Pretentii civile. Speta. Decizia 880/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 880/R-CM
Ședința publică din 05 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Simona Păștin JUDECĂTOR 2: Paulina Ghimișliu
JUDECĂTOR 3: Corina
Judecător - --
Grefier
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursul declarat de reclamanții, G, (), și cererea de extindere a efectelor acestuia formulată de reclamanții, și, împotriva sentinței nr.1000 din 3 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
Dezbaterile asupra recursului și a cererii de extindere a efectelor acestuia au avut loc la data de 28 aprilie 2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie. În urma deliberării s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată că prin acțiunea înregistrată la data de 26.09.2007, pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții, (), G, au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, în prezent Ministerul Justiției și Libertăților, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea, și Tribunalul Argeș, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să recunoască discriminarea, să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu luna septembrie 2004 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pe viitor, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Au mai solicitat efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare plății acestor drepturi bănești.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că fac parte din corpul magistraților din cadrul Tribunalului Vâlcea și sunt discriminați, contrar prevederilor art. 1 și 6 din nr.OG 137/2000 și art. 5 și art. 154 alin. 3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate. Astfel, prin art. 3 din Legea nr. 444/2006 cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate. Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor, și anume aparatul de lucru al Guvernului din cadrul administrației președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Reclamanții au mai arătat că prin art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24 august 2005 s-a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate, de a păstra secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat Parchetul. Acest fapt determină incidența unui tratament discriminatoriu ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței și exercitării în condiții de egalitate a drepturilor la remunerarea pentru păstrarea confidențialității unor date.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pe considerentul că sporul de confidențialitate nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea acestui spor nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile care să impună un tratament nediferențiat.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că între părțile în litigiu și Ministerul Finanțelor Publice nu există raporturi juridice de muncă, iar pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților are obligația să prevadă în bugetul său veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamanți. Același pârât a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pe considerentul că reclamanții nu urmăresc aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de către angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate.
Prin sentința civilă nr.1000/03.12.2007, Tribunalul Vâlceaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
A admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea să plătească reclamanților, mai puțin reclamantei, drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada septembrie 2004 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâtul Tribunalul Vâlcea să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
A obligat pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de 15% din indemnizația de încadrarea brută lunară pentru perioada 01.09.2004 - 31.08.2005 și Ministerul Justiției, și Libertăților, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș pentru perioada 01.09.2005 - până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, actualizate.
A obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi salariale.
A respins acțiunea privind acordarea pentru viitor.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a examinat cu prioritate competența soluționării cauzei și celelalte excepții invocate reținând următoarele:
Tribunalul este competent material să soluționeze litigiul deoarece, conform art. 21 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art.295 alin. 1 Codul muncii, precum și ale art. 5 din Codul muncii, care interzic discriminarea în executarea raporturilor de muncă.
Potrivit Legii nr. 500/2002 și nr.HG 208/2005, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, unități finanțate de la bugetul de stat, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 din acest cod.
Prin lege le-a fost impusă obligația profesională specială și specifică de confidențialitate (art. 99 lit.d) din Legea nr. 303/2004 și art. 4 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul deontologic și art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contractul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit.c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din OG nr. 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate.
Obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. În cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Reclamanții se află sub aspectul analizat într-o situație identică, nu doar comparabilă, cu personalul din unitățile bugetare menționat mai sus.
S-a constatat că reclamanților, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii reclamanților de la plata acestui spor.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1, 3, art. 6 din nr.OUG 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii profesionale, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 adițional la această Convenție, art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999), art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. e și f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003, art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție.
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Discriminarea constatată atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost privită ca întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr. 232/29.08.2007 a Consiliului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, instanța de fond a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicarea legii), împrejurare confirmată și de art. 27 din nr.OG 137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Instanța de fond a respins cererea de acordare a acestui spor de confidențialitate pentru viitor întrucât și Curtea de la Strasbourg a stabilit câmpul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 prin intermediul unei succesiuni de hotărâri, în care a arătat în principiu că protecția oferită de acest articol se întinde doar asupra bunurilor actuale și pentru a avea un veritabil drept de proprietate creanța trebuie să îndeplinească toate condițiile cerute de dreptul intern: să fie certă, lichidă și exigibilă.
Actualizarea cu indicele de inflație a fost dispusă în baza art. 161 pct. 4 din Codul muncii. Reactualizarea conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai fidel prejudiciul real suferit de către reclamanți prin privarea de acest drept.
Împotriva sentinței au declarat recurs la data de 30.10.2008 reclamanții, G, (), judecători la Tribunalul Vâlcea, și, asistenți judiciari în cadrul aceleiași instanțe, solicitând modificarea soluției date în sensul admiterii capătului de cerere privind plata pe viitor a sporului de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, actualizat cu indicele de inflație.
Critica adusă sentinței constă în aceea că soluția de respingere a acestui capăt de cerere este rezultatul interpretării greșite a dispozițiilor legale invocate în speță.
Obligația de confidențialitate subzistă momentului rămânerii irevocabile a sentinței și are o existență determinată de intervenirea unei cauze legale de modificare sau înlăturare, astfel încât și contraprestația aferentă are o existență similară.
Starea de discriminare reținută pentru perioada 2004 - momentul rămânerii irevocabile a sentinței există câtă vreme reclamanții au obligația legală de confidențialitate și nu li se acordă sporul de care beneficiază alte categorii profesionale.
Reclamanții sunt îndreptățiți la sporul solicitat până atunci când o dispoziție legală modifică sau înlătură obligația de confidențialitate.
O protecție parțială a dreptului în discuție, nejustificată prin cauze obiective, echivalează cu o lipsă de protecție contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Cu privire la termenul de declarare a recursului, recurenții-reclamanți arată că potrivit dovezilor aflate la dosar comunicarea sentinței nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 92 Cod procedură civilă.
Pentru recurenți au semnat pentru primirea hotărârii alți colegi sau angajați din cadrul serviciului arhivă. Aceste persoane nu erau împuternicite cu primirea corespondenței pentru titularii dreptului de a beneficia de comunicarea sentinței.
Aceasta înseamnă că pentru recurenți nu a început să curgă termenul de declarare a căii de atac.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 Cod procedură civilă.
La data de 30.10.2008 reclamanții, judecători la Tribunalul Vâlcea, au solicitat, în baza art. 48 alin. 2 Cod procedură civilă, extinderea efectelor eventualei admiteri a cererii de recurs declarat de ceilalți reclamanți împotriva sentinței.
Au motivat cererea prin aceea că în ceea ce îi privește a expirat termenul de declarare a căii de atac.
Se află însă într-o situație similară cu cea a recurenților deoarece în aceeași cauză le-a fost respinsă cererea de acordare a sporului de confidențialitate pentru viitor. Pe de altă parte, dispozițiile legale incidente în materie le sunt aplicabile în aceeași măsură tuturor reclamanților.
În fine, se arată, prin extinderea eventualei admiteri a recursului s-ar pronunța o soluție echitabilă.
Examinând cu prioritate exercitarea recursului în raport de dispozițiile imperative ale art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, cu modificările ulterioare, care reglementează termenul de declarare a căii de atac în materia conflictelor de drepturi, curtea reține următoarele:
Potrivit proceselor-verbale aflate la filele 187 și următoarele din dosarul tribunalului, sentința a fost comunicată recurenților la sediul Tribunalului Vâlcea, ales de aceștia pentru comunicarea actelor de procedură.
A semnat pentru primirea fiecărui exemplar al hotărârii grefierul-arhivar însărcinat cu primirea corespondenței.
Aceasta demonstrează comunicarea sentinței cu respectarea prevederilor art. 93 Cod procedură civilă, cu precizarea că în cazul instituțiilor publice alese de parte pentru comunicarea actelor de procedură nu este necesară indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de corespondență.
Faptul că pentru recurenții, G, au semnat pentru primirea sentinței colegul de birou sau grefierul nu este de natură să afecteze valabilitatea comunicării actului de procedură.
sediul tribunalului pentru primirea actelor de procedură reclamanții și-au asumat în același timp obligația de a se preocupa de ridicarea respectivului act de la angajatul însărcinat cu primirea corespondenței pentru situația în care în momentul predării nu s-au aflat la locul de muncă sau în birou.
Aceasta deoarece corespondența este verificată și predată de către angajații instanței care au atribuții în acest sens.
Situația este identică cu cea a părților care își aleg domiciliul la un particular, precizând și persoana care va primi actul pentru acestea.
Din momentul în care actul este primit de persoana împuternicită, neîndeplinirea obligațiilor asumate de parte și împuternicit nu afectează valabilitatea comunicării.
A se vedea în acest sens faptul că pentru ceilalți reclamanți care au primit personal sentința, comunicarea acesteia s-a făcut, ca și în cazul recurenților, în ziua de 18.12.2007.
De la această dată și până la data de 30.10.2008, data declarării recursului, a fost depășit termenul de 10 zile reglementat de art. 80 din Legea nr. 168/1999, modificată.
Între timp, la 26.02.2008, au fost soluționate recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe.
Sancțiunea formulării recursului cu depășirea termenului legal constă, potrivit art. 103 alin. (1), teza întâi Cod procedură civilă, în decăderea părții din dreptul de a mai exercita calea de atac.
Pentru aceste motive și în baza art. 312 pr.civ. recursul va fi respins ca tardiv declarat.
Drept consecință, cererea de extindere a efectelor recursului, întemeiată pe prevederile art. 48 alin. (2) Cod procedură civilă, a rămas fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurenții-reclamanți, G, (), împotriva sentinței nr.1000 din 3 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-intimați fiind reclamanții, și și pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Argeș și Ministerul Finanțelor Publice.
Respinge cererea de extindere a efectelor acestuia formulată de intimații-reclamanți, și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05 mai 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./20.05.2009
Jud.fond: /
Președinte:Nicoleta Simona PăștinJudecători:Nicoleta Simona Păștin, Paulina Ghimișliu, Corina
