Rezoluțiune contract. Jurisprudență. Decizia 149/2010. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

(2122/2009)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 149

Ședința publică din 4.02.2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Ilie Mari -

JUDECĂTOR 2: Mihai Andrei Negoescu Gândac

JUDECĂTOR 3: Ionelia

Grefier -

- XX -

Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul reclamant, împotriva deciziei civile nr.337 A din 2.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI, ACADEMIA ROMÂNĂ, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și INSTITUTUL DE ETNOGRAFIE ȘI.

are ca obiect - rezoluțiune contract.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 21 ianuarie 2010, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 28 ianuarie, apoi la 4 februarie 2010 și a decis următoarele:

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 25.04.2007 și înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, Academia Română, Institutul de Etnografie și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18231/1940, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare menționat mai sus, imobilul situat în B,-, sector 1 (fostă-) a fost vândut Statului Român cu clauză de rentă viageră în sumă de 1.200.000 lei, consolidați în aur conform art.4 din contract. Această obligație a fost executată până în anul 1947, când regimul comunist a încetat executarea obligației.

Tot prin contract, la art.5, părțile au mai stabilit un pact comisoriu expres care prevede că vânzătorul este îndreptățit să considere contractul rezolvit de plin drept în cazul în care cumpărătorul, somat în prealabil de două ori, la interval de 20 de zile, nu execută obligația de plată a rentei viagere.

Reclamantul, în calitate de legatar universal al vânzătoarei, înțelege să invoce cu respectarea dispozițiilor contractuale pactul comisoriu convenit, având drept consecință desființarea contractului de vânzare-cumpărare și redobândirea proprietății asupra imobilului ce a format obiectul convenției.

În drept, s-a invocat dispozițiile art.969 Cod civil.

La termenul de judecată din data de 01.06.2007, tribunalul, din oficiu, având în vedere obiectul acțiunii, a invocat excepția necompetenței materiale, iar prin sentința civilă nr.788/01.06.2007 a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 5

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 B la data de 08.08.2007 sub același nr-.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român întrucât din actele depuse la dosar nu rezultă că a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și că Ministerul Justiției a avut calitate de reprezentant al statului la încheierea acestuia. În sprijinul excepției invocă și dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954 și art.3 pct.56 din HG nr.208/2005. În subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâta Academia Română prin întâmpinarea formulată a arătat că reclamantul nu a făcut dovada existenței celor două somații, motiv pentru care nu se poate presupune că art.5 din contract și-a produs efectele și nu a produs nici o dovadă prin care să se ateste că viageră nu a mai fost achitată de la un anumit moment, iar dacă dovedește că are calitate de persoană îndreptățită, poate invoca un drept de creanță asupra rentei viagere, putându-se îndrepta astfel împotriva statului. Menționează că cererea este tardiv formulată, reclamantul invocând în mod greșit termenul general de prescripție reglementat de art. 1890 Cod civil.

Pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinarea formulată a invocat excepția prescripției dreptului material al reclamantului, întrucât acțiunea este personală, raportul juridic izvorând dintr-un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de rentă viageră, care este supusă dispozițiilor art.3 din Decretul nr.167/1958, care stabilește termenul general de prescripție de 3 ani. Pe de altă parte, dispozițiile art. 13 și 16 din același act normativ reglementează în mod expres cazurile de suspendare și întrerupere a prescripției, iar reclamantul nu a făcut dovada nici unei situații prevăzute în mod expres și limitativ de lege pentru întreruperea prescripției.

A fost administrată proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 08.01.2008, instanța, în conformitate cu dispozițiile art.137 alin.2 Cod procedură civilă, a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor.

Prin sentința civilă nr. 1061/13.02.2008 pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Sectorului 5 Bar espins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune; a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Academia Română și Institutul de Etnografie și; a admis excepția lipsei dovezii de reprezentant a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției; a constatat rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.25534/31.07.1940 de Secția notariat a Tribunalului Ilfov, cu privire la imobilul situat în B, str.- - (fostă str.-) nr.25, sector 1; a respins acțiunea formulată împotriva pârâților Academia Română, Institutul de Etnografie și, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală și a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor pentru lipsa dovezii de reprezentant a acestuia.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 31.07.1940, defuncta, în calitate de vânzătoare, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18.231/1940 de către Secția Notariat a Tribunalului Ilfov încheiat cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Justiției, în calitate de cumpărător a vândut cu clauză de rentă viageră imobilul situat în B,-, sector 1 (fostă-), rentă viageră în sumă de 1.200.000 lei, consolidați în aur conform art.4 din contract. Această obligație a fost executată până în anul 1947, când regimul comunist a încetat executarea obligației.

Astfel art. 5 din contract prevede că "neplata rentei în termen sau neplata ei din orice cauză, în condițiunile de valoare stabilite în articolul precedent, dă drept vânzătoarei ca în urma a două somațiuni consecutive făcute Ministerului d e Justiție prin Ministerul d e resort în persoană, la interval de 20 zile să considere contractul reziliat de drept dacă în termen de 20 de zile de la facerea ultimei somațiuni. Ministerul nu va face plata întregii sume datorate în condițiunile stabilite în articolul precedent. împreună cu dobânda legală de la facerea somațiunii. Dovada plății nu se va putea face decât prin emiterea și predarea în termen a unei ordonanțe valabile de plată pentru care să fie prevăzut credit în bugetul Ministerului, urmată de plata în termen de 20 zile de la predare. In caz de reziliere imobilul reintră în proprietatea vânzătoarei fără nici o formalitate în puterea acestui act. care, după ce va fi investit cu formula executorie se va executa ca o hotărâre judecătorească definitivă prin Corpul fără ca vânzătoarea să fie obligată a restitui suma primită ca rentă până la reziliere întrucât reprezintă echivalentul folosinței. Orice toleranță nu atrage renunțarea pentru ratele viitoare la pactul comisoriu expres, astfel cum este stipulat prin acest articol.

Reclamantul este legatar universal al vânzătoarei, potrivit certificatului de moștenitor nr. 504/1975 eliberat de Notariatul de Stat Sector 1.

S-a mai reținut că începând cu anul 1947 ratele de rentă viageră nu au mai fost plătite, pârâtul Ministerul Justiției fiind notificat de către reclamant de două ori consecutiv să achite sumele restante pe perioada 1947 - 1975, cu notificările nr. 53/19.01.2007, 509/18.10.2006, primind răspuns prin adresele nr- și -/2006, prin care pârâtul apreciază prescrisă obligația asumată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18.231/1940.

Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost apreciată că neîntemeiată reținându-se că acțiunea formulată de reclamantul nu poate fi calificată ca o acțiune în realizarea dreptului, ci ca o acțiune în constatare, aceasta având ca obiect constatarea rezoluțiunii de drept a contractului încheiat de autoarea reclamantului și pârât.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18.231/1940 de către Secția Notariat a Tribunalului Ilfov cuprinde o clauză contractuală expresă privind rezoluțiunea în caz de neexecutare a obligațiilor, respectiv un pact comisoriu de ultim grad, potrivit căruia în caz de neexecutare contractul se consideră desființat de drept, această stipulație având ca efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire.

realizată în temeiul unui pact comisoriu operează de drept, independent de intervenția instanței de judecată, intervenția acesteia privește numai constatarea îndeplinirii condițiilor rezoluțiunii și nu realizarea dreptului la rezoluțiune.

Dreptul contractual al vânzătorului de a stinge o situație juridică preexistentă prin manifestarea sa unilaterală de voință este un drept de natură potestativă, esența sa fiind dată de împrejurarea că realizarea sa nu depinde de conduita unui alt subiect pasiv. Ca natură juridică, drepturile potestative sunt drepturi absolute și cu realizare imediată, exercițiul lor constă exclusiv în realizarea manifestării unilaterale de voință - actul juridic al denunțării.

Având în vedere că prezenta cauză are ca obiect acțiune în constatare, astfel cum s-a reținut mai sus, acțiune imprescriptibilă, instanța a apreciat neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Academia Română și Institutul de Etnografie și, instanța a reținut următoarele:

Imobilul situat în B,-, sector 1 (fostă-) se află în administrarea pârâtului Institutul de Etnografie și institut aflat în subordinea Academiei Române, potrivit Decretului nr.136/1949 și a HG 210/1990.

Calitatea procesuală pasivă în cauză presupune identitatea dintre pârât și cumpărătorul debitor al obligației de plată a rentei viagere, potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.25534/31.07.1940 de Secția Notariat a Tribunalului Ilfov, încheiat între Statul Român prin Ministerul Justiției, identitate ce nu se regăsește în cazul pârâților Academia Română și Institutul de Etnografie și, aceștia fiind numai administratori ai imobilului menționat.

Față de aceste considerente, instanța a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Academia Română și Institutul de Etnografie și.

In ceea ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor pentru Statul Român, instanța a reținut următoarele:

Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.25534/31.07.1940 de Secția Notariat a Tribunalului Ilfov, calitatea de reprezentant la încheierea acestui contract având-o Ministerul Justiției.

În temeiul art. 25 din Decretul - Lege 31/1954 și art. 3 pct. 56 din HG nr.208/2005, statul poate fi reprezentat de către Ministerul Economiei și Finanțelor numai în acea categorie de raporturi juridice în care statul, în virtutea personalității sale juridice este parte în mod nemijlocit, fără a mai exista o altă persoana juridică implicată într-un raport de drepturi și obligații, în numele statului. În cauză, Ministerul Justiției a avut calitatea de cumpărător la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în privința căruia se solicită a se constata intervenită rezoluțiunea.

În consecință, instanța a admis excepția lipsei dovezii de reprezentant a Ministerul Economiei și Finanțelor pentru Statul Român.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut în fapt următoarele:

La data de 31.07.1940, defuncta, în calitate de vânzătoare, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.18.231/1940 de către Secția Notariat a Tribunalului Ilfov încheiat cu Statul Român prin Ministerul Justiției, în calitate de cumpărător a vândut cu clauză de rentă viageră imobilul situat în B,-, sector 1 (fostă-), rentă viageră în sumă de 1.200.000 lei, consolidați în aur conform art.4 din contract. Această obligație a fost executată până în anul 1947, dată de la care obligația nu a mai fost executată, deși defuncta s-a adresat în acest sens Ministerului Justiției.

Înscrierea acestui pact comisoriu nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești în ceea ce privește rezoluțiunea contractului, acesta fiind rezolvit de drept în situația îndeplinirii condițiilor contractuale, condiții ce urmează a căror îndeplinire urmează a fi verificată de instanță.

Astfel art. 5 din contract prevede că neplata rentei în termen sau neplata ei din orice cauză. în condițiunile de valoare stabilite în art. precedent, dă drept vânzătoarei ca în urma a două - somațiuni consecutive făcute Ministerului d e Justiție prin Ministerul d e resort în persoană, la interval de 20 zile să considere contractul reziliat de drept dacă în termen de 20 de zile de la facerea ultimei somațiuni, Ministerul nu va face plata întregii sume datorate în condițiunile stabilite în articolul precedent, împreună cu dobânda legală de la facerea somațiunii. Dovada plății nu se va putea face decât prin emiterea și predarea în termen a unei ordonanțe valabile de plată pentru care să fie prevăzut credit în bugetul Ministerului, urmată de plata în termen de 20 zile de la predare. In caz de reziliere imobilul reintră în proprietatea vânzătoarei fără nici o formalitate în puterea acestui act. care, după ce va fi investit cu formula executorie se va executa ca o hotărâre judecătorească definitivă prin Corpul fără ca vânzătoarea să fie obligată a restitui suma primită ca rentă până la reziliere întrucât reprezintă echivalentul folosinței. Orice toleranță nu atrage renunțarea pentru ratele viitoare la pactul comisoriu expres, astfel cum este stipulat prin acest articol."

Reclamantul este legatar universal al vânzătoarei, potrivit certificatului de moștenitor nr. 504/1975 eliberat de Notariatul de Stat Sector 1.

Instanța a mai reținut că începând cu anul 1947 ratele de rentă viageră nu au mai fost plătite, pârâtul Ministerul Justiției fiind notificat de către reclamant de două ori consecutiv să achite sumele restante pe perioada 1947 - 1975, cu notificările nr. 53/19.01.2007, 509/18.10.2006, 2183/18.12.2006.

Sarcina probei, revine potrivit art. 1169 Cod civil, celui care face o propunere, afirmație înaintea judecății, deoarece trebuie să o dovedească. De la această regulă reprezintă o excepție, când sarcina probei incumbă pârâtului, între altele, faptele negative, care se probează prin dovedirea faptelor pozitive contrare.

In cauză, susținerea reclamantului în sensul că pârâtul nu a achitat în perioada 1947 -1975 viageră ce constituia prețul stabilit prin contractul de vânzare cumpărare, fiind un fapt negativ, sarcina probei aparține pârâtului în ceea ce privește faptul pozitiv contrar.

Instanța a constatat că pârâtul nu a făcut dovada executării obligației asumate prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.25534/31.07.1940 de Secția Notariat a Tribunalului Ilfov, încheiat între Statul Român reprezentat prin Ministerul Justiției și defuncta, respectiv a achitării rentei viagere pe perioada 1947 - 1975.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtul Ministerul Justiției și pârâta Academia Română, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Tribunalul București Secția a a Civilă.

În dezvoltarea motivelor de apel formulate de pârâtul Ministerul Justiției, s-a susținut în mod greșit prima instanța nu a constatat că acțiunea în rezoluțiunea vânzării pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale este o acțiune în realizare, astfel încât o acțiune separată în constatare, precum cea de față, este inadmisibilă, cunoscut fiind caracterul subsidiar al acțiunii în constatare.

Ceea ce urmărește intimatul reclamant prin cererea sa nu reprezintă numai constatarea de către instanță a unei situații juridice, ci tinde ca pârâtul că fie obligat la executarea unei prestații: desființarea contratului de vânzare cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, aceasta din urmă presupunând și redobândirea lucrului vândut.

S-a decis în practică că dacă transformarea acțiunii în constatare în acțiune în realizare nu constituie o modificare de acțiune, în sensul art. 132 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă, însă ea implică o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată și deci nu se poate face pentru prima dată în fața instanței de apel, în raport cu dispozițiile art. 294 Cod procedură civilă ( Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, decizia civilă nr. 730/1998, în 1998, p. 147).

În dezvoltarea motivelor de apel formulate de pârâta Academia Română, s-a arătat că acțiunea promovată de reclamant și cu judecarea căreia a fost investită prima instanță este o acțiune personală, prin care se ocrotește un drept de creanță, fiind o acțiune ex contractu, întemeiată pe un contract și deci supusă prescripției extinctive astfel cum este ea reglementată de dispozițiile decretului nr. 167/1958.

viageră este o obligațieintuitu personae, iar nerespectarea obligației de plata a rentei viagere din partea cumpărătorului naște în sarcina vânzătorului, în cazul unui contract de vânzare cumpărare cu clauză de rentă viageră un drept de creanța, in acest caz un drept de creanța împotriva statului

Consideră că prezenta acțiune nu are caracterul unui acțiuni reale ci este o acțiune personală, ce poartă asupra unui drept de creanță dar care este născută, are ca temei juridic un contract de vânzare - cumpărare.

Sancțiunea rezilierii prevăzută în articolul 5 din clauzele contractului putea fi solicitată pe cale judecătorească de către titularul rentei viagere pe toata perioada vieții sale, respectiv putea fi solicitată de către vânzătoarea până în anul 1975 când a decedat.

In cazul de față nu putem vorbi decât cel mult de un drept la acțiune ce poarta asupra sumelor de bani ce i se cuveneau anual cu titlu de viagera vânzătoarei, drept care însă este prescriptibil în termenul general de prescripție întrucât nu a existat aici nici un impediment ca în timpul vieții titularul dreptului de rentă viageră să formuleze și să promoveze o acțiune în constatarea rezoluțiunii contractului ca urmare a nerespectarii plații reprezentând redevențe aferente rentei viagere.

Totodată invocarea regimului comunist ca motiv pentru neîndeplinirea obligației si a condiției pentru invocarea pactului comisoriu prevăzut in art.5 in contract, respectiv aceea de a face "două somațiuni consecutive, făcute Ministerului d e Justiție prin Ministerul d e resort în persoană, la interval de 20 de zile" nu a putut fi reținută întrucât prevederile Codului civil au fost și sunt în vigoare din 1865 până în prezent, pe de o parte, iar pe de altă parte naționalizarea s-a făcut potrivit Constituției din aprilie 1948 și legilor din iunie 1948; ori din 1947 de când se susține că nu s-a mai plătit rentă viageră până în aprilie 1948 ar fi avut destul timp să facă cele două somații consecutive.

Constatarea de către instanța a rezoluțiunii unui contract de vânzare - cumpărare cu clauză de rentă viageră nu poate fi admisă printr-o acțiune promovată de către succesorul titularei dreptului de uzufruct viager întrucât printr-un legat cu titlu universal nu se poate transmite un drept personal(intuitu persoane). Este bine cunoscut în doctrina și jurisprudența noastră că drepturile creditrentierului izvorâte dintr-un contract de rentă viageră sunt drepturi personale, care nu pot fi transmise succesoral.

Pe cale de consecință, invocarea regimului politic din anii 1947-1975 - dată la care vânzătoarea a decedat nu este de natură a justifica pasivitatea titularului dreptului de uzufruct viager care în afara unor scrisori, adrese, nu a acționat în nici un fel în acea perioadă pentru realizarea dreptului său.

Pe de altă parte, subliniază că dreptul subiectiv civil fiind o posibilitate juridică, nu se confundă cu exercițiul acesteia, care constituie posibilitatea materializată. Așa cum este cunoscut atât în doctrină cât și în jurisprudență, prin efectele prescripției extinctive obligația corelativă nu mai poate fi dusă la îndeplinire pe calea executării silite, întrucât dreptul subiectiv civil și obligația corelativă devin din perfecte în imperfecte, deci împlinirea termenului de prescripție este un mod de transformare a dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative în imperfecte, sub aspectul naturii sale juridice, fiind un mod de transformare a conținutului raportului juridic civil.

Astfel, împlinirea termenului de prescripție înseamnă inadmisibilitatea obligării la executarea obligațiilor ce decurg dintr-un contract, prin darea unei hotărâri ce nu poate fi pusă în executare silită.

Potrivit art.7 alin.l din același act normativ, "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune". Dispozițiile art.13 și 16 din Decretul 167/1958 reglementează în mod expres cazurile de suspendare și întrerupere a prescripției. Astfel, pe de o parte, vă rugăm să observați că reclamantul nu a învederat instanței nici una din situațiile prevăzute în mod expres și limitativ de lege iar pe de altă parte, deși se susține că până în 1990 acțiunea în rezoluțiune nu ar fi avut nici o șansă de izbândă datorită regimului comunist, nimic nu 1-a împiedicat pe reclamantul ca din 1990, când acest regim a fost schimbat, să introducă o acțiune pentru valorificarea dreptului său, ceea ce nu s-a întâmplat decât în anul 2007, când dreptul la acțiune era de mult prescris.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Academiei Române și a Institutului de Etnografie și, s-a apreciat că în mod eronat și netemeinic a fost admisă de către instanța de fond, având în vedere faptul că Institutul de Etnografie și se află în subordinea Academiei Române din 1990 și funcționează în clădirea din str.- - din anul 1957, aceste elemente justificând pe deplin în opinia noastră calitatea procesuală pasivă a celor două instituții.

Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat și obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr.337 A/02.03.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelurile declarate de apelanții - pârâții Ministerul Justiției și Academia Română, împotriva sentinței civile nr. 1061/13.02.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și intimații - pârâți Institutul de Etnografie și și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a schimbat în parte sentința apelată, a respins cererea introductivă ca fiind prescrisă și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că având în vedere natura juridică a contractului părților, faptul că obligațiile asumate prin contractul de rentă viageră au un caracterintuitu personae, iar obligația de a plăti viageră în favoarea creditoarei, având un caracter personal, se stinge la moartea beneficiarei rentei viagere.

In prezenta cauză, obligația de a plăti viageră, obligație de a da, a debitoarei s-a stins la moartea creditoarei, respectiv la data de 3.08.1975, iar începând cu această dată moștenitorii credirentierei nu mai pot solicita continuarea contraprestației în favoarea acestora.

Deci, în raport de considerentele expuse anterior moștenitorii defunctei au la dispoziție doar o acțiune pentru rezoluțiunea contractului, acțiune personală patrimonială, pentru neplata rentei viagere către debirentiera în timpul vieții acesteia.

Cu privire la cererea formulată de către reclamant, tribunalul a reținut faptul că acesta este o acțiune personală și patrimonială al cărei termen de prescripție începe să curgă de la data morții defunctei.

Tribunalul a reținut că acțiunea în rezoluțiunea vânzării pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale este o acțiune în realizare, astfel încât o acțiune separată în constatare, precum cea de față, este inadmisibilă, cunoscut fiind caracterul subsidiar al acțiunii în constatare.

Pornind de la finalitatea practică a acțiunii promovată de către reclamant tribunalul a reținut că prin cererea introductivă reclamantul nu urmărește numai constatarea de către instanță a unei situații juridice, ci tinde ca pârâtul că fie obligat la executarea unei prestații: desființarea contratului de vânzare - cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, aceasta din urmă presupunând și redobândirea lucrului vândut.

In aceste condiții, tribunalul a reținut faptul că cererea introductivă a reclamantului are natura juridică a unei acțiuni în rezoluțiunea unui contract de vânzare - cumpărare cu clauză de rentă viageră, respectiv o acțiune personală care derivă din contractul părților, iar nu o acțiune reală.

Sancțiunea rezilierii prevăzuta în articolul 5 din clauzele contractului putea fi solicitată pe cale judecătorească de către titularul rentei viagere pe toată perioada vieții sale, respectiv putea fi solicitată de către vânzătoarea până în anul 1975 când a decedat, iar ulterior, în cadrul termenului general de prescripție, pentru ratele cuvenite în timpul vieții credirentierei și neplătite acesteia, de către moștenitorii acesteia.

În aceste condiții, tribunalul a reținut că cererea reclamantului este supusă dispozițiilor art.3 din Decretul nr.167/1958 și art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, prescriptia dreptului la acțiunea având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare cu rentă viageră începând să curgă de la data morții defunctei, respectiv 3.08.1975.

Totodată, invocarea regimului comunist ca motiv pentru neîndeplinirea obligației și a condiției pentru invocarea pactului comisoriu prevăzut în art.5 în contract, nu fost reținută, motivat de faptul că prevederile Codului civil au fost și sunt în vigoare din 1865 până în prezent, pe de o parte, iar naționalizarea s-a făcut potrivit Constituției din aprilie 1948 și legilor din iunie 1948; ori din 1947 de când se susține că nu s-a mai plătit viageră până în aprilie 1948 ar fi avut destul timp să facă cele două somații consecutive.

In raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 25.04.2007, și având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada intervenirii vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției extinctive, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea ca fiind prescrisă.

Împotriva deciziei civile nr.337 A/02.03.2009 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă a formulat recurs reclamantul, solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a decizie atacate, în sensul respingerii apelurilor ca neîntemeiate, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut:

1. În mod greșit a ignorat tribunalul semnificația pactului comisoriu expres inserat în contract (art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.).

Prin cererea introductivă a arătat că părțile au convenit un pact comisoriu expres al cărui rol este,alia,de a înlătura intervenția instanței de judecată în pronunțarea rezoluțiunii. Recurentul a respectat procedura contractuală și a somat debitoarea să plătească sumele restante, evident, rezumându-se la cele datorate până la data decesului credirentierei. Întrucât debirentiera a refuzat expres acest lucru a denunțat unilateral contractul.

Declarația de rezoluțiune este prin ea însăși suficientă pentru desființarea contractului, dispozițiile art. 1021 cod civil nefiind de ordine publică. Consecința directă a declarației de rezoluțiune este desființarea de drept și cu efect retroactiv a actului de vânzare.

Solicită a se observa că în motivarea hotărârii se ignoră complet existența pactului comisoriu, instanța mulțumindu-se cu generalități fără legătură cu cauza, precum caracterul în realizare al acțiunii în rezoluțiune, deși a susținut în mod constant că rezoluțiunea a avut deja loc nemaitrebuind a fi pronunțată, model juridic pe care judecătoria și l-a însușit fără rezerve.

2. În mod greșit a reținut instanța de apel disponibilitatea unei acțiuni în rezoluțiune ca acțiune în realizare.

Contractul de vânzare era desființat la data promovării prezentei acțiuni pentru că așa au convenit părțile prin stipularea pactului comisoriu expres de care subsemnatul a uzat.

A arătat și la fond și în apel că interesul acțiunii în constatarea rezoluțiunii nu schimbă natura acestei acțiuni transformând-o într-una în realizare. Interesul trebuie să caracterizeze orice demers procesual fiind o condiție de procedibilitate.

operând deja, de drept, în temeiul exercițiului pactului comisoriu, o altă acțiune în rezoluțiune ar fi lipsită de obiect. În alte cuvinte, acțiunea în realizare corespunzătoare acțiunii în constatarea rezoluțiunii ar fi, într-adevăr, acțiunea în rezoluțiune, dar partea nu are la dispoziție această acțiune întrucât contractul este deja rezoluționat de drept conform convenției părților.

Așa cum s-a reținut constant în doctrină, pactul comisoriu veritabil nu face inutilă intervenția instanței care poate fi sesizată de către oricare dintre părțiîn verificarea moduluilegal sau nelegal în care dreptul născut din pactul comisoriuafost exercitat.Nu însă pentru a pronunța rezoluțiunea.

Întrucât pârâții efectele pactului comisoriu, prin poziția lor procesuală, era normal să solicite instanței clarificarea, în condițiile în care justificăm un interes legitim în acest sens.

În mod cu totul străin cauzei, tribunalul mai reține în motivare că scopul prezentei acțiuni este realizarea desființării contractului și repunerea părților în situația anterioară. Recurentul a combătut mai sus ideea eronată că prin admiterea acțiunii în constatarea rezoluțiunii unui contract acest contract s-ar mai rezoluționa încă o dată.

Rămâne de înlăturat argumentul că, prin constatarea rezoluțiunii, părțile vor fi repuse în situația anterioară. Solicită a se observa că nu a fost formulat nici un capăt de cerere de repunere a părților în situația anterioară. Apoi, problema prescriptibilității unei acțiuni în repunerea părților în situația anterioară este distinctă. O astfel de acțiune se naște numai după ce rezoluțiunea și-a produs efectele (deci nicidecum la data decesului credirentierei), deci problema prescripției nici nu se pune față de momentul promovării acțiunii.

3. În mod greșit a ignorat tribunalul caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatare.

Odată clarificat faptul că prezenta acțiune este o acțiune în constatare neputând fi o acțiune în realizarea rezoluțiunii, regimul prescripției nu poate fi decât imprescriptibilitatea.

Această concluzie se impune întrucât constatarea unei situații juridice se poate cere oricând.

4. În mod eronat a reținut tribunalul caracterul personal al acțiunii în rezoluțiunea vânzării.

Instanța de apel nu a observat dispozițiile art. 1368 Cod civil potrivit cărora acțiunea în rezoluțiunea vânzării pentru neplata prețului este o acțiunea reală, deci imprescriptibilă, sau, în orice caz, prescriptibilă în 30 de ani.

Așadar, chiar dacă s-ar califica această acțiune ca fiind una în rezoluțiune, ea tot nu ar fi prescrisă. Soluția este firească atâta vreme cât scopul acestei acțiuni este protecția dreptului de proprietate neplătit.

5. În mod greșit tribunalul a apreciat că prescripția a curs în perioada comunistă.

În acest sens instanța de apel a reținut două argumente:

Codul civil nu a fost niciodată abrogat.

Argumentul este străin complet de discuție. În ceea ce îl privește a susținut că notorietatea violenței vechiului regim face ca prescripția să fie suspendată partea fiind într-o imposibilitatea de a-și afirma drepturile. Imposibilitatea nu era de ordin juridic - abrogarea Codului civil - ci de ordin fizic și poate psihologic (ca orice violență) rezultând din amenințarea pe care o constituia nouă orânduire la adresa oamenilor care posedau astfel de imobile burgheze.

A mai arătat că, în realitate, suntem în prezența unei deposedări de proprietate atipice. Dacă imobilul ar fi fost în patrimoniul autoarei sale atunci el ar fi fost negreșit naționalizat. Fiind însă vândut, abuzul comunist s-a afirmat în planul executării contractului și a constat înrefuzulde plată a prețului convenit și împiedicarea vânzătoarei de a-și valorifica drepturile.

În opinia recurentului, dacă o persoană sănătoasă mintal s-ar dezinteresa pur și simplu de prețul unui asemenea imobil nu mai este de actualitate într-o societate care a condamnat comunismul și a emis legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite de vechiul regim. Din păcate Legeanr. 10/2001nu a avut imaginația de a acoperi explicit și acest abuz, deși, la drept vorbind,ratia legisse regăsește pe deplin și aici.

Între 1947 și aprilie 1948 credirentiera nu a făcut nimic în sensul rezoluțiunii deși ar fi putut acționa.

Acest argument este chiar mai stânjenitor decât primul.

Mai întâi, el nu tinde să răspundă problemei în discuție întrucât a afirmat abuzurile regimului comunist și nu o eventuală lege de naționalizare.

Apoi, faptul că autoarea recurentului nu a acționat timp de un an nu înseamnă nimic, întrucât aceasta nu semnifică o renunțare a dreptului de solicita rezoluțiunea.

În fine, rezoluțiunea se putea pretinde pentru orice rate neplătite și nu doar pentru cele corespunzătoare perioadei 1947-1948.

6. În mod greșit a apreciat instanța că un drept potestativ ar putea fi prescriptibil câtă vreme el nu presupune exercițiul dreptului material la acțiune.

Exercițiul dreptului născut din pactul comisoriu nu pretinde concursul forței de constrângere a statului, dreptul fiind unul absolut și nu relativ. Ca natură juridică el este un drept potestativ Întrucât prerogativa oferită este puterea de a modifica o situație juridică preexistentă, care interesează pe altul. Exercițiul însă nu presupune o conduită a subiectului pasiv așa încât dreptul să fie susceptibil de încălcare.

Iată de ce doctrina a și afirmat că drepturile secundare ies în mod din domeniul prescripției, întrucât și câtă vreme realizarea lor nu presupune exercițiul unui drept material la acțiune.

In prezenta cauză reclamantul nu cere valorificarea dreptului de a opta pentru rezoluțiune, pentru că acest drept nici nu mai există, el s-a stins prin exercitare, de vreme ce rezoluțiunea operează de drept. Scopul acestei acțiuni este de a se constata legală valorificarea acestui drept față de atitudinea de negare a sa de către pârâți.

În aceste condiții, a susține că o evidentă acțiune în constatare este prescriptibilă, pentru a legitima un abuz comunist notoriu, este o "creativitate" demnă de o cauză mai bună.

În subsidiar, dacă se va aprecia că se impune rejudecarea apelului solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului în urma respingerii excepției prescripției.

Prin întâmpinările formulate, intimații pârâți Ministerul Justiției și Academia Română, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimatul pârât Ministerul Justiției a arătat în esența că pactul comisoriu inserat în contract nu și-a produs efectele întrucât vânzătoarea nu a îndeplinit obligația din contract de a efectua somația, această somație fiind îndeplinită doar în anul 2007, când dreptul la acțiune pentru plata rentei viagere era prescris.

Cu referire la calificarea acțiunii, se arată că aceasta este acțiune reala al cărei efect este repunerea părților în situația anterioara, ceea ce nu poate fi considerat acțiune în constatare, conform art. 111 din Codul d procedură civilă iar pe de alta parte, daca aceasta acțiune nu urmărește repunerea părților în situația anterioara încheierii contractului această acțiune este o acțiune personală, de asemenea prescriptibilă.

În motivarea întâmpinării, intimata pârâtă susține că sancțiunea rezoluțiunii vânzării putea fi solicitată doar de către vânzătoare, ca titular al rentei viagere, iar nu de către reclamant, întrucât acesta este legatar universal al credirentierei or, prin legat cu titlu particular reclamant nu se poate transmite un drept personal intuituu personae.

Se mai arata că cele doua somații făcute de reclamant sunt nule de drept și nu pot produce nici un efect juridic cu atât mai puțin rezoluțiunea contractului.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente în cauză, curtea retine caracterul fondat al recursului pentru următoarele considerente:

În prealabil, Curtea constată că criticile recurentului inserate în cuprinsul motivului 2 de recurs, se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă: "casarea unei hotărâri judecătorești poate fi cerută. când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă".

Într-adevăr, potrivit art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă: " Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

Curtea de Apel apreciază că acest motiv de recurs, care se impune a fi analizat cu prioritate, este incident și fondat în cauză.

Potrivit art. 111 Cod procedură civilă, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Totodată, potrivit art. 132 alin. 2 pct. 4 din Codul d procedură civilă, cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită.

În același timp, potrivit art. 129 alin. 6 din Codul d procedură civilă, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății iar în conformitate cu prevederile art. 84 din Codul d procedură civilă, cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.

Pe de altă parte, conform art.294 din Codul d procedură civilă, n apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

În aplicarea acestor dispoziții legale, o prima constatare ce se impune a fi făcută este aceea că în temeiul principiului disponibilității procesului civil, în principiu, instanțele judecătorești nu se pot sesiza din proprie inițiativă și că cererea de chemare în judecată odată introdusă fixează natura și obiectul procesului.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul determină obiectul acțiunii, în cadrul căruia urmează a se soluționa procesul, instanța neputând să depășească aceste limite.

Este de necontestat totodată că, spre deosebire de acțiunea în realizare, consacrată de art. 109 din Codul d procedură civilă, prin care reclamantul solicită instanței obligarea pârâtului la respectarea dreptului al cărui titular pretinde că este, acțiunea în constatare are ca scop consacrarea judecătorească a existenței dreptului reclamantului - acțiunea în constatare pozitivă sau a inexistenței dreptului pârâtului - acțiunea în constatare negativă, așa cum o recunoaște atât doctrina, cât și practica judiciară și că în lumina aceluiași principiu, al disponibilității, este la latitudinea reclamantului alegerea mijloacelor procesuale considerate drept adecvate împlinirii finalității urmărite.

În lumina art. 129 din Codul d procedură civilă, judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în limitele prevăzute de lege și în legătură indisolubilă cu principiul disponibilității, în temeiul căruia părțile sunt acelea care au rolul hotărâtor în determinarea unui anumit proces civil, instanța de judecată fiind obligată să statueze omnia petita, numai cu privire la ceea ce s-a cerut.

Prin procesul civil se urmărește protecția juridică a unor interese private, așa încât părțile au rolul hotărâtor în determinarea existentei procesului atât în ceea ce privește declanșarea acestuia, cât și desfășurarea sa.

Conform art. 129 alin. final din Codul d e procedură civilă, instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată,ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

Cadrul procesual al unui anumit litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilității, de către reclamant prin cererea sa de chemare în judecată, el fiind cel care determină obiectul judecății și părțile față de care înțelege să își stabilească drepturile, instanțele de judecată fiind chemate să analizeze în mod concret fiecare pretenție a părților angajate într-un proces civil, pentru ca rezolvarea oferită să reprezinte o soluție definitivă pentru situația litigioasă, fundamentată pe considerente de fapt-rezultat al probelor administrate în cauză-și de drept-rezultat al incidenței normelor de drept specifice raportului juridic litigios.

Pe de altă parte, obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul acțiunii constituie, corelativ, o garanție a aplicării principiului disponibilității recunoscut părții reclamante, consecința logică fiind aceea că pe calea îndreptării unei pretinse erori de terminologie juridică, instanța nu poate să modifice obiectul cererii de chemare în judecată -prevederile art. 84 din Codul d procedură civilă, referindu-se la denumirea greșita data cererii, fără a conferi instanței sau părții adverse dreptul ca, pe temeiul acestui text de lege, să se poată modifica respectiva cerere.

Așa fiind, într- corecta aplicare a prevederilor legale incidente cauzei și anterior citate, instanța de judecată nu poate să transforme din oficiu acțiunea principală în constatare, într-o acțiune în realizarea dreptului.

În speță, reclamantul asistat de apărător, înțeles să sesizeze instanța de fond cu acțiune în constatare, solicitând să se constate intervenită rezoluțiunea convențională a contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. 18.231/1940, de către Notariatul I, susținând că în cadrul acestei convenții, părțile contractante au stipulat un pact comisoriu expres -art. 5 din contract, conform căruia vânzătorul este îndreptățit să considere contractul rezolvit de plin drept, în cazul în care cumpărătorul, somat în prealabil de două ori, la interval de 20 zile, nu execută obligația de a plăti, în termen de 20 zile de la facerea ultimei somațiuni.

Se constată totodată că în toate cererile formulate,în fața primei instanțe ca și în apel, reclamantul a susținut că, în temeiul acestei clauze contractuale, operat rezoluțiune contractului sus amintit, acesta fiind desființat de drept, exclusiv în temeiul declarației de rezoluțiune părții îndreptățite, desființarea contractului producând efecte, ca urmare a exercitării dreptului sau potestativ cu acest obiect, fără intervenția instanței și fără a fi necesar consimțământul cumpărătorului și că, acțiunea pe care a înțeles să formulezeeste acțiune în constatarea unei situații juridice- faptul că rezoluțiunea contractului a operat deja prin exercitarea dreptului de denunțare a contractului.

Așadar, obiectul cauzei, clar stabilit prin cererea de chemare în judecata, este pronunțarea unei hotărâri care să constate, intervenirea rezoluțiunii convenționale a unui contract sinalagmatic, prin valorificarea clauzei contractuale în raport de care se susține că reprezintă un pact comisoriu expres.

În raport de aceste constatări, instanța de apel, avea obligația de se pronunța în limitele în care a fost învestită și de a proceda la analiza criticilor formulate în apel, cu respectarea acestor limite iar nu de a analiza acțiunea reclamantului, prin aplicarea normelor specifice unei acțiuni în realizare, cu ignorarea obiectului concret al pretențiilor formulate.

Procedând astfel, instanța de apel, ignorat atât principiul disponibilității cât și prevederile legale menționate, astfel că, decizia civila recurată, este lovită de nulitate, producând recurentului vătămare care,deși nu este prezumată de lege, este evidentă și decurge din chiar modalitatea de soluționare caii de atac a apelului neputând fi înlăturată altfel decât prin anularea deciziei civile pronunțate în aceste condiții de nelegalitate, în condițiile art. 105 alin.2 din Codul d procedură civilă, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul d procedură civilă.

În raport de aceste constatări dar și pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, care impune, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menționate anterior,în condiții de contradictorialitate, respectarea principului dublului grad de jurisdicție si aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret si efectiv-dublul grad de jurisdicție presupunând posibilitatea efectivă pe care o au părțile de a aduce pretenția lor, sub toate aspectele, în fața a două judecați de fond, în mod succesiv, curtea apreciază că nu poate proceda, în acest cadru procesual, la analiza celorlalte critici formulate în recurs - acestea vizând exclusiv aspecte ce țin de fondul acțiunii în constatare.

Față de toate considerentele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. art. 312 alin. 2 din Codul d procedură civilă, curtea va admite recursul și va dispune casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurentul - reclamant, împotriva deciziei civile nr.337 A/02.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți

MINISTERUL JUSTIȚIEI, ACADEMIA ROMÂNĂ, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și INSTITUTUL DE ETNOGRAFIE ȘI,

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță - Tribunalul București.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 04.02.2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

MARI -

GREFIER

Red.

2 ex./01.03.2010

TB-5 -;

Jud.5 -

Președinte:Ilie
Judecători:Ilie, Mihai Andrei Negoescu Gândac, Ionelia

Rezoluțiune contract. Jurisprudență. Decizia 149/2010. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Rezoluțiune contract. Jurisprudență. Decizia 149/2010. Curtea de Apel Bucuresti