel că se impune modificarea sentinței în sensul respingerii contestației împotriva deciziei nr.36/13.02.2009 prin care recurenta a luat act de demisia salariatului, pe acest temei dispunându-se și încetarea contractului individual de muncă.
Criticile referitoare la plata drepturilor salariale și a concediului de odihnă urmează a fi respinse ca nefondate, având în vedere următoarele:
Intimatul reclamant se află în situația salariatului care și-a îndeplinit obligația asumată prin contractul individual de muncă referitor la prestarea muncii, astfel că pretinde în mod justificat, ca angajatorul să-și îndeplinească obligația corelativă de plată a salariului.
Angajatorul nu poate opune acestei pretenții justificate a salariatului, apărări referitoare la îndeplinirea insuficientă sau defectuoasă a obligațiilor asumate, câtă vreme nu a solicitat pe cale de acțiune sau printr-o cerere reconvențională în fața instanței de fond, respingerea sau admiterea în parte a pretențiilor salariale motivat de încălcarea unor atribuții asumate prin fișa postului în legătură directă cu plata salariului.
Nefiind formulată o asemenea acțiune nu există temei justificat de critică a sentinței instanței de fond.
Curtea, nu poate reține aceste critici, întrucât ar priva pe contestator de posibilitatea reală de a formula apărări referitoare la plata drepturilor salariale, o soluție contrară ar crea premisele unui proces inechitabil.
Pe de altă parte,admiterea din această perspectivă a recursului, cu consecința respingerii pretențiilor referitoare la drepturile salariale, fără ca în fața instanței de fond să se evoce aspecte referitoare la refuzul justificat de plată a drepturilor salariale, creează premisele unui proces inechitabil.
În concret, angajatorul trebuia să arate explicit ce atribuție din fișa postului nu a fost îndeplinită și care ar atrage în mod corespunzător neplata salariului.
De asemenea, care sunt datoriile pe care le are salariatul față de societate, datorii care nu se pot deduce în mod automat din salariu, ci în lumina dispozițiilor art.272 din codul muncii, dacă sunt în legătură directă cu atribuțiile de serviciu sau art.998 cod civil - dacă nu au ca obiect daune în legătură cu serviciul.
Se poate observa cu ușurință că motivele de recurs din această perspectivă, constituie o preluare apărărilor din completarea la întâmpinare de la tribunal, astfel că, nici în fața instanței de fond angajatorul nu a fost preocupat să solicite pe cale de acțiune, sau printr-o cerere reconvențională respingerea pretențiilor salariatului cu privire la salarii.
Nu trebuie omis nici faptul că în fața tribunalului s-a administrat proba cu expertiză contabilă și cu această ocazie recurenta nu a formulat obiective proprii de natura celor formulate drept critici în recurs și nici obiecțiuni, deși raportul de expertiză i s- comunicat reprezentantului pârâtei la 22.05.2009, sens în care s-a acordat și termen în vederea luării la cunoștință.
Pe cale de consecință din această perspectivă ne însușim considerentele sentinței Tribunalului, drepturile salariale restante și indemnizația de concediu de odihnă fiind datorate de către recurentă, soluția Tribunalului fiind judicios pronunțată.
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea în lumina dispozițiilor art.312 Cod pr.civilă, va admite recursul și modificând în parte sentința, va respinge contestația împotriva deciziei nr.36/13.02.2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de recurenta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE ÎMBUNĂTĂȚIRI FUNCIARE cu sediul în B,- -37, împotriva sentinței civile nr. 738/12.06.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, cu domiciliul în C,-, -.A,.4,. 13, județul C și cu domiciliul procesual ales în C,-, - județul
Modifică în parte sentința în sensul că respinge contestația împotriva deciziei nr.36/13.02.2009.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10.11.2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond:;
Red.dec.Jud.-/07.12.2009
Tehnored.gref.RD/10.12.2009/4ex.
Președinte:Răzvan AnghelJudecători:Răzvan Anghel, Maria Apostol, Jelena Zalman
