Pretentii civile. Speta. Decizia 902/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi bănești -
ROMANIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 902
Ședința publică din 18 iunie 2009
PREȘEDINTE: Biciușcă Ovidiu
JUDECĂTOR 2: Sas Laura
JUDECĂTOR 3: Surdu Oana
Grefier - -
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de reclamantul, domiciliat în mun. D,-,. 2, jud. B și pârâta SC "R & INTERNATIONAL" SRL B, cu sediul în mun. B, sector 1,-, -. 1,. 3,. 10, împotriva sentinței civile nr. 309 din 2 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr-.
La apelul nominal au lipsit reprezentantul pârâtei recurente, reclamantul recurent, precum și reprezentantul pârâtului intimat Inspectoratul Teritorial d e Muncă
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța, constatând recursurile în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată că prin cererea adresată Tribunalului Botoșani și înregistrată sub nr. 5008/40/26.11.2008, reclamantul Gac hemat în judecată pe pârâta SC " INTERNATIONAL SRL" B, solicitând constatarea nulității absolute a deciziei (actului) cu nr. 47/10.11.2008, precum și obligarea pârâtei la plata indemnizației de 75% din salariul de bază, conform art. 53 din Codul muncii și art. 43 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național, până la începerea efectivă a activității.
Totodată, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, ca instituție care are ca atribuție "verificarea angajatorului cu privire la respectarea legislației în domeniul muncii."
În fapt, reclamantul a arătat că are calitatea de salariat al pârâtei în baza unui contract individual de muncă și că, la data de 5.11.2008 nu a fost primit la societate, pe motiv că se suspendă activitatea. Ulterior, a primit prin poștă decizia atacată prin care, era înștiințat că se află în concediu fără plată pe o perioadă de 2 - 3 luni, însă această decizie a fost dată fără consimțământul său, astfel încât caracterul acesteia ar fi ilicit.
Susține reclamantul că potrivit art. 53 din Codul muncii și art. 43 alin. 3 din, pe perioada întreruperii temporare a activității angajatorului, ar fi trebuit să beneficieze de o indemnizație plătită din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 53 din Codul muncii și ale art. 43 alin. 3 din.
În dovedire, reclamantul a depus copia adresei nr. 47/10.11.2008 emisă de pârâtă.
Pârâtul Inspectoratul Teritorial d e Muncă Bad epus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că reclamantul nu a avut și nu are raporturi de muncă cu această instituție ( 40), iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiuni ca nefondată, întrucât singurul răspunzător pentru neîndeplinirea obligațiilor față de reclamant este angajatorul SC. "R & G INTERNAȚIONAL" SRL.
Și pârâta SC. "R & G INTERNAȚIONAL" SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.
În apărare, pârâta arătat că, de la înființarea sa în anul 2000 desfășurat activități de comision în domeniul sticlăriei și porțelanului, iar în anul 2008 hotărât extinderea activității, în sensul desfășurării pe lângă activitățile de intermedieri comerciale și a unei activități de producție. Ca urmare, a închiriat și apoi a cumpărat de la SC. " " SRL, spațiul de producție și utilajele și a asigurat condițiile optime pentru desfășurarea activității de producție: utilități, materii prime, materiale, contracte de desfacere în special pentru piața externă și comenzi la prețuri avantajoase. Totodată, începând cu data de 1.10.2008, a preluat angajații SC. " " SRL, încheind cu aceștia contracte individuale de muncă. Cu toate acestea, susține pârâta, salariații din cadrul secției sticlă "nu și-au realizat norma de muncă, au dat dovadă de delăsare și indolență în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu", nerealizându-și normele și producând rebuturi, astfel încât societatea a ajuns în imposibilitatea de a-și acoperi cheltuielile de producție și de a asigura plata tuturor obligațiilor bănești - taxe și impozite, contribuții la bugetul de stat, drepturi salariale.
Ca urmare, conducerea societății a hotărât întreruperea temporară a activității secției sticlă - respectiv suspendarea - pe o perioadă de 3 luni și acordarea concediului fără plată pentru angajați pentru o perioadă de 15 zile, prin decizia nr. 30/10.11.2008.
Această dispoziție ar fi fost adusă la cunoștința angajaților prin afișarea la intrarea în unitate și la intrarea în secția sticlă, urmând ca serviciul personal s-o comunice și personal fiecărui angajat, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Din eroare, arată pârâta, acest compartiment a comunicat prin adresă acordarea concediului fără plată pentru 3 luni în loc de suspendarea activității pentru o asemenea perioadă.
În acest context, pârâta a susținut și că nulitatea solicitată de reclamant nu poate fi primită în raport cu natura actului contestat, care reprezintă doar o adresă.
De asemenea, a mai arătat că deși activitatea presupunea funcționarea permanentă a cuptorului și modelarea imediată a materiei prime, angajații secției sticlă aveau tendința permanentă de a nu îndeplini normele de lucru și de a opri brusc lucrul, plecând acasă și invocând întotdeauna întârzieri la plata salariilor. Aceasta, cu toate că erau înștiințați că aceste întârzieri erau determinate de dificultățile de încasare a contravalorii produselor finite. Astfel, conform referatului întocmit de șeful Secției sticlă, în data de 4.11.2008 toți angajații secției au refuzat să înceapă lucrul la ora 7,00, întrucât nu li s-au plătit salariile. După ce li s-a adus la cunoștință că urmau să primească salariile pe data de 12.11.2008, la ora 8,00 au început lucrul. Însă, după pauza de la ora 11, salariații nu au mai lucrat, rămânând în sala de mese până la ora 15, când au plecat acasă; nici schimbul II nu a lucrat, ci a stat în sala de mese până la ora 18,00 când a plecat acasă. Ulterior, susține pârâta, în data de 5.11.2008, reclamantul nu s-a mai prezentat la serviciu.
În urma cercetării disciplinare prealabile, pârâta a arătat că a procedat la desfacerea contractelor individuale de muncă a salariaților Secției sticlă, inclusiv al reclamantului.
Față de aceste apărări, societatea pârâtă a concluzionat că decizia de acordare a concediului fără plată pentru 15 zile este legală și temeinică, iar pretenția de plată a drepturilor salariale și după aceste 15 zile este nejustificată în raport cu prezența la serviciu.
Pârâta "R & G INTERNAȚIONAL" SRL Baf ormulat și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 2712, 96 lei reprezentând prejudiciul produs societății în perioada 1.10.2008 - 30.11.2008, evaluat de un expert contabil autorizat.
Prin sentința civilă nr. 309 din 2 martie 2009, Tribunalul Botoșani - Secția civilă, a disjuns judecata cererii reconvenționale formulată de pârâta - reclamantă " INTERNAȚIONAL SRL" B în contradictoriu cu reclamantul - pârât G și a dispus înființarea unui dosar nou, pentru care s-a fixat termen de judecată la data de 30 martie 2009, cu citarea părților;
A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul G și a anulat măsura acordării concediului fără plată, dispusă prin adresa nr. 47 din 10.11.2008 emisă de pârâta " Internațional SRL" B, menținând-o pentru 15 zile începând cu data de 10.11.2008.
A fost obligată pârâta SC " Internațional SRL" B, să plătească reclamantului 75% din salariul de bază pentru perioada 25.11.2008 - 04.01.2009 și s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata cererii, în contradictoriu cu pârâtul
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență, că prin adresa nr. 47/10.11.2008 trimisă reclamantului de societatea pârâtă (fila 3 dosar fond), s-a adus la cunoștința acestuia că, începând cu data de 10.11.2008 se află în concediu fără plată pentru o perioadă de 2 - 3 luni de zile, până la găsirea surselor financiare pentru plata furnizorilor de utilități"; că, indiferent de denumirea sau forma actului emis - decizie sau adresă, prin acesta s-a dispus modificarea unilaterală a contractului de muncă al reclamantului, consecințele sale juridice, produse în raporturile dintre părți, fiind cele ale unei decizii a angajatorului.
În conformitate cu dispozițiile art. 43 alin. 5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național, nr. 2895/2006, pârâta putea să impună reclamantului un concediu fără plată de maximum 15 zile. După expirarea acestui termen, pârâta avea obligația reluării activității, iar în măsura în care din motive tehnice ori din alte motive se impunea ca activitatea să fie în continuare întreruptă, salariații trebuiau să primească 75% din salariul de bază avut, cu condiția ca încetarea lucrului să nu se fi produs din vina lor și să fi rămas, în tot acest timp, la dispoziția unității, conform dispozițiilor art. 43 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă.
Susținerile pârâtei privind culpa reclamantului, care a întrerupt lucrul și a lipsit nemotivat, producând însemnate pagube angajatorului sunt infirmate chiar de documentele atașate dosarului de aceasta, în care nu figurează și numele reclamantului.
Întrucât de la 5.01.2009 contractul individual de muncă al reclamantului a fost desfăcut, pretențiile deduse judecății au fost acordate până la 4.01.2009.
Totodată, s-a reținut că numai acțiunea principală, a cărei soluționare are un caracter urgent se află în stare de judecată, că între aceasta și cererea reconvențională nu există o strânsă legătură și că, dovedirea existenței condițiilor răspunderii patrimoniale a salariatului presupune în general, administrarea unui probatoriu mai vast.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs atât pârâta " INTERNATIONAL" SRL B, cât și reclamantul G, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a reiterat susținerile de la prima instanță, arătând, în esență, că nulitatea nu poate fi primită în raport de natura actului contestat, care este o adresă și care nu a produs consecințe juridice. Neprezentarea reclamantului la serviciu nu s-a produs ca urmare a comunicării acestei adrese.
Actul care a produs consecințe juridice îl constituie decizia nr. 30/10.11.2008 a administratorului societății, care a fost afișată la intrarea în unitate și în Secția și nu a fost contestată.
De asemenea, a arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 43 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național, întrucât, cauzele care au condus la întreruperea activității au fost daunele provocate prin neîndeplinirea normelor, cât și întreruperea nejustificată a activității, sau lipsa de la serviciu.
Totodată, pârâta a arătat că prima instanță a ignorat concluziile expertizei contabile efectuată de societate care, alături de celelalte probe, demonstrează paguba produsă de angajat recurentei și, implicit, culpa acestuia în întreruperea activității, aspecte cu un deosebit impact asupra fundamentului acțiunii principale, astfel încât, disjungerea judecării cererii reconvenționale care, de asemenea, are caracter urgent, apare ca nelegală și discriminatorie.
Motivându-și la rândul său recursul, reclamantul Gaa rătat că în mod eronat prima instanță a obligat societatea pârâtă să-i plătească 75% din salariul de bază până la data de 4.01.2009, fiind îndreptățit la primirea sumelor până la începerea efectivă a activității, fără ca desfacerea contractului său individual de muncă să prezinte vreo relevanță sub acest aspect și că, dispoziția de disjungere a cererii reconvenționale este nelegală, impunându-se soluționarea și respingerea acesteia, ca inadmisibilă.
Criticile formulate se încadrează în motivul de modificare prev. de art. 304 pct. 5 și 9 raportat la art. 3041din Codul d e procedură civilă și se dovedesc a fi neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Prin adresa nr. 47/10.11.2008 (fila 3 dosar fond), pârâta - recurentă a comunicat reclamantului că, începând cu data de 10.11.2008 se află în concediu fără plată pentru o perioadă de 2 - 3 luni, până la găsirea surselor financiare pentru plata furnizorilor de utilități.
Prin acest act s-a produs o modificare unilaterală a contractului individual de muncă al reclamantului, modificare determinată de anumite probleme financiare ale societății.
Executarea contractului este guvernată de principiul stabilității în muncă, ceea ce presupune că modificarea poate interveni numai în condițiile prevăzute de lege, modificarea unilaterală fiind, de principiu, interzisă. În acest sens, prin art. 43 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 s-a prevăzut că, "în cazul în care din motive obiective este necesară reducerea sau întreruperea temporară a activității, pentru maximum 15 zile pe an, cu obligativitatea reluării acesteia, unitatea, cu acordul sindicatelor, poate acorda concediu fără plată".
În mod corect prima instanță a înlăturat apărările pârâtei privind forma actului contestat, care este o adresă, iar nu o decizie.
Măsura contestată a fost luată prin decizia nr. 30/10 noiembrie 2008 a administratorului societății. În lipsa dovezii că această decizie i-ar fi fost comunicată reclamantului, acesta este în drept să solicite nulitatea actului prin care i s-a adus la cunoștință măsura unilaterală privind încetarea contractului său de muncă, potrivit art. 284 alin. 1 lit. "a" din Codul muncii.
Măsura înscrisă în adresă este cea care produce efecte juridice, neputându-i-se imputa salariatului inexistența voinței angajatorului, ori pretinsa eroare de comunicare a acesteia.
Este lipsită de relevanță împrejurarea că decizia ar fi fost afișată la sediul societății, câtă vreme recurenta însăși afirmă că reclamantul nu s-a mai prezentat la serviciu începând cu data de 5 noiembrie 2008.
Referitor la pretinsele abateri disciplinare ale reclamantului, invocate de recurentă, acestea nu pot constitui temei al întreruperii activității salariatului, angajatorul având la dispoziție prevederile art. 264 din Codul muncii.
De altfel, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că întreruperea activității Secției s-ar fi datorat vreunei fapte imputabile reclamantului, ci "pierderilor de producție rezultate din nerealizările de normă și rebuturi din punct de vedere calitativ, înregistrate în lunile august - octombrie 2008".
Ori, reclamantul a fost preluat începând cu 1.10.2008 de la " "
Așadar, la 1.10.2008 pârâta cunoștea problemele legate de nerealizările de normă și rebuturi, având a-și îndeplini, în mod responsabil, atribuțiile prevăzute de art. 40 alin. 1 lit. "a" și "b" din Codul muncii, privind luarea măsurilor adecvate pentru remedierea deficienților constatate, inclusiv prin verificarea normelor de muncă, sau a salariaților, sub aspectul corespunderii profesionale cu locurile de muncă în care i-a încadrat.
Din referatele întocmite la 4.11.2008 și, respectiv, la 7.11.2008 de șeful Secției rezultă că, la data de 4 noiembrie 2008, muncitorii secției "au refuzat să înceapă lucrul la ora 7.00, pe motiv că nu și-au primit salariile pe luna septembrie". În lipsa unor probe contrare, această apărare dovedește că angajatorul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. "d" din Codul muncii, aceea de a informa salariații cu privire la situația economică și financiară a societății, încât corect a fost înlăturată de prima instanță.
Cu referire la soluția de disjungere a cererii reconvenționale, se reține că art. 119 din Codul d e procedură civilă reglementează dreptul pârâtului de a formula cerere reconvențională, dacă are pretenții în legătură cu cererea sau mijloacele de apărare ale reclamantului. O asemenea cerere se soluționează, de regulă, odată cu acțiunea principală, potrivit art. 120 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, asigurându-se prin aceasta o mai bună administrare a justiției, precum și evitarea unor soluții contradictorii referitoare la pretenții reciproce strâns legate între ele. Este de principiu, în materia dreptului procesual civil, că părțile au dreptul să dispună cu privire la exercitarea acțiunii și a cererii reconvenționale, determinând obiectul pretențiilor în limitele cărora urmează a fi soluționat litigiu.
Totuși, alin. 2 al art. 120 din Codul d e procedură civilă, statuează asupra posibilității instanței de judecată de a dispune disjungerea cererii reconvenționale atunci când, numai cererea principală este în stare de judecată, impunându-se totodată, respectarea condiției implicite ca, între acestea să nu existe legătură inseparabilă, iar soluționarea cererii reconvenționale să nu necesite urgență.
Ori, în speță, deși atât acțiunea principală, cât și cererea reconvențională sunt supuse jurisdicției muncii, în sensul prevederilor art. 281 și 283 din legea cadru în materie, iar potrivit art. 286 din Codul muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgență", din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă, fără echivoc, că între cele două pretenții reciproce deduse judecății, nu există o legătură inseparabilă, astfel încât modalitatea de soluționare a uneia dintre acestea să determine,nemijlocit, soluția adoptată în privința celeilalte, în condițiile în care, prin cererea principală se contestă decizia unilaterală a angajatorului, referitoare la suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului, prin reținerea incidenței situației prev. de art. 52 alin. 1 litera "d" din Codul muncii (fila 3 dosar fond), invocându-se motive intrinseci actului contestat, a căror pertinență poate fi analizată prin stricta raportare la cadrul legal în materie, fără a impune necesitatea administrării unui probatoriu complex, în timp ce, prin cererea reconvențională, angajatorul pretinde reclamantului - angajat, plata unor despăgubiri, al căror cuantum nu a fost cert estimat, reprezentând prejudiciul provocat de acesta din urmă prin neîndeplinirea culpabilă a sarcinilor de serviciu, invocând în drept, prevederile legale în materie ce reglementează răspunderea patrimonială a salariaților față de angajator și solicitând în susținere admiterea probei cu o expertiză de specialitate, admisă de altfel de instanță.
Ori, este evident că măsura suspendării contractului individual de muncă pentru motive economice, este independentă de neîndeplinirea culpabilă a sarcinilor de serviciu de către salariat, astfel încât în mod corect tribunalul a apreciat că numai acțiunea principală este în stare de judecată, pășind la soluționarea acesteia, ceea ce nu impietează, după cum s-a arătat, asupra caracterului urgent al cererii reconvenționale, instanța investită cu soluționarea acesteia urmând să apreciere și cu privire la concluziile expertizei contabile efectuată de societate, nerelevante sub aspectul soluționării acțiunii principale.
De altfel, nu se poate reține că prin măsura disjungerii s-a produs părților o vătămare a intereselor procesuale, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii potrivit art. 105 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, iar critica reclamantului - recurent, sub acest aspect, apare ca fiind lipsită de interes, prin raportare la pretenția principală dedusă judecății și soluția pronunțată, de recunoaștere parțială a acesteia.
Cu referire la perioada de timp pentru care reclamantul justifică îndreptățirea plății de către angajator a unei indemnizații de 75% din salariul de bază, se reține că aceasta a fost corect și legal limitată de către prima instanță la nivelul datei de 4.01.2009 deoarece, potrivit deciziei nr. 31/7.01.2009, contractul individual de muncă al reclamantului, încheiat cu societatea pârâtă, a încetat prin voința unilaterală a angajatorului, de desfacere a acestuia, în temeiul prevederilor art. 61 litera "a", coroborat cu art. 264 alin. 1 litera "f" din Codul muncii (fila 28 dosar fond), astfel încât, din data de 5.01.2009, reclamantul nu mai îndeplinește calitatea de salariat al angajatorului, care și-a întrerupt temporar activitatea.
Cum, pe de o parte, această calitate este esențială și obligatorie pentru antrenarea incidenței art. 53 alin. 1 din Codul muncii, justificând și obligația instituită de alin. 2 al aceluiași articol în sarcina salariaților de a se afla la dispoziția angajatorului în vederea reînceperii activității, iar pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada anulării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, în conformitate cu prevederile art. 1169 din Codul civil, acesta justifică îndreptățirea plății îndemnizației din fondul de salarii, numai după împlinirea celor 15 zile de concediu fără plată (25.11.29008) și, exclusiv, pe perioada suspendării contractului respectiv, până la data pierderii calității de salariat (4.01.2009).
Față de cele ce preced, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 43 alin. 5 din Contractul Colectiv de Muncă Unic Național pe anii 2007 - 2010, art. 53 alin. 1 din Codul muncii și art. 120 din Codul d e procedură civilă și că, nici din oficiu nu există motive de casare, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1, 3041din Codul d e procedură civilă, va respinge recursurile, ca nefondate.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul, domiciliat în mun. D,-,. 2, jud. B și pârâta SC "R & INTERNATIONAL" SRL B, cu sediul în mun. B, sector 1,-, -. 1,. 3,. 10, împotriva sentinței civile nr. 309 din 2 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr-.
Ia act că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 iunie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud.
Tehnored.
Ex. 2
15.10.2009
Președinte:Biciușcă OvidiuJudecători:Biciușcă Ovidiu, Sas Laura, Surdu Oana
