Pretentii civile. Speta. Decizia 879/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.879/R-CM
Ședința publică din 05 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Simona Păștin JUDECĂTOR 2: Paulina Ghimișliu
JUDECĂTOR 3: Corina
Judecător - --
Grefier
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.552 din 16 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
Dezbaterile asupra recursurilor ce au avut loc la data de 28 aprilie 2009, s-au consemnat în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar în urma deliberării, s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată că rin p. acțiunea înregistrată la data de 15.04.2008, pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții -, HG, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, în prezent Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Vâlcea, Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, pentru perioada 2000 - 19.09.2004, calculat la salariul de bază brut lunar, reactualizat la data plății cu indicele de inflație, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor obiectul cererii a constat în obligarea acestuia la alocarea fondurilor necesare plății.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că potrivit art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
Acest text de lege a fost însă abrogat prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996. O ordonanță ordinară emisă de Guvern a abrogat dispozițiile cuprinse într-o lege organică și astfel a fost nerespectat art.114 alin.1 din Constituție.
Reclamanții consideră că abrogarea sporului de 50% încalcă și prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, situația fiind similară celei privind sporul de vechime în muncă, în legătură cu care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.36/7.05.2007, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii beneficiau de respectivul spor în cuantumul prevăzut de lege.
În ceea ce privește dreptul material la acțiune, reclamanții consideră că acesta s-a născut la data de 10.03.2008, la care prin Decizia nr.XXI pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că judecătorii au dreptul la acest spor de risc și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Pe de altă parte, se arată, în ipoteza în care dreptul la acțiune s-ar fi născut anterior pronunțării acestei decizii, termenul de prescripție a fost întrerupt prin numeroase acte de recunoaștere a dreptului în discuție. Un exemplu este nr.HG232/2005 vizând plata drepturilor salariale restante.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a invocat, mai întâi, excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune față de dispozițiile art.1 din Decretul nr.167/1958. A arătat că argumentele invocate de reclamanți cu privire la întreruperea termenului de prescripție nu pot fi reținute întrucât prevederile art.11 pct.1 din Decretul nr.167/1958 stabilesc expres cauzele de întrerupere, printre care nu se regăsește și recursul în interesul legii.
Pe fondul cauzei, consideră că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza funcțiilor deținute, în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor și cu vechimea efectivă în magistratură și nu cuprindea alte sporuri decât sporul de fidelitate.
Textul art.4 alin.3 din nr.OUG177/2002 în vigoare în perioada menționată în acțiune vorbește de indemnizație de încadrare majorată, și nu de alte elemente cum ar fi sporul egal cu 30% sau 40%.
Cu o singură excepție, actele normative care au reglementat sporul de anticorupție l-au instituit ca adaos de natură salarială, și nu l-au inclus în indemnizația de încadrare brută lunară. De aceea consideră pârâtul că nu se poate include sporul de anticorupție în indemnizația brută lunară. Printr-o astfel de interpretare s-ar ajunge la situația existenței a două feluri de indemnizații de încadrare brute lunare pentru magistrați.
Sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică are, de asemenea, caracterul unui adaos la indemnizația de încadrare brută lunară, de aceea, pretențiile reclamanților, susține partea, sunt în mod cert neîntemeiate.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe considerentul că potrivit art.16-20 din nr.OG137/2000 este instituție abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare și are competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniul de activitate. De aceea, nu poate fi citat în calitate de pârât, ci în calitate de expert în domeniul nediscriminării pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În susținerea acestei excepții, a arătat că între reclamanți și Statul Român nu există raporturi de muncă pe care să se sprijine pretențiile formulate împotriva părții.
Potrivit art.131 alin.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată bugetul instanțelor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite. Reclamanții nu au făcut dovada refuzului Ministerului Finanțelor Publice de a deschide credite pentru ministrul justiției.
Pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pe motiv că pentru perioada menționată în cererea de chemare în judecată s-a depășit termenul general de prescripție prevăzut de Decretul nr.167/1958.
Prin sentința civilă nr.552/16.06.2008, Tribunalul Vâlceaa admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției invocată de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice.
A admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Vâlcea și Curtea de APEL PITEȘTI să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de 50% pe perioada 2000-19.09.2004 calculat la indemnizația de bază brută lunară, astfel cum a fost majorată prin hotărârile judecătorești irevocabile, reactualizate la data plății.
A obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi materiale.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în fapt și în drept următoarele:
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Ministerul Justiției s-a reținut că aceasta nu este întemeiată, întrucât prin Decizia în interesul legii nr.21/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Aceasta înseamnă că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art.107 alin.(3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței.
Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 și ale art.231din Legea nr.56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".
În consecință, s-a reținut că dreptul reclamanților la acțiune s-a născut la data de 10.03.2008, când prin decizia în interesul legii mai sus amintită s-a constatat că magistrații au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art.1 din nr.OUG22/2002 aprobată prin Legea nr.188/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Conform art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților acesta are calitate procesuală pasivă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, tribunalul a constatat că între reclamanți și acest pârât nu există raporturi juridice de dreptul muncii. Instituția este abilitată prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții au calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, în temeiul art.VI din nr.OG9/1997 și modificată prin nr.OG56/1997, nr.OUG75/1997 și Legea nr.154/1998, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
Textul art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat expres prin art.1 pct.41 din nr.OG83/2003. Totodată, prin art.50 alin.2 din nr.OUG177/2002 a fost abrogat art.11, precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora din Legea nr.50/1996.
La rândul său, nr.OUG177/2000 a fost abrogată prin art.41 lit.a) din nr.OUG27/2007.
Susținerea reclamanților că dreptul reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996 a rămas în vigoare după data abrogării exprese prin nr.OG83/2000 și până la data de 1.02.2007 a fost privită ca întemeiată, întrucât acest articol a fost abrogat printr-un act normativ cu o forță juridică inferioară celei a actului normativ prin care a fost acordat.
S-a reținut că sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți este un drept de creanță, un bun susceptibil de a fi protejat de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994. Prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Iar o privare de proprietate nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În acest sens trebuie precizată opinia constantă a Curții de la Strasbourg, conform căreia trebuie menținut un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Din cuprinsul nr.OG83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și a personalului auxiliar de specialitate de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța a reținut că există conflict între art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 care a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dând preponderență și aplicabilitate juridică acestui din urmă text legal.
Actualizarea drepturilor bănești cu indicele de inflație a fost dispusă în baza art.161 pct.4 din Codul muncii, potrivit căruia întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Împotriva sentinței au formulat recurs în termen legal pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice.
Primul dintre recurenți critică sentința pentru nelegalitate în sensul că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost soluționată cu aplicarea greșită a legii.
Motivul de recurs se sprijină pe următoarele argumente:
În cazul în care conflictul de muncă are ca obiect plata drepturilor salariale restante, cererea în vederea soluționării unui astfel de conflict se prescrie, potrivit art.283 alin.(1) lit.c) din Codul muncii, în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
În speță, dreptul material la acțiune a luat naștere la data publicării nr.OG83/2000, constituind data săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii și momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să o cunoască.
Intimații nu pot pretinde, în opinia recurentului, că au fost în imposibilitate de a lua cunoștință de situația existentă în domeniul salarizării magistraților, justificând în acest mod starea de pasivitate.
Nu pot susține nici că prin decizia pronunțată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut retroactiv dreptul magistraților la plata sporului de 50%. O astfel de recunoaștere trebuie făcută, conform art.16 alin.1 lit.a) din Decretul nr.167/1958, de cel în folosul căruia curge prescripția.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 raportat la art.312 pr.civ.
Primul motiv de recurs invocat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice este acela potrivit căruia hotărârea instanței de fond este lovită de nulitate absolută fiind contrară prevederilor art.I din nr.OUG75/2008, care au stabilit în mod imperativ competența soluționării în primă instanță a cererilor de plată a drepturilor salariale formulate de personalul din sistemul justiției ca aparținând curților de apel.
O altă critică vizează admisibilitatea cererii de chemare în judecată din punctul de vedere al interesului celui care pretinde realizarea unui drept.
Fiind pronunțată Decizia nr.21/2008, în soluționarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții trebuiau să probeze încălcarea dreptului lor de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
În mod greșit instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
Nu există între reclamanți și pârât raporturi de muncă pe care să se întemeieze cererea de plată a drepturilor salariale. Iar ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiției și Libertăților, nu a solicitat deschiderea de credite pentru reclamanți conform legii bugetului de stat.
În fine, se arată că soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune este rezultatul aplicării greșite a prevederilor Decretului nr.167/1958.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.5, 8, 9 și art.3041pr.civ.
Primul motiv de recurs invocat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, constituind cazul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.3 pr.civ. nu este fondat.
nr.OUG75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției a fost publicată în Of.nr.462/20.06.2008 și a intrat în vigoare la trei zile de la această dată.
Actul normativ menționat mai sus a dobândit eficiență juridică ulterior pronunțării sentinței atacate, astfel că nu putea reglementa competența soluționării cauzei retroactiv.
Ca urmare, se va reține că soluția instanței de fond a fost dată cu respectarea normelor de procedură vizând competența materială a instanțelor.
Sunt fondate criticile ambilor recurenți cu privire la exercitarea dreptului la acțiune.
În analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, curtea va ține seama de termenul de prescripție reglementat de dispozițiile art.283 alin.1 lit.c) Codul muncii și va reține inexistența vreunui caz de suspendare/întrerupere a acestui termen, dintre cele reglementate limitativ de art.13 și 16 din Decretul nr.167/1958, privitor la prescripția extinctivă.
Obligația de plată a salariului este scadentă cel puțin o dată pe lună potrivit art.161 alin.(1) din Codul muncii.
Prescripția, în cazul drepturilor corelative acestor obligații cu termen, începe să curgă, potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, de la data la care se naște dreptul la acțiune, respectiv de la data la care trebuie efectuată plata salariului pentru fiecare lună calendaristică, chiar și pentru situația în care norma care a prevăzut dreptul salarial solicitat a fost abrogată. Fundamentul de drept al pretenției se cercetează odată cu fondul, după verificarea admisibilității acțiunii.
Abrogarea normei legale sau imprevizibilitatea legislației nu constituie cauze de amânare a nașterii dreptului la acțiune, nici de amânare a curgerii termenului de prescripție dintre cele prevăzute expres în decret. Dreptul la acțiune s-a născut la data la care angajatul a luat cunoștință de refuzul plății dreptului salarial în cauză.
Nu se poate reține intervenirea unui caz de întrerupere a prescripției deoarece Strategia de reformă a sistemului judiciar reconsiderată a fost aprobată prin nr.HG232/2005, ulterior împlinirii termenului de prescripție de 3 ani, ceea ce înseamnă că dreptul la acțiune s-a stins conform art.1 din decret pentru perioada 2000-2003.
În Strategia de reformă a sistemului judiciar pe anii 2003-2007, aprobată prin nr.HG2052/2003, s-a făcut referire la întărirea statutului magistraților prin creșterea indemnizațiilor judecătorilor cu sporurile ce se acordă pentru judecarea cauzelor de corupție, titlul de doctor în drept, vechimea efectivă în magistratură, ceea ce nu are legătură cu drepturile bănești în discuție sau cu înlăturarea discriminării din salarizarea celor două categorii profesionale, magistrați și personal auxiliar al instanțelor judecătorești sau al parchetelor de pe lângă acestea.
Pentru aceleași motive nu se poate reține că dreptul la acțiune s-a născut abia la data pronunțării în recurs în interesul legii.
Rezultă că în prezenta cauză dreptul la acțiune exercitat cu depășirea termenului de trei ani reglementat de art.283 alin.1 lit.c) din Codul munciis -a prescris conform art.1 din Decretul nr.167/1958.
Existența interesului în introducerea acțiunii ulterior soluționării recursului în interesul legii nu mai poate fi examinată dat fiind efectul împiedicării judecății pe fond a acțiunii la care tinde excepția peremptorie analizată anterior.
În consecință, cererea de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea fondurilor bănești necesare plății a rămas fără obiect, astfel încât analiza criticii referitoare la calitatea procesuală pasivă a acestuia nu mai este necesară.
Pentru aceste motive, în temeiul art.304 pct.9 coroborat cu art.312 pr.civ. recursurile vor fi admise iar sentința modificată în sensul respingerii acțiunii ca prescrise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.552 din 16 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții, HG, pârâții TRIBUNALUL VÂLCEA și CURTEA DE APEL PITEȘTI și expert în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea ca prescrisă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05 mai 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red./Tehnored.
4 ex./14.05.2009/Jud.fond: /
Opinie separată
de noi, judecător - -- asupra recursurilor declarate de recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de V și Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva sentinței civile nr.552 din 16 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, în sensul respingerii lor, ca nefondate, pentru cele ce se vor arăta:
În critica sa, Ministerul Justiției și Libertăților invocă excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile prevăzute de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
Asupra acesteia reținem următoarele:
Conform art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform art.3 termenul de prescripție este de 3 ani.
Pe de altă parte, conform art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Întrucât salariul este o prestație periodică, dreptul la acțiune privind fiecare prestație se stinge printr-o prescripție distinctă.
Prin acțiunea formulată de față, reclamanții au solicitat drepturi salariale pentru perioada 2000-19 septembrie 2004.
La o primă vedere, termenul prevăzut de textele de mai sus, ar fi încheiat la data promovării prezentei acțiuni, pentru cea mai mare perioadă așa cum pretinde recurentul Ministerul Justiției.
Ceea ce, însă se discută în cauză, este un drept negat prin însuși un act emanând de la una din puterile Statului Român, respectiv, cea executivă, cu depășirea abilitărilor sale legislative, dar sub o puternică aparență de legalitate.
Această instituție a dreptului procesual constituie o modalitate de protecție a securității juridice, venind să sancționeze pe titularul dreptului neglijent în a și-l exercita într-un anumit interval de timp.
O asemenea neglijență conține, evident, o deplină libertate de acțiune din partea titularului dreptului. În situația, însă, în care, acest exercițiu este împiedicat printr-un act normativ care se bucură de prezumția de legalitate, nu se poate vorbi despre neglijența titularului de a-și urmări protecția dreptului.
În cauză, art.47 din Legea nr.50/1996, apărea destinatarilor săi abrogat prin survenirea nr.OUG83/2000, acțiunea și, deci, dreptul la sporul prevăzut anterior fiind declarat inexistent.
Că este așa, nu numai pentru orice cetățean al statului, dar chiar și pentru organele statale învestite cu puterea de a asigura protecția drepturilor încălcate, puterea judecătorească, rezultă din faptul că multe dintre acțiunile inițiate în fața instanțelor, în apărarea drepturilor salariale nelegal înlăturate, au fost, în mod irevocabil, respinse, în acest fel ajungându-se la necesitatea promovării și soluționării unui recurs în interesul legii în cadrul căruia s-a cercetat legalitatea adoptării actului.
Or, câtă vreme, însăși puterea jurisdicțională din stat a avut, uneori, convingerea serioasă că dreptul nu mai există în patrimoniul persoanelor din aceeași categorie căreia îi aparțin reclamanții, acestora nu le poate fi imputată pasivitatea cu privire la perioada anterioară pronunțării deciziei în interesul legii, care a statuat asupra nelegalității adoptării actului de abrogare a dreptului și asupra subzistenței, în toată această perioadă, a acestui drept.
Pentru ca protecția lui să poată fi solicitată instanțelor, el trebuia să se fondeze pe o puternică aparență de existență, or, dimpotrivă, actul normativ nelegal adoptat, cu încălcarea dispozițiilor legii de abilitare a Guvernului de legiferare, respectiv a limitei transferului de legiferare de către Parlament, a creat, în toată această perioadă, convingerea inexistenței dreptului.
Statul, prin organul său executiv, respectiv Guvernul, poartă culpa acestei lipse de previzibilitate a posibilității apărării dreptului, de aceea el nu poate invoca propria turpitudine și a împiedica, încă odată, realizarea lui.
Reclamanții nu puteau prevedea, în timp, pronunțarea unei instanțe judecătorești în favoarea lor și în contra normei care crea aparența lipsei dreptului lor, până la declararea nelegalității acestei norme, legea, în acest caz, neîndeplinind condiția de previzibilitate care să le acorde informațiile suficiente asupra normei juridice aplicabile în cazul dat și să fie capabil să prevadă într-o măsură rezonabilă consecințele ce pot apărea din actul determinat. Ca atare, norma nu întrunea cerința de previzibilitate în mod constant impusă tuturor statelor semnatare prin soluții pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ori de câte ori a cercetat încălcarea drepturilor prevăzute de Cartă prin acte normative interne.
Pentru aceste argumente, considerăm că motivul de recurs este unul nefondat, în mod corect aplicând și interpretând legea prima instanță de fond.
În ceea ce privește Ministerul Economiei și Finanțelor, acesta invocă lipsa calității sale procesual pasive, criticând soluția pentru modul în care ea a fost rezolvată, dar și lipsa de competență a tribunalului, față de intervenirea art.1 din nr.OUG75/12 iunie 2008, prin care litigiile de genul celui de față au fost date spre soluționare în primă instanță curților de apel.
În privința necompetenței, critica este nefondată, câtă vreme la data pronunțării Tribunalului Vâlcea, actul normativ invocat nu se afla în vigoare, ordonanța fiind publicată în Monitorul Oficial Nr. 462 din 20 iunie 2008, deci ulterior datei de 16 iunie 2008.
unei noi norme de competență nu poate fi invocată în calea de atac pentru soluțiile pronunțate anterior acesteia, față de dispozițiile art.1 cod civil potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.
Cu privire, deci, la această critică, ne raliem întru totul, opiniei majoritare a Curții.
Asupra lipsei interesului reclamanților, se va observa că simpla pronunțare a unei decizii în interesul legii nu a fost suficientă, de la data pronunțării sale, pentru ca modalitatea de interpretare a legii dată de să se impună în mod automat și să antreneze plata drepturilor recunoscute. Or, ceea ce reclamanții reclamă, este tocmai neexecutarea obligației de către debitorii lor, iar nu stipularea, de către instanțele judecătorești, a unui drept neînscris în lege.
De aceea, critica este lipsită de fundament legal.
În privința capacității procesuale pasive a acestui recurent, se invocă opinia unui judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că în litigiile de muncă sunt inadmisibile acțiunile promovate în contradictoriu cu terții față de raportul de dreptul muncii, singurele părți având calitate procesuală considerându-se a fi angajatul și angajatorul.
Un raport de muncă în sens clasic reclamanții nu au, prin activitatea acestora realizându-se în fapt puterea judecătorească.
Astfel, recurenta greșit califică raportul atipic de munca a fi încheiat cu instanța de judecată în cadrul căreia reclamanții activează.
Acesta nu se încheie cu o anumită instanță de judecată, care constituie numai locul unde, pentru o anumită perioadă de timp, activitatea jurisdicțională se desfășoară.
Aceste raporturi, în esența lor, sunt încheiate cu Statul, persoana numită, ca magistrat, prin decret al Președintelui exercitând autoritatea publică a puterii jurisdicționale., în sarcina Statului, ia naștere obligația de plată indemnizației obișnuielnic numite salariu, pentru magistrați.
Statul este cel care exercită puterile, prin ramura legislativă, executivă, jurisdicțională și reprezentativă.
În exercițiul acestor puteri, Statul angajează persoane în fiecare domeniu în parte, răspunzând de salarizarea acestora în conformitate cu propriile sale norme.
Ca atare, atât Ministerul Justiției cât și Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalele și curțile de apel, stau în procesele legate de litigiile salariale ca intermediari mai îndepărtați sau mai apropiați ai unuia și același angajator general, Statul Român, fiecare dintre cei de mai sus având atribuțiuni concrete în desfășurarea acestor raporturi cu persoanele prin intermediul cărora se exercită autoritatea respectivă, în cazul de față autoritatea jurisdicțională.
Cât despre obligațiile concrete în constituirea și alocarea unor astfel de fonduri, ele revin recurentului, așa cum prima instanță de fond a reținut,
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din nr.HG208/2005 și ale art.3 din nr.HG386/2007.
Recurentul nu arată de ce nu ar fi legală reținerea potrivit căreia, în temeiul dispozițiilor art.1 din OUG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.188/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Conform art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de sat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, având obligația potrivit art.2 din același act normativ, să dispună toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al Ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În toată această activitate a sa, recurentul lucrează în numele și pentru stat, sumele fiind alocate de la bugetul acestuia, motiv pentru care critica se constată a fi nefondată.
Judecător,
-,
Red.-/15.05.2009
GM/4 ex.
Președinte:Nicoleta Simona PăștinJudecători:Nicoleta Simona Păștin, Paulina Ghimișliu, Corina
