Pretentii civile. Speta. Decizia 7182/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
-ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.2831/2008
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.7182/
Ședința Publică din data de 08 decembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Zeca Dorina
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Farmathy Amelia
GREFIER - -
****************
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de către recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.1478 din data de 25.02.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.16193/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și și cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București - având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns: recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin consilier juridic d-na cu delegație atașată la fila 90 dosar recurs, lipsind recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intimații-reclamanți, și și intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, din oficiu, acordă cuvântul recurentului-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, asupra excepției perimării în ce privește cererea de recurs formulată de către recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, având cuvântul, arată că lasă excepția perimării recursului declarat de către recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la aprecierea instanței.
Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, întrebat fiind, arată că nu mai are cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordul cuvântul recurentului-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic în susținerea propriilor motivelor de recurs formulate în cauză.
Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, în principal, casarea hotărârii judecătorești recurate și respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
Fără cheltuieli de judecată.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispozițiilor art. 150 Cod proc. civ. și reține cauza spre soluționare în ce privește excepția perimării cererii de recurs formulate de către recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cât și pe fondul cererii de recurs formulate de către recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1478 din data de 25.02.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.16193/3/LM/2007, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâtii Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București; au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 36.122 lei, reprezentând despăgubiri constând în 30-40% pentru perioada 01.09.2002 - 15.07.2005, în cuantum net actualizat; a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor; a fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâtului fondurile necesare achitării despăgubirii către reclamanți.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că autorul reclamanților, a deținut funcția de procuror până la data de 16.07.2005, când a survenit decesul acestuia.
În această calitate, defunctul a fost salarizat conform dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. - cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor OUG nr. 177/2002, magistrații sunt salarizați ținând seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute prin Legea 92/1992. Așadar, îndemnizația magistraților a fost stabilită în funcție de specificul și complexitatea muncii lor, dar având în vedere și statutul magistratului.
Prin actele normative invocate de titularii cererii, adică OG nr. 43/2002, privind înființarea Pachetului Anticorupție, s-a instituit un spor de 30% din indemnizația de încadrare brută pentru judecătorii care alcătuiesc complete specializate în infracțiunile de corupție, iar prin OUG nr. 24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției (art.28) s-a instituit o majorare a sporului la 40% din indemnizația de încadrare lunară.
Legiuitorul a justificat acordarea sporului de mai sus de "necesitatea intensificării neîntârziate a luptei împotriva fenomenului de corupție" și a instituirii unor măsuri imediate pentru întărirea instrucțiilor specializate în combaterea infracțiunilor de corupție.
Ca urmare a acestor norme legale, salariul unui magistrat care compune un complet specializat în soluționarea infracțiunilor de corupție este net superior oricărui salariu al altui judecător din instanță, care face parte dintr-un astfel de complet, cu toate că nici atribuțiile de serviciu și nici natura cauzei nu sunt diferite și implicit nu îndreptățesc o astfel de diferențiere.
Situația creată face incidente dispozițiile OG nr.137/31.08.2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Conform art.1 din OG nr.137/2000, în România principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării trebuie să fie garantat în special în exercitarea anumitor drepturi, printre care și cel de a primi un salariu egal pentru muncă egală.
OG nr.137/2000 definește în art.2 discriminarea ca fiind orice deosebire, excludere, restricție sau performanță, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice.
În speță, prin sporurile de 30% și apoi de 40% nu s-a făcut decât să se creeze o discriminare între magistrați după criteriul categoriei sociale, în sensul enunțat mai sus.
În acest sens, s-a pronunțat și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005, constatând existența unei discriminări directe, potrivit art.2 alin.1 și 2 din OG nr.137/2000 și recomandând Ministerului Justiției inițierea unui proiect de act normativ în vederea eliminării situației de inegalitate evidentă dintre cele două categorii de salariați.
Pe baza celor analizate mai sus, tribunalul a constatat că în cauză s-a făcut dovada discriminării directe.
Potrivit art.21 din legea privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.
Potrivit art. 2 alin. 2 din OG nr. 137/2000 sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de la alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Prin dispozițiile art.28 din OUG nr.43/2002, deși s-a urmărit un scop legitim (lupta anticorupție și rezistența la corupție a judecătorului), metoda nu a fost adecvată, așa cum s-a reținut mai sus.
Instanța de fond a ținut cont și de faptul că, prin adoptarea OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, Guvernul României a recunoscut discriminarea creată prin salarizarea inegală a judecătorilor. Astfel, în preambulul acestui act normativ se rețin următoarele: "având în vedere că asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor este prevăzută la cap. VI pct.3.3 din Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, măsură care avea ca termen de finalizare luna decembrie 2005 și ținând seama de Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr.185 din 22 iulie 2005, prin care s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care beneficiază de sporul de 40% și cei care nu beneficiază de acest spor, recomandând Ministerului Justiției inițierea unor modificări în sensul eliminării acestei inegalități".
Ca urmare a acestui demers legislativ, a fost înlăturat tratamentul salarial discriminatoriu pentru viitor, prin acest act normativ nemaifiind reglementate sporuri și diferențieri la indemnizațiile magistraților în raport cu natura cauzelor pe care le instrumentează, ci numai pentru delimitarea firească a gradului profesional și a funcției îndeplinite.
Totodată, instanța de fond a avut în vedere și caracterul obligatoriu al deciziei nr. VI pronunțată la data de 15.01.2007 în dosar nr. 26/2006 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit, în aplicarea nediscriminatorie a disp. art. 11 al. 1 din OUG nr.177/2002, precum și a disp. art. 28 al. 4 din OUG nr. -, faptul că drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar a apartenenței la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a tipului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupun eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care sa instituit tratamentul salarial preferențial prin dispozițiile la care s-a făcut referire.
Rezultă, deci, că distincția ce se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scară ierarhică, este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminator în sensul art. 2 din Pactul Internațional pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".
Pentru toate aceste considerente, apreciind că fapta pârâților de a plăti aceste drepturi salariale numai anumitor magistrați are caracter ilicit, că prin săvârșirea acesteia s-a produs un prejudiciu material autorului reclamanților, prejudiciu ce constă în diferența dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat dacă de aceste sporuri ar fi beneficiat și autorul reclamanților și drepturile salariale efectiv încasate de acesta, instanța de fond a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii întemeiată pe raporturile de muncă, motiv pentru care a admis cererea și a obligat pârâții să plătească reclamanților despăgubiri constând în drepturile bănești reprezentând sporul de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 01.09.2002 - 15.07.2005, suma fiind stabilită prin raportul de expertiză omologat de instanță.
În baza art.60 și art.63 cod procedură civilă, instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public. Art.2 alin.2 din HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor stabilește ca Ministerul Economiei și Finanțelor are funcția de reglementare și sinteza prin elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar realizării obiectivelor strategice în domeniul finanțelor publice, elaborând și implementând politica bugetara și fiscala a Guvernului, administrând veniturile statului, cu control financiar public intern. Art.3 litera a pct.6 prevede ca Ministerul Economiei și Finanțelor analizează la nivelul instituțiilor publice modul de utilizare/administrare a fondurilor și patrimoniului public, prezentând Guvernului spre dezbatere și aprobare proiecte de acte normative, care să conducă la îmbunătățirea procesului de programare și execuție bugetara. Mai departe, pct.13 din același articol stabilește ca aproba prin delegare de competente anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite bugetare - atribuție care urmează să o exercite și în ceea ce privește rectificările bugetare asupra drepturilor salariale rezultate din situația de discriminare. Astfel, se poate reține că pârâtul are un rol decisiv - stabilit prin propria lege de organizare și funcționare - cu privire la plata despăgubirilor rezultate din discriminare - delegarea sa de competenta urmând să acționeze asupra aprobării anexelor la bugetele ordonatorilor principali de credite bugetare, în speța, Ministerul Public. În art.4 din același act normativ se mai arată că, în exercitarea atribuțiilor sale, colaborează cu celelalte ministere și organe de specialitate din subordinea Guvernului, cu autoritățile publice și celelalte organisme în vederea realizării obiectivelor strategice bugetare.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație arată că în conformitate cu prevederile art.137 din Codul d e procedură civilă, invocă excepția prescripție dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1 septembrie 2002 - decembrie 2002, motivat de faptul că instanța de fond nu a cercetat intervenția prescripției în perioada menționată.
Având în vedere caracterul absolut și de ordine publică al acestei excepții, rezultă că ea poate fi invocată de către toate părțile aflate în proces și - așa reiese din dispozițiile, art.18 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă - de către instanță din oficiu, la orice termen al procesului sau chiar în căile de atac, respectiv în apel sau în recurs. În situația în care, din anumite motive, nici una din părți nu o invocă, instanța de judecată va trebui ca din oficiu să o pună discuția contradictorie a părților.
Face mențiunea că nu trebuie confundată situația neinvocării excepției cu aceea a renunțării la beneficiul prescripției, practic putându-se întâmpla ca partea să nu o invoce. Tocmai de aceea, legea precizează obligația organului de jurisdicție de a constata o asemenea neregularitate din oficiu.
În consecință, apreciază că excepția invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este întemeiată, având în vedere că potrivit dispozițiilor cuprinse în art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 - privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art.3 alin.1 din același act normativ "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv în termen de 3 ani.
Față de cele expuse, solicită instanței de recurs admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii reclamanților pentru perioada 1 septembrie 2002 - decembrie 2002 ca prescrisă.
Învederează instanței că față de practica neunitară a instanțelor judecătorești În materia litigiilor având ca obiect plata sporurilor de 30% și respectiv 40%, sporuri acordate pentru judecătorii și procurorii care sunt implicați în soluționarea cauzelor privind infracțiuni de corupție, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în temeiul art.329 alin.1 in Codul d e procedură civilă a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.
Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut obiectul dosarului nr.26/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție și a fost soluționat în ședința din 15 ianuarie 2007 conform Deciziei nr. VI, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.327 din 15 mai 2007.
Astfel, potrivit Deciziei menționate Înalta Curte de Casație și Justiție, "admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art.11 alin. (1) din Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și a dispozițiilor art.28 alin. (4) din Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr.43/2002. modificată prin Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr.24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004, stabilește: Drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege li se cuvin tuturor magistraților.
potrivit art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
În acest sens, față de dispozițiile Deciziei nr. VI din 15 ianuarie 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Of. nr.327/15 mai 2007, formulează recurs doar pentru capătul de cerere privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație.
Astfel, apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr.388 din 31 decembrie 2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată ", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol ".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciem că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, apreciază că actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
Prin urmare, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
În consecință, față de dispoziția instanței privind plata către reclamanți a drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, apreciază că aceste obligații nu sunt întemeiate și nu se justifică.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.299 din Codul d e Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, nu a solicitat nici un mijloc de probă.
În motivarea recursului său, recurentulMinisterul Economiei și Finanțelorconsideră că, pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Public ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția acestuia în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri. (decizia finala privind conținutul bugetului nu aparține instituției acestuia).
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Responsabilitatea instituției acestuia se limitează la faza de proiect bugetar.
Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organica de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativa, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumita forma și conținut, decizie luata de puterea judecătoreasca, consideră ca ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la inculcarea art.1 alin.4 din Constituția României "(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativa, executiva și judecătoreasca - în cadrul democrației constituționale."
Consideră că instanța de fond, prin faptul că a obligat instituția acestuia la alocarea fondurilor, a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autoritarii judecătorești, intrând în sfera de competenta a puterii legislative (Parlamentul României).
Potrivit art.304 pct.9 Cod procedura civila - hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal și a fost data cu inculcarea și aplicarea greșită a legii în ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Totodată reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor în calitate de chemat în garanție.
Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite (principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Învederează că, între Ministerul Economiei și Finanțelor, reclamanții și parații Ministerul Public nu au existat raporturi juridice, aceștia nefiind salariații instituției acestuia, astfel că, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuala pasivă.
Mai mult, Ministerul Economiei și Finanțelor, nu este ordonator principal de credite pentru reclamanți, pârâții fiind în acest caz ordonatori principali de credite, deci răspund pentru neacordarea drepturilor bănești. Este culpa pârâților că nu au prevăzut în elaborarea proiectului său de buget aceste sume care trebuiau acordate reclamantului, așadar nu pot fi răspunzători pentru culpa altuia.
Susține că, deși Ministerul Economiei și Finanțelor răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, nu înseamnă că răspunde și pentru acordarea drepturilor salariale, cuvenite celor ce lucrează în instituțiile publice finanțate de la bugetul de stat, de către ordonatorii principali de credite, care potrivit legii elaborează propriile lor bugete.
Pretențiile reclamanților solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de câtre angajator din bugetul anual aprobat.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului de buget de stat, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementata în legea finanțelor publice.
Prin urmare, instituția acestuia nu poate fi obligată în calitate de chemat în garanție, să aloce sume prin buget cu nesocotirea regulilor bugetare privind rectificarea bugetului alocat ordonatorilor de credite (principali, secundari, terțiari).
Ministerul Economiei și Finanțelor nu face altceva decât să propună proiecte de legi bugetare sau de rectificare, în funcție de Programul de guvernare acceptat de Parlament, însa, în ce privește decizia finală asupra cuantumului și modului de repartizare a sumelor, aceasta aparține Parlamentului care aproba legea bugetara sau legea de rectificare, după ce proiectul este dezbătut.
Responsabilitatea instituției acestuia în elaborarea bugetului este de a propune proiecte de buget, în funcție de politica fiscală și de indicatorii macroeconomici pentru anul respectiv.
În condițiile în care Guvernul este de acord cu propunerea de proiect de buget acesta este supus aprobării Parlamentului.
Pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat să aloce fondurile necesare achitării drepturilor solicitate de reclamanți ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetara și ar pune instituția acestuia în imposibilitatea punerii in executare a acestei hotărâri.
Totodată înțelege să facă vorbire și de prevederile nr.OG22/2002 modificata și completată prin Legea nr.110/2007, în conformitate cu care "Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continua din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, sa facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plata comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului."
Instituția debitoare este cea care trebuie să facă demersuri în vederea asigurării fondurilor necesare punerii în executare a titlurilor executorii.
Potrivit art.4 alin.2 din același act normativ, "(2) de credite bugetare prevăzute la alin.(1) se pot efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, si ale art. 49 din Legea nr. - privind finanțele publice locale."
Prin derogare de la prevederile art.47 din Legea nr.500/2002 debitorii (ordonatori de credite) au posibilitatea să facă toate demersurile pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești, inclusiv virări de credite de la alte subdiviziuni bugetare.
Dispozițiile legale pe care își întemeiază pârâtul Ministerul Public cererea de chemare în garanție (legi ale bugetului de stat, art. 4 din Legea nr.500/2002, nr. 386/2007), nu pot fi reținute ca temei pentru o astfel de cerere, atâta timp cât, legiuitorul a reglementat, prin nr.OG22/2002, modalitatea de executare a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, modalitate care reprezintă singurul mijloc legal de plată a sumelor stabilite prin titluri executorii, la care sunt obligate instituțiile publice.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plata respectivă.
Potrivit art.2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Solicită să se aibă în vedere faptul că, Ministerul Public își recunoaște calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art.21 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Ministerul Public are calitate de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art.21 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
în garanție, pârâtul ignoră și dispozițiile art.28 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice care stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, este lipsit de relevanță că, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
Arată că, nu sunt îndeplinite condițiile art.60-63 Cod procedura civila, pentru ca cererea de chemare in garanție să fie întemeiata.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.4 și 9 și art.304/1 din Codul d e Procedură Civilă, Legea nr.500/2002, nr.OG22/2002 și Legea nr.110/2007.
Cu privire la recursul declarat de către Ministerul Finanțelor Publice, care vizează calitatea procesuală pasivă, Curtea constată următoarele:
Între intimații-reclamanți si Ministerul Finanțelor Publice nu exista nici un fel de raporturi juridice de muncă, in baza cărora acest parat ar putea fi obligat fata de reclamant.
Curtea reține că trebuie avut in vedere specificul raporturilor juridice de muncă și calitatea părților in aceste raporturi. In acest sens, potrivit art.282 din Codul muncii, pot fi părți în conflictele de muncă:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
c) sindicatele și patronatele;
d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă.
Ministerul Finanțelor Publice nu se poate încadra in niciuna din aceste categorii, intre reclamanți si acest parat neexistând raporturi juridice de munca, astfel încât Curtea constata ca nu exista identitate intre acest parat si debitorul obligației in raportul juridic dedus judecații.
Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a solicitat chemarea în garanție a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține că ne aflăm în prezența unui litigiu de dreptul muncii, unde nu există nicio obligație de garanție a unui tert fata de părtile raportului juridic de munca in legătura cu obligațiile reciproce dintre acestea. Intre persoana încadrata in munca, parte in litigiu si terțul chemat in garanție nu exista raporturi juridice de munca.
Pe de alta parte, instituția chemării în garanție reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea judiciara care conferă uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire, în ipoteza în care partea respectiva ar pierde procesul, deci aceasta instituție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau despăgubire. Instituția chemării în garanție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau despăgubire. Prin chemarea în garanție se urmărește tocmai realizarea unei asemenea obligații cadrul procesului în care cel garantat este amenințat în dreptul său de către o altă persona. În principiu, obligația de garanție revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv.
Pentru promovarea chemării în garanție, partea interesată trebuie să afirme existența unei obligații legale sau convenționale de garanție ori a unei obligații de despăgubire, situație în care Ministerul Economiei și Finanțelor nu se găsește în cauză de față.
Cererea de chemare în garanție este o acțiune incidentă pe care reclamantul sau pârâtul o poate introduce în procesul civil împotriva unei alte persoane, pentru ca aceasta să participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii procesului, pentru a obține, prin aceeași hotărâre, obligarea chematului în garanție la plata sumelor reținute cu titlul de salarii.
Împrejurarea că între părți nu există raporturi de natură a determina activarea obligației de garanție a Ministerul Finanțelor Publice, în cazul în care pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar cădea în pretenții, este de natură a determina respingerea, ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție, și nu inadmisibilitatea acesteia.
Cererea de chemare în garanție nu este inadmisibilă de principiu în litigiile de dreptul muncii, deoarece inadmisibilitățile sunt excepții de regula potrivit căreia orice cerere este admisibilă atâta timp cât nu este interzisă în mod expres de lege.
Examinarea condițiilor nașterii obligației de garanție sau de despăgubire reprezintă un aspect care ține de analizei temeiniciei cererii de chemare în garanție, și nu de inadmisibilitate.
Pe cale de consecință, în raport de considerentele menționate, instanța, în temeiul art.312 din Codul d e Procedură Civilă, va admite recursul declarat de acest pârât și va respinge, ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Deși Curtea a reținut că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauza de față, totuși se constată că Statul Român are obligația de a executa hotărârile judecătorești definitive și menținute prin hotărâri irevocabile, respectiv prezenta decizie și sentința recurată, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care cuprinde obligația de a executa cu bună-credință toate îndatoririle stabilite prin hotărâri judecătorești.
Această obligație generală revine tuturor instituțiilor statului, ministerelor, administrației publice centrale și locale, fără a fi necesară o dispoziție legală prin care să le oblige în mod expres sau fără a exista o îndatorire expresă în acest sens, stabilită în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Astfel simplul fapt că pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pa lângă Tribunalul București, care reprezintă instituții ale statului, au fost obligate la plata drepturilor bănești reprezentând sporul 30%-40%, este suficient pentru ca Statul Român și toate instituțiile acestuia să fie obligate să aloce fondurile necesare și să își execute obligațiile prevăzute în titlurile judecătorești. În acest sens, este și jurisprudența Curții Europene în cauzele împotriva României
Astfel, în cauza Matache și alții împotriva României, s-a reținut că obligația de plată a unei sume de bani stabilită printr-o sentință executorie trebuie executată de către stat și de către administrație, care constituie un element al statului de drept. Dacă administrația refuză, omite să execute sau întârzie să o facă, garanțiile de la art. 6 din CEDO, de care a beneficiat justițiabilul în timpul etapei judiciare își pierd orice rațiune de a fi.
De asemenea, în majoritatea cauzelor împotriva României, Curtea Europeană a reținut că neexecutarea unei hotărâri definitive, care se bucură de autoritate de lucru judecat reprezintă o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1, de natură a atrage răspunderea statului pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil.
Cu privire la recursul declarat de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a pus în discuția părților la termenul din data de 08.12.2009, excepția perimării cererii de recurs.
Cu privire la excepția perimării cererii de recurs formulat de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că la termenul de judecată din 17.06.2008 Curtea a dispus suspendarea judecății cauzei în baza dispozițiilor art. 155/1 din Codul d e Procedură Civilă pentru neîndeplinirea obligațiilor recurentului de a depune un număr suficient de exemplare de pe motivele de recurs, în vederea comunicării intimaților.
La data de 17.11.2009 pricina a fost repusă pe rol, din oficiu, pentru verificarea condițiilor perimării.
Având în vedere lipsa de stăruință a părților în soluționarea cauzei, Curtea va admite excepția de perimare invocată din oficiu la termenul de judecată din 08.12.2009.
În acest sens se constată că de la data ultimului act de procedură ce a fost îndeplinit la 17.06.2008, dosarul a rămas în nelucrare mai mult de un an, din vina părților. Ori, în conformitate cu dispozițiile art. 248 pr. civilă, potrivit cărora orice cerere de chemare în judecată, apel, recurs, contestație se perimă de drept, chiar și în contra incapabililor, dacă a rămas în nelucrare timp de un an. Urmează a se constata incidența acestor dispoziții legale în cauză și de a aplica sancțiunea perimării cererii de recurs.
Curtea nu va reține afirmațiile recurentului Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că nu s-a scurs termenul de perimare, deoarece a depus o cerere de repunere pe rol, deoarece instanța a respins cererea de repunere pe rol și a dispus menținerea măsurii suspendării cauzei, prin încheierea de ședință din data de 26.05.2009.
Se constată că cererea de repunere pe rol formulată în cauză nu reprezintă un act de procedură de natură a întrerupe cursul termenului de perimare, deoarece nu sunt întrunite condițiile art.249 din Codul d e Procedură Civilă.
Pentru motivele menționate, Curtea, în temeiul art.312 coroborat cu art.252-254 din Codul d e Procedură Civilă, instanța va admite excepția perimării cererii de recurs formulată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și va constata ca fiind perimată cererea de recurs formulată de către acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția perimării.
Constată perimată cererea de recurs formulată de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu sediul în B,--14, sector 5 împotriva sentinței civile nr.1478 din data de 25.02.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.16193/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatele-reclamante, și - cu domiciliul ales în B, Sector 3, Str. - -, nr. 4, -. 1,. 20 și cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților cu sediul în B,-, sector 5, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cu sediul în B,--3, sector 5, și Parchetul de pe lângă Tribunalul București cu sediul în B,--3, sector 5.
Admite recursul formulat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.1478 din data de 25.02.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.16193/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și și cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că:
Respinge cererile de chemare în garanție ca neîntemeiate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08 decembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:/06.01.2010
Tehnored: NV/10 EX./11.01.2010
Jud. fond:;
Președinte:Zeca DorinaJudecători:Zeca Dorina, Petre Magdalena, Farmathy Amelia
