Pretentii civile. Speta. Decizia 831/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.831/R-CM
Ședința publică din 27 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 2: Georgiana Nanu
JUDECĂTOR 3: Paula Andrada
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, cu sediul în B, Bulevardul, nr.14, sector 5, împotriva sentinței civile nr.112/F-CM din 21 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanta, intervenienta, ambele cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, din Râmnicu V,-, județul V, pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B,-, sector 1, chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 și expertul în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, strada - -, nr.1-3, sector 1.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic, în baza delegației de la dosar, pentru recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Consilier juridic, având cuvântul pentru recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Consilier juridic, având cuvântul pentru recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, susține oral recursul așa cum a fost motivat, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
În subsidiar, solicită admiterea recursului și pe fond să fie admisă și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru a fi obligat la alocarea fondurilor necesare efectuării plăților.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față;
Constată că, la data de 7.03.2008, prin sentința civilă nr.230/CM Tribunalul Argeșa declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta în favoarea Tribunalului Vâlcea, reținându-se că, potrivit art.284 din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă se face de instanța competentă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința și din cartea de identitate a reclamantei rezultă că aceasta domiciliază în comuna, str. -, județul
La data de 04.12.2007 reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe Lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor B, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați la acordarea creșterilor salariale, prevăzute de nr.OG10/2007, în cele trei etape: 5%, începând cu 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2007, 2% începând cu 01.04.2007 față de luna martie 2007 și 11% începând cu 01.10.2007 față de nivelul lunii septembrie 2007, urmând a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
În motivarea acțiunii se arată că prin acte normative, respectiv nr.OG6, 8, 10 și 11/2006 au fost prevăzute creșteri salariale ale diferitelor categorii profesionale din sectorul bugetar, excepție făcând doar judecătorii și procurorii.
În acest fel s-a creat un caz de discriminare care poate fi înlăturat prin acordarea creșterilor salariale în cauză și celor două categorii care au fost exceptate.
La data de 18.04.2008, grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlceaa solicitat în contradictoriu cu aceiași pârâți obligarea la plata creșterilor salariale neacordate prin actele normative menționate și în acțiunea reclamantei.
Tribunalul Vâlcea, la data de 21.04.2008, a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de și a dispus introducerea în cauză a acesteia.
La data de 14.05.2008, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând ca în situația în care se va admite acțiunea, acesta să fie obligat să aprobe un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile părților.
Prin întâmpinarea formulată, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de prevederile art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, arătând că persoana discriminată poate formula o cerere în judecată potrivit dreptului comun.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât în cauză nu se pune problema discriminării și nu se poate pretinde ca discriminatoriu faptul că nu s-au acordat măriri salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate și s-au acordat personalului contractual, situații ce nu sunt comparabile.
Guvernul României a formulat la rândul său întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii față de acesta întrucât reclamantele se consideră neîndreptățite într-un interes legitim de o autoritate publică, situație în care, competența soluționării cauzei revine, potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, instanțelor de contencios administrativ.
Curtea de APEL PITEȘTI, prin sentința civilă nr.112/F-CM din 21 octombrie 2008, a admis în parte acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu și a obligat pe pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție să plătească reclamantei și intervenientei creșterile salariale, după cum urmează: de 5% începând cu 01.01.2007 față de nivelul lunii decembrie 2006, de 2% începând cu 01.04.2007 față de nivelul lunii martie 2007 și de 11% începând cu 01.10.2007 față de nivelul lunii septembrie 2007 pentru reclamantă și de 2% începând cu 01.04.2007 față de nivelul lunii martie 2007, respectiv de 11% începând cu 01.10.2007 față de nivelul lunii septembrie 2007 pentru intervenientă, toate aceste drepturi bănești urmând să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâtul menționat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantei și intervenientei.
A respins acțiunea față de pârâtul Guvernul României.
A respins acțiunea și cererea de intervenție față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
A respins cererea de chemare în garanție formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, reclamanta și intervenienta au calitatea de personal auxiliar de specialitate la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
Prin nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pe parcursul anului 2007, după cum urmează: 5% începând cu 01.01.2007, 2% începând cu 01.04.2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007, toate procentele raportându-se la nivelul lunii anterioare.
Aceste creșteri salariale nu au fost însă acordate și magistraților și personalului auxiliar de specialitate, motivându-se că această categorie profesională a beneficiat de măriri salariale substanțiale în anii 2006 și 2007.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Pârâtul a pretins că în speță nu poate fi vorba despre o discriminare, apărare pe care instanța de fond nu a reținut-
OG nr.10/2007 reglementează creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal: 1. personalul bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar; 2. personalul salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Rezultă că actul normativ nu are în vedere categoria magistraților și personalului auxiliar de specialitate.
S-a reținut de instanța de fond că reclamanta și intervenienta se află însă în situații comparabile cu persoanele la care se referă nr.OG10/2007, în sensul că sunt tot persoane salariate de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că nu pot beneficia decât de acele creșteri salariale care le sunt acordate prin acte normative. Aceste creșteri salariale care se acordă anual urmăresc acoperirea inflației pe o anumită perioadă.
Faptul că reclamanta și intervenienta au beneficiat de alte creșteri salariale în anii 2006 și 2007 (creșterea coeficienților de salarizare, sporul de vechime etc.) nu poate fi considerat un scop legitim în sensul art.2 alin.2 din nr.OG137/2000, de vreme ce, așa cum s-a arătat, acordarea acelor indexări anuale are ca scop acoperirea inflației, în timp ce prin legile de salarizare a magistraților nu s-a urmărit un astfel de scop. Prin aceste legi de salarizare s-a urmărit, într-adevăr, creșterea veniturilor salariale ale magistraților (indemnizații), dar aceste legi sunt emise pentru o perioadă îndelungată, deci nu pot anticipa inflația, în timp ce legea de indexare este emisă pe o perioadă determinată, perioadă în care poate fi evaluată inflația.
De altfel, ca urmare a inflației anuale neurmate de indexarea salariilor pentru magistrați, această pretinsă creștere acordată prin legea de salarizare nu mai este una reală.
Față de scopul pe care indexările anuale îl au, respectiv acela de acoperire a inflației, ele trebuie acordate tuturor bugetarilor, nu numai unora dintre ei.
În aceste condiții, prima instanță a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se acordă indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariați bugetari, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariaților bugetari, creându-se astfel o discriminare între salariații bugetari.
Prin neacordarea acestor creșteri salariale s-a produs o discriminare, fără a se dovedi un scop legitim care să excludă categoria magistraților și personalului auxiliar de specialitate de la beneficul creșterilor salariale, cu toate că art.2 alin.2 din nr.OUG137/2000 prevede cerința ca criteriile sau practicile discriminatorii să fie justificate de un scop legitim.
S-a constatat că acțiunea formulată de reclamantă și intervenientă este astfel întemeiată pentru plata creșterilor salariale solicitate. Pe cale de consecință, în baza Decretului nr.92/1976, a fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale acestora.
Prima instanță a dispus actualizarea sumelor cu indicele de inflație, având în vedere prevederile art.161 pct.4 din Codul muncii, precum și faptul că prin aceasta se realizează o corelație între salariul real și salariul nominal de care reclamanta și intervenienta ar fi beneficiat la momentul la care pârâții le datorau drepturile bănești în cauză și momentul în care aceste sume au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarului.
Aceasta deoarece principala funcție a indexării este aceea de a atenua efectele inflației asupra nivelului de trai.
Referitor la acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție împotriva aceleiași instituții, avându-se în vedere apărările acestuia, instanța de fond a constatat că nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită să fie obligat la alocarea sumelor necesare efectuării plății datorate cu acest titlu de către instituția la care sunt angajate reclamanta și intervenienta. Aceasta, întrucât, potrivit art.28 din Legea nr.500/2002 privind finanțelor publice, nr.HG208/2005 privind organizarea și funcționarea și Agenției Naționale de Administrare Fiscală și nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acest minister are atribuții în ce privește elaborarea proiectului bugetului de stat, iar nu alocarea sumelor respective, anterior adoptării legii bugetului de stat.
Pe de altă parte, s-a reținut că acesta nu poate avea calitatea de ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite și nu repartizează sume de la buget acestora, aceste sume fiind alocate conform destinațiilor bugetare în conformitate cu legea bugetului de stat.
S-a reținut că împrejurarea că ordonatorul principal de credite nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamantei și intervenientei, neacordându-le sporul solicitat, nu poate conduce la obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă, acesta nefiind cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorul principal de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
În ceea ce privește pe pârâtul Guvernul României, acțiunea formulată împotriva acestuia a fost respinsă, întrucât acesta este un organ colegial fără personalitate juridică și poate sta în justiție, în calitate de pârât numai în litigiile de contencios administrativ când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă în exercitarea atribuțiilor și competențelor sale legale.
Potrivit Legii nr.90/2001, modificată și completată, raporturile juridice în care participă Guvernul României nu pot fi de natură civilă, ci numai raporturi de drept administrativ cu caractere juridice specifice.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, susținând că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Ăn acesta sens s-a arătat că, în mod nelegal, trecând peste excepția de inadmisibiliatate a acțiunii, instanța de fond a dispus obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând majorări în cuantum de 2%, 5% și 11% din salariul de bază, prevăzute de nr.OG10/31.01.2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit nr.OUG24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești.
Reclamanta și intervenienta au solicitat creșterile salariale prevăzute de art.1 alin.1 nr.OG10/2007 în cele trei etape, în condițiile în care nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică.
Prin urmare, nu putea fi apreciat ca discriminatoriu faptul că nu s-au acordat măriri salariale personalului auxiliar de specialitate și s-au acordat personalului contractual în condițiile în care, nu poate constitui o discriminare, nici situația în care aceștia din urmă nu sunt salarizați în baza coeficienților de multiplicare și valorii de referință sectorială utilizată pentru salarizarea personalului din instanțele judecătorești.
Acceptarea susținerilor reclamantei și intervenientei ar însemna echivalarea sistemelor de salarizare ale diferitelor categorii de personal și ar da posibilitatea personalului contractual să solicite sporurile și indexările acordate personalului auxiliar de specialitate.
Or, Curtea Constituțională a apreciat că sunt neconstituționale dispozițiile OG nr. 137/2000, din care se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Nelegală este și admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, față de condițiile impuse de art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă.
În sfârșit, instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea, reținând că dispozițiile art.60-63 Cod procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.
Or, dispozițiile legale care reglementează drepturile izvorâte din raporturile de muncă, atât din Codul muncii cât și din legile speciale, se completează cu cele ale Codului d e procedură civilă.
Pârâtul Guvernul României a depus întâmpinare prin care a solicitat menținerea ca legală a hotărârii judecătorești pronunțată, cu motivele exprimate pe larg la filele 11-13 dosar recurs.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului de fond, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins.
Astfel, rimele p. două motive de recurs vizează nelegalitatea sentinței, prin prisma depășirii de către instanță a limitelor puterii judecătorești cu referire la prevederile nr.OG137/2000, din care dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11 și dispozițiile art.27 au fost declarate neconstituționale.
Se constată însă, că instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței de mai sus că istemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii, diferențierea salariilor fiind posibilă numai în raport de nivelul studiilor, treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, așa că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea reclamantei și intervenientei.
Prin urmare, aprecierea discriminării nu se face prin prisma criteriului socio-profesional, apartenența unei persoane de o anumită profesie nefiind motiv pentru includerea sau excluderea ei de la aplicarea indexărilo prevăzute de lege.
Existența discriminării directe a reclamantei și intervenientei rezultă și din conținutul art.7 și art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
La fel, se grevează pe art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nici o distincție, pe art.14 din Convenție, Protocolul 12 care interzice discriminarea și art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din Declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că, această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, Curtea va reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pe fond, în ceea ce privește greșita acordare a creșterilor salariale prevăzute de nr.OG10/2007, critica recurentului este de asemenea neîntemeiată.
Prin nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pe parcursul anului 2007, după cum urmează: 5% începând cu 1.01.2007, 2% începând cu 1.04.2007 și 11% începând cu data de 1.10.2007, toate procentele raportându-se la nivelul lunii anterioare.
Aceste creșteri salariale nu au fost însă acordate judecătorilor și personalului auxiliar de specialitate, motivându-se că această categorie profesională a beneficiat de măriri salariale substanțiale în anii 2006 și 2007.
recurentul că în speță nu poate fi vorba despre o discriminare, apărare pe care Curtea nu o poate reține.
Trebuie observat în primul rând că nr.OG10/2007 reglementează creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal: 1. personalul bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar; 2. personalul salarizat potrivit anexelor nr.II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Rezultă că actul normativ nu are în vedere categoria magistraților și a personalului auxiliar.
Reclamanta și intervenienta se află însă în situație comparabilă cu persoanele la care se referă nr.OG10/2007, în sensul că sunt tot persoane salariate de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că nu pot beneficia decât de acele creșteri salariale care le sunt acordate prin acte normative. Aceste creșteri salariale care se acordă anual urmăresc acoperirea inflației pe o anumită perioadă.
Faptul că reclamanta și intervenienta au beneficiat de alte creșteri salariale în anii 2006 și 2007 (creșterea coeficienților de salarizare, sporul de vechime etc.) nu poate fi considerat un scop legitim în sensul art.2 alin.2 din nr.OG137/2000, de vreme ce, așa cum am arătat, acordarea acelor indexări anuale are ca scop acoperirea inflației, în timp ce prin legile de salarizare a magistraților și personalului auxiliar de specialitate nu s-a urmărit un astfel de scop. Prin aceste legi de salarizare s-a urmărit, într-adevăr, creșterea veniturilor salariale ale magistraților și personalului auxiliar de specialitate (indemnizații), dar aceste legi sunt emise pentru o perioadă îndelungată, deci nu pot anticipa inflația, în timp ce legea de indexare este emisă pe o perioadă determinată, perioadă în care poate fi evaluată inflația.
De altfel, ca urmare a inflației anuale neurmate de indexarea salariilor pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, această pretinsă creștere acordată prin legea de salarizare nu mai este una reală.
Actualizarea sumelor cu indicele de inflație, a fost acordată în mod corect de prima instanță, având în vedere prevederile art.161 pct.4 din Codul muncii, precum și faptul că prin aceasta se realizează o corelație între salariul real și salariul nominal de care reclamanta și intervenienta ar fi beneficiat la momentul la care pârâții le datorau drepturile bănești în cauză și momentul în care aceste sume au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarului.
Aceasta deoarece principala funcție a indexării este aceea de a atenua efectele inflației asupra nivelului de trai.
C de-al trei motiv de recurs, care vizează greșita admitere a capătului de cerere privind obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei și al intervenientei, este de asemenea nefondat, instanța având în vedere în mod corect, dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, potrivit cărora atât retribuția tarifară de încadrare cât și alte drepturi salariale ce se includ în aceasta trebuie înscrise în carnetul de muncă al angajatului.
În lipsa unei asemenea interpretări, ar apărea ca lipsită de finalitate însăși hotărârea judecătorească pronunțată în cauză.
Față de cele arătate, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă raportat la art. 291 Codul muncii, Curtea va respinge recursul formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr.112/F-CM din 21 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, cu sediul în B, Bulevardul, nr.14, sector 5, împotriva sentinței civile nr.112/F-CM din 21 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanta, intervenienta, ambele cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, din Râmnicu V,-, județul V, pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B,-, sector 1, chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 și expertul în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, strada - -, nr.1-3, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./11.05.2009
Jud.fond:
Președinte:Ion RebecaJudecători:Ion Rebeca, Georgiana Nanu, Paula Andrada
