Pretentii civile. Speta. Decizia 693/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 693/CM
Ședința publică din data de 23 noiembrie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale compus din:
PREȘEDINTE: Mariana Bădulescu
JUDECĂTOR 2: Jelena Zalman
JUDECĂTOR 3: Maria Apostol
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în,-, -. D,. 56, județul C, împotriva sentinței civile nr. 241/25.02.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă "", cu sediul în- C, județul C, având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 17.11.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la data de 19.11.2009 și respectiv la 23.11.2009, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Reclamantul a chemat în judecată pe pârâta "" C, solicitând instanței ca pe baza probelor administrate să dispună obligarea societății la plata de:
- compensații în conformitate cu dispozițiile art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național, nr. 2895/2006, precum și cu cele ale art. 18 al. 4 din anexa 6 la Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, nr. 722/2008;
- diferența de salariu pentru munca efectiv prestată, în conformitate cu prevederile contractuale;
- a sumei de 3.462 USD cu titlu de despăgubiri, în conformitate cu prevederile art. 269 Codul muncii;
- a drepturilor de concediu în cuantum de 933,80 USD, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În considerente, reclamantul a arătat că la data de 09.05.2007 a încheiat un contract de muncă pe perioadă determinată, de 4 luni, conform clauzei nr. 1.1. din contract, remunerația cuvenită fiind de 3.462 USD pentru o lună de 30 de zile, activitatea urmând a fi derulată cu ocazia ambarcării pe nava, în funcția de ofițer de punte maritim II.
Reclamantul a arătat că de la data de 11.05.2007 s-a aflat la bordul acestei nave, iar în conformitate cu mențiunile înscrise în carnetul de marinar, activitatea s-a desfășurat pe perioada 11.05.2007 - 10.06.2007, primind calificativul profesional și disciplinar "bine".
S-a susținut că la 10.06.2007, înainte de ajungerea la termen a contractului și fără un motiv plauzibil, a fost debarcat de pe navă în marș, cu încălcarea prevederilor contractuale și a cutumelor marinărești, iar la data de 13.06.2007 a sosit în țară.
Reclamantul a susținut că la 29.06.2007 a primit în cont suma de 1.419 USD, ca plată parțială a drepturilor cuvenite, urmată de primirea sumei de 550 USD, diferența de 1.507 USD nefiind însă achitată.
Au fost invocate prevederile art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, înregistrat sub nr. 2895/29.12.2006, potrivit cu care angajatorul este obligat ca la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, să acorde acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar în afara drepturilor cuvenite la zi, precum și cele ale art. 18.4 din Anexa 6 la Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008-2010, nr. 722/24.01.2008, care stabilesc că angajatorul este obligat a plata unei compensații egale cu venitul de bază pe două luni, la terminarea ambarcării.
Reclamantul a precizat, sub aspectul pretențiilor vizând drepturile salariale, că față de prevederile contractuale și de plățile parțiale făcute rezultă o diferență neachitată de 1.507 USD, fiind astfel incidente disp. art. 164 Codul muncii. S-a susținut, totodată, că nu i-au fost achitate nici drepturile cuvenite pentru cele trei zile corespunzătoare perioadei 11.06. - 13.06.2007 (data sosirii efective în România), în cuantum de 346,20 USD.
Reclamantul a precizat că măsura luată, de debarcare intempestivă, a fost abuzivă, neputându-se invoca faptul că perioada de probă stabilită depășea în mod legal pe cea reglementată de art. 83 lit. b Codul muncii.
S-a invocat nulitatea clauzei 1.3. din contractul său, fiind în contradicție cu prevederile Codului muncii, cât și neveridicitatea mențiunilor din carnetul de muncă referitoare la încetarea raporturilor în acord cu disp. art. 55 lit. b Codul muncii.
S-a apreciat, în egală măsură, că perioada lucrată conferă reclamantului dreptul la concediu de odihnă, în acord cu prevederile art. 11 din anexa 6 la Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Prin întâmpinare, pârâta "" Car idicat în prealabil excepția privitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, motivată pe faptul că societatea nu poate fi obligată la plata unor sume care incumbau " Management", în numele căreia acționa pârâta.
S-a mai solicitat să se ia act că pârâta desfășoară activități de intermediere în domeniul asigurării de personal navigant, contractul de ambarcare încheindu-se însă direct cu armatorul, astfel cum prevede art. 4 al. 2 din nr.HG83/2003.
Asupra fondului, societatea pârâtă a menționat că pretențiile reclamantului nu sunt întemeiate, ele nefiind de altfel justificate pe contractele colective de muncă operante din anul 2008, în condițiile în care pretențiile vizează anul 2007.
Prin încheiere interlocutorie pronunțată la 3.10.2008 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a societății pârâte, reținându-se că prin contractul de ambarcare maritimă încheiat cu reclamantul, "" își asumă obligația de plată directă a remunerației cuvenite pentru perioada de ambarcare (clauza 2.1.). Este real faptul că în preambulul contractului se menționează faptul că societatea chemată în judecată acționează pentru și în numele " Management", care la rândul său lucra în baza contractului încheiat cu V, însă raporturile de mandat invocate nu exclud angajarea de obligații directe ale mandatarului față de reclamant, în condițiile art. 1539 cod civil și urm.
Ori, obligația asumată față de reclamant a fost stabilită în nume propriu, astfel cum rezultă neechivoc din conținutul clauzei menționate, cât și din prevederile art. 3 al. 2 din nr.HG 83/2003.
Prin sentința civilă nr. 241/25.02.2009 pronunțată de Tribunalul Constanțas - admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta "" C și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1.839,20 USD în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de remunerație aferentă perioadei de ambarcare.
S-au respins ca nefondate celelalte pretenții ale reclamantului.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și au fost respinse celelalte pretenții vizând plata acestor cheltuieli.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, în raport de susținerile părților - formulate atât pe parcursul procesului cât și prin concluziile scrise, de temeiurile în drept aplicabile și de probele administrate, a avut în vedere următoarele considerente:
La data de 9.05.2007, între "" C, acționând în numele Management și reclamantul s-a încheiat contractul de ambarcare vizând derularea activității, pe funcția de ofițer punte maritim II, pe o durată de 4 luni, începând cu 10.05.2007.
S-a stabilit că reclamantul urma a fi îmbarcat pe nava (pav. fr.), primele două luni fiind considerate ca perioadă de probă; contractul a prevăzut că în măsura în care în timpul perioadei de probă, "marinarul nu va da satisfacție în funcția ce i s-a încredințat, va fi debarcat în primul port convenabil armatorului".
S-a stabilit, totodată, remunerația cuvenită ca fiind de 3.462,00 USD pentru fiecare lună de ambarcare (apreciată ca fiind de 30 de zile conform clauzei 2.1.) calculată de la data plecării marinarului din România până la data sosirii sale în țară, după debarcare (clauza 2.4).
Înscrisurile depuse la dosar - în speță, adeverința privind stagiul de îmbarcare pe această navă, carnetul de marinar și foaia matricolă - atestă faptul că reclamantul a fost îmbarcat efectiv pe data de 11.05.2007, fiind debarcat la 10.06.2007, fiind indubitabil faptul că acest contract a încetat mai înainte de împlinirea termenului pentru care a fost încheiat.
Aceste înscrisuri atestă că "" a fost înștiințată de către armatorul navei asupra faptului că reclamantul "este răspunzător de crearea a patru situații critice" la bord, "care ar fi putut conduce la coliziuni într-un interval de trei zile", că acesta a fost debarcat pentru "lipsă de competență", fiind solicitată identificarea unei alte persoane pentru înlocuirea lui.
De asemenea, prin formularul "raport evaluare personal navigant" întocmit cu privire la persoana se consemnează că reclamantul nu este familiarizat cu tancurile de gaz lichefiat cu un nivel înalt de computerizare și automatizare (în această categorie intrând și nava ), neavând cunoștințele necesare despre operațiunile de încărcare și sistemele de siguranță de la bord.
Prin urmare, aceste aspecte, consemnate în actele navei, neinfirmate prin nici o probă administrată de către reclamant, conduc la concluzia că motivația debarcării acestuia a constituit-o necorespunderea profesională, fiind evident că în raport de tipul de navă, de încărcătura acesteia și de măsurile stricte de securitate impuse pentru această categorie de produs, este exclusă lipsa de competență și punerea în pericol a navei.
În ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 31 Codul muncii, ca și a nulității clauzei 1.3. din contract, în sensul că aceasta ar contraveni prevederilor Codului muncii, două aspecte au fost avute în vedere:
Contractul de ambarcare constituie o formă tipică a contractului prin agent de muncă temporară, reglementat prin art. 87-100 Codul muncii.
Deși prevederile art. 96 și art. 31 Codul muncii stabilesc un termen mai redus pentru perioada de probă decât cel consemnat prin contract, părțile contractante au convenit, prin semnarea lui, asupra acestei cauze referitoare la perioada de probă de două luni, în considerarea activității desfășurate la bord.
Pe de altă parte, clauza nu încalcă prevederile Codului muncii român, întrucât reclamantului - fiind prin natura postului încadrat pe o funcție de conducere, ca ofițer punte maritim II, iar nu într-una de execuție - îi erau aplicabile prevederile referitoare la durata de 90 de zile reglementată prin art. 31 Codul muncii (reclamantului fiindu-i de altfel evaluată activitatea și pe funcția de conducere, ca ofițer - fila 74).
Nu în ultimul rând, instanța a reținut situația de fapt atestată prin înscrisurile depuse la dosar și care confirmă faptul că la nici 15 zile de la data preluării funcției acesta și-a dovedit lipsa de competență, utilizatorul anunțând după trei zile de la primul eveniment (anume, pe 28.05.2007) că reclamantul urmează a fi debarcat pe acest considerent (fila 70).
Constatând că debarcarea a fost generată de necorespunderea profesională, s-a reținut inaplicabilitatea prevederilor Contractelor colective de muncă invocate de către reclamant în legătură cu plata unei compensații (în considerarea faptului că încetarea contractului a fost determinată de motive care țin de persoana salariatului) și implicit, caracterul nefondat al acestor pretenții.
A fost apreciată ca nefondată și solicitarea vizând plata drepturilor de concediu, având în vedere că raporturile de muncă s-au încheiat pe o durată determinată, de 4 luni, necesară îndeplinirii obligațiilor la bordul navei; părțile nu aveau astfel cum să includă clauze referitoare la perioada de concediu și nici să invoce prevederile generale prevăzute prin Capitolul III Codul muncii, câtă vreme activitatea reclamantului a fost temporară, iar nu cu caracter de continuitate.
Cât privește însă plata drepturilor salariale neachitate, instanța a reținut că în aplicarea prevederilor art. 154 și 164 Codul muncii, pretențiile reclamantului sunt fondate.
În absența unui titlu executoriu care să constate că reclamantul nu era îndrituit la plata integrală a sumelor corespunzătoare activității desfășurate la bordul navei, nu se putea dispune în sensul reținerii acestor sume; ori, din probele administrate a rezultat că a primit, din cuantumul sumei de 3.462 USD lunar stabilită contractual, doar 1.419 și respectiv, 550 USD, rămânând o diferență neachitată de 1.493 USD (iar nu de 1.507 USD, cum se susține prin acțiune), la care urmează a fi adiționată valoarea celor trei zile înregistrate cu ocazia sosirii în țară urmare debarcării, de 346,20 USD - rezultând un total de achitat de 1839,20 USD.
Astfel, potrivit clauzei incluse în pct. 2.4. remunerația marinarului este calculată de la data plecării lui din România (în speță, 10.05.2007) până la data sosirii sale în țară, ca urmare a debarcării (respectiv, 12.06.2007 conform biletului de avion și a desfășurătorului orar al zborurilor pentru reclamant - filele 79 și 80). Cum luna luată în calcul conform contractului era stabilită la 30 de zile, rezultă în această perioadă un număr de trei zile (10-12.06.2007) pentru care urmează să se achite această diferență de drepturi, solicitată.
În concluzie, în raport de considerentele expuse, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului, în sensul că pârâta urmează a fi obligată să plătească acestuia suma de 1.839,20 USD în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de remunerație aferentă perioadei de ambarcare; cu respingerea ca nefondate a celelalte pretenții formulate în cauză.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs, criticând-o pentru următoarele motive:
Invocă motivul de modificare prevăzut de art. 304 alin. 7, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Solicită a se observa că la fila 5 din sentință, instanța de judecată a reținut faptul că sunt aplicabile contractului dispozițiile art. 87-100 Codul muncii. În continuare, instanța de fond în motivare nu ține cont de articolele menționate, care impun un termen de probă de 5 zile, așa cum dispune art. 96 lit. "c" Codul muncii, făcând aplicabilitate unor alte dispoziții legale, în acest sens sentința atacată sprijinindu-se pe motive contradictorii. Având în vedere faptul că prevederile art. 96 lit. "c" sunt imperative și deci nu se poate face derogare de la acestea, consideră că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală. Mai mult, instanța de fond, fără a avea la dosarul cauzei probele cerute de lege în ceea ce privește încetarea contractului de muncă, respectiv decizia de încetare a contractului de muncă în forma prescrisă de lege, a reținut faptul că încetarea contractului a fost făcută prin dovedirea lipsei competenței, respectiv în temeiul prevederilor art. 61 lit. "d" Codul muncii. De asemenea, instanța de fond a ignorat dovada făcută prin care calificativul acordat de angajator a fost "bine", ceea ce contravine motivului reținut că ar fi fost o cauză de necompetență profesională. În acest fel, instanța de fond, pronunțându-se asupra unor lucruri care nu făceau obiectul cauzei, a luat în considerare o situație de fapt care nu a fost dovedită cu mijloacele cerute de lege, cu toate că prin apărările făcute a susținut permanent în cursul judecării cauzei faptul că inexistența deciziei de încetare a contractului de muncă, făcută în modul dispus de lege determină, în temeiul prevederilor legale, nulitatea.
În ceea ce privește capătul de cerere nr. 1, plata compensației în cuantum de un salariu, adică suma de 3.462 USD, consideră că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, având în vedere că dispozițiile art. 55, 58-63 Codul muncii impun conformarea angajatorului cu dispozițiile art. 63 Codul muncii și respectarea dispozițiilor exprese ale art. 268, respectiv decizia de încetare a contractului individual de muncă întocmită cu respectarea prevederilor legale precum și a procedurilor prevăzute de lege (art. 263-268 Codul muncii ) și comunicată în modurile prescrise de lege. Față de faptul că pârâta nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă din care să rezulte că există astfel de documente, nu poate duce decât la concluzia încetării din cauze neimputabile salariatului. Față de dispozițiile exprese ale art. 76 Codul muncii: "Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută", precum și față de bogata practică judiciară în materie este evident că nu se poate efectua proba unei desfaceri a din motive ce țin de persoana angajatului în afara celor prescrise de lege, orice alte susțineri urmând a fi sancționate cu neobservarea lor.
În ceea ce privește apărările formulate de pârâtă, conform cărora în fapt concedierea a avut drept cauză motive disciplinare, față de dispozițiile exprese ale art. 77 Codul muncii: "angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere", nefiind probată la dosarul cauzei existența unei decizii de concediere și dovada care rezultă din actele oficiale (Carnetul de marinar), rezultând existența unui calificativ de bine, calificativ ce este în fapt confirmat prin actele depuse de către pârâtă, este în afara legii orice altă susținere și nu pot fi reținute de instanța de judecată, așa cum oral, apărătorul pârâtei a denigrat imaginea publică a reclamantului.
În ceea ce privește capătul de cerere nr. 3, solicită a se observa faptul că instanța de fond a pronunțat a hotărâre nelegală și netemeinică dat fiind faptul că: 1. fapta de a înceta abuziv un contract de muncă este clar demonstrată prin probatoriile administrate sau, mai bine spus, prin lipsa dovezilor cerute de lege.
2. Prejudiciul este evident prin lipsirea reclamantului în mod nelegal și abuziv de salariul convenit, înainte de termen. 3. cauzală dintre faptă și prejudiciu este evidentă căci, prin fapta abuzivă a angajatorului, reclamantul a fost prejudiciat în drepturile sale legale. Mai mult, fiind încălcate și prevederile art. 73 Codul muncii, respectiv dreptul la perioada de preaviz de 20 de zile lucrătoare, prejudiciul solicitat este cu atât mai mult justificat și prin lipsirea reclamantului de dreptul la salariul datorat pe perioada de preaviz, ceea ce justifică și mai mult cuantumul sumei.
În ceea ce privește capătul nr. 4 de cerere, consideră că instanța de fond a respins în mod neîntemeiat această cerere, dat fiind faptul că ne aflăm în fața unui contract de muncă și față de dispozițiile art. 139 Codul muncii, "(1) Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților. (2) Dreptul la concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări". Arată că și conform art. 14, solicitarea reclamantului este perfect legală și prin faptul că angajatorul "a uitat" să efectueze plata drepturilor legale ale acestuia și a fost din nou prejudiciat în drepturile sale, sens în care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 933,8 USD (7 zile concediu x 115,4 USD = 807,8 USD plus o indemnizație de subzistență de 7 zile x 18 USD = 126 USD).
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
La data de 9.05.2007 între părți s-a încheiat un contract de ambarcare pentru funcția de ofițer punte maritim II pe o durată de 4 luni, începând cu 10.05.2007.
Prin art. 1.3 din contractul de ambarcare s-a stipulat că: "primele două luni de ambarcare vor fi considerate ca perioadă de probă. Dacă în timpul perioadei de probă marinarul nu va da satisfacție în funcția ce i s-a încredințat, va fi debarcat în primul port convenabil armatorului".
În ceea ce privește nulitatea acestei clauze, potrivit art. 283 alin. 1 lit. "f" din Codul muncii. "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Contractul de ambarcare fiind încheiat pe o perioadă determinată de 4 luni, acesta a expirat, în consecință față de dispozițiile legale invocate mai sus, reclamantul nu poate să mai invoce nulitatea unor clauze ale acestuia.
Potrivit art. 31 alin. 4 din Codul muncii: "pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta, printr-o notificare scrisă la inițiativa oricărei dintre părți".
Din raportul comandantului navei depus la dosar (fila 75 fond), semnat de reclamant, rezultă că reclamantul nu avea pregătirea necesară pentru o navă transportator de gaz de capacitate maximă și computerizată la nivel înalt de ultimă generație.
Comandantul a făcut și o analiză detaliată a competențelor ofițerului și a ajuns la concluzia că nu este competent să continue voiajul respectiv și ca urmare a decis debarcarea reclamantului pentru lipsa cunoștințelor profesionale la nivelul de complexitate al navei respective.
Susținerea reclamantului că măsura angajatorului a fost abuzivă nu poate fi reținută, având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă rezultă că debarcarea reclamantului a avut loc din cauza necorespunderii profesionale.
Din corespondența purtată între "" și armatorul navei rezultă că reclamantul este răspunzător de crearea a patru situații critice la bord, care ar fi putut conduce la coliziuni, într-un interval de 3 zile, că a fost debarcat pentru lipsă de competență și se solicită identificarea unei alte persoane pentru înlocuirea lui.
profesională rezultă și din raportul de evaluare a personalului navigant, în care calificativele acordate sunt modeste pe toate criteriile de evaluare (fila 74 dosar fond).
În consecință, prima instanță a făcut o interpretare corectă a prevederilor legale a clauzelor contractuale și a probelor administrate în cauză, arătând motivele în fapt și în drept pe care își întemeiază soluția.
Cu privire la pretențiile bănești solicitate:
fiind generată de necorespunderea profesională a reclamantului în cauză nu sunt aplicabile prevederile contractelor colective invocate de către reclamant cu privire la compensații.
De asemenea, pentru același motiv, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 269 din Codul muncii, care reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului și art. 73 care reglementează dreptul la preaviz.
În ceea ce privește indemnizația de concediu, în mod corect prima instanță a respins acest capăt de cerere ca nefondat, câtă vreme activitatea reclamantului a fost temporară și nu cu caracter de continuitate.
În fine, cu privire la indemnizația de subzistență, acest capăt de cerere nu a fost formulat la fond, iar potrivit art. 294 alin. 1 coroborat cu art. 316 Cod procedură civilă, în recurs nu pot fi formulate cereri noi.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat și a menținut sentința recurată, ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în,-, -. D,. 56, județul C, împotriva sentinței civile nr. 241/25.02.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă "", cu sediul în- C, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Pt. Judecător, - - Cf.art.261 alin.2, semnează, Președinte Instanță, |
Grefier, - - |
Jud.fond. /
Red.dec.jud. /21.12.2009
gref.
2 ex./ 23.12.2009.
Președinte:Mariana BădulescuJudecători:Mariana Bădulescu, Jelena Zalman, Maria Apostol
