Servitute de trecere. Jurisprudenta. Decizia 135/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 135
Ședința publică din data de: 05.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Georgeta Negrilă
JUDECĂTOR 2: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 3: Melania
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr. 935A/03.09.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III- Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți CENTRUL DE ÎNGRIJIRE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ și DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI I și intimatul - intervenient CONSILIUL JUDEȚEAN
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul -reclamant prin avocat, care depune, în ședință publică delegație de substituire a domnului avocat, cu împuternicire avocațială nr. 2/14.01.2009 aflată la fila nr. 20 din dosar și intimata - pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI I, reprezentată de consilier juridic, cu delegație nr. 17971/14.01.2009 aflată la fila nr. 21 din dosar, lipsind intimatul - pârât CENTRUL DE ÎNGRIJIRE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ și intimatul - intervenient CONSILIUL JUDEȚEAN
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 25.02.2009, prin compartimentul registratură, recurentul - reclamant a depus un exemplar al motivelor de recurs semnate de către acesta personal. Totodată, arată că recurentul - reclamant nu a depus schițele anexă întocmite în dosarul de partaj succesoral și anexa la raportul de expertiză.
Reprezentatul recurentului - reclamant depune copia raportului de expertiză (5 file) efectuat în dosarul nr. 5131/2001 al Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Cu interpelarea Curții cu privire la anexa la raportul de expertiză, prin care expertul făcea propuneri de lotizare, reprezentantul recurentului - reclamant, învederează că nu este în măsură să mai depună și alte înscrisuri, înscrisul depus astăzi la dosar reprezentând raportul de expertiză care i-a fost comunicat.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererea de recurs.
Reprezentantul recurentului - reclamant, personal, solicită admiterea recursului, desființarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și desființarea în tot a sentinței pronunțate de către Judecătoria Buftea, iar pe fond admiterea cererii introductive de instanță.
Apreciază că decizia atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, aspect față de care a înțeles să își întemeieze motivele de recurs pe dispozițiile art. 304 alin. 1 pct. 9 Cod procedură civilă.
Totodată, arată că în motivarea dată de instanța de apel pentru susținerea soluției de respingere a apelului s-a reținut că pe de o parte concesionarea nu ar fi asimilată cu dreptul de trecere, întru-cât acest desmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv concesionarea ar fi determinată în timp pe o anumită perioadă, iar în cazul servituții nu s-ar regăsi acest aspect.
Arată că, în opinia sa, atât concesionarea, cât și servitutea sunt desmembrăminte ale dreptului de proprietate, atât instituirea concesionării cât și instituția servituții au aceeași finalitate.
De asemenea, învederează că instanțele de apel și fond au procedat în mod greșit, atunci când au motivat că ar fi împotriva legii instituirea de servitute pe un teren ce aparține domeniului public, întrucât legea specială, Lega nr. 213/1998, prin art. 11 și 13, creează posibilitatea constituirii servituților asupra bunului din domeniul public, iar prin art. 587 cod civil se au în vedere servituțiile stabilite pentru utilitate publică sau comunală, acest dispoziții completându-se cu legile și regulamentele particulare.
Precizează că a făcu referire, ca și practică judiciară, la deciziile pronunțate de către Curtea de Apel Craiova și Curtea de Apel Cluj.
La interpelarea Curții, precizează că vecinul de la Nord este o rudă a recurentului - reclamant și subliniază că reclamantul nu este obligat să cheme în judecată toți vecinii.
Mai învederează că nu are relevanță că la Sud și proprietarii nu sunt identificați, expertul arătând că drumul cel mai scurt trece pe terenul ce aparține intimatului - pârât CENTRUL DE ÎNGRIJIRE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ.
Subliniază că prin expertiză s-a concluzionat că drumul nu cauzează vreun prejudiciu părții adverse.
Concluzionând, solicită admiterea recursului promovat de către partea pe care o reprezintă, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentatul intimatului - pârât CENTRUL DE ÎNGRIJIRE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ solicită respingerea recursului declarat de către recurentul - reclamant și menținerea ca legală și temeinică a soluției pronunțate de către instanța de fond.
Precizează că partea adversă a avut posibilitatea să își construiască un drum de acces mai mare pe un lot atribuit mamei acestuia.
Subliniază că nu este în interesul instituției pe care o reprezintă să fie creat drumul de acces, întrucât în Centru se află oameni cu probleme medicale severe, persoane vârstnice cu handicap, care ar fi deranjate de utilajele grele care urma să treacă pe acest drum, așa cum a arătat și recurentul - reclamant.
Curtea reține cauza în vederea pronunțării asupra cererii de recurs formulată de recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr. 935A/03.09.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III- Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți CENTRUL DE ÎNGRIJIRE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ și DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI I și intimatul - intervenient CONSILIUL JUDEȚEAN
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistarată la Judecătoria Buftea sub numărul 6484/94/09.10.2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Centrul de Îngrijire și Asistență Socială, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună instituirea unui drept de servitute, drum de trecere, pe o lungime de 40 metri și o lățime de 4 metri pe ternul proprietatea pârâtei, ca fond aservit, pentru exploatarea terenului proprietatea reclamantului, ca fond dominant - loc înfundat, în vederea accesului acestuia către str. -.
În motivarea cererii s-a arătat în esență că reclamantul este proprietar al unei suprafețe de 764,697. situat în com., sat, I, conform sentinței civile nr. 354/2005. Acest tern nu are acces la drumul public, respectiv str. -, între proprietatea reclamantului și respectivul drum public fiind interpusă proprietatea vecinului G și cea a pârâtei. Pe terenul aparținând numitului G este imposibilă stabilirea unui drum de trecere pentru că pe acesta sunt edificate construcții (casa de locuit și anexe), astfel că singura proprietate considerată de către reclamant ca cea mai puțin păgubită ar fi aceea a pârâtei.
S-a mai arătat că, în prezent, reclamantul are acces la terenul său pe o poteco ce are lungimea de aproximativ 150. și lățimea de 0,5-1. aceasta neputând servi la exploatarea fondului.
În drept, s-au invocat prevederile art. 616-618.civ.
În ședința publică din data de 27.11.2007, instanța a luat act de modificarea cererii reclamantului, dispiunând citarea în cauză și a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului
În raport de cererea formulată de către pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului I și de prevederile art. 66.pr.civ, a dispus instanța fondului - la termenul de judecată din data de 15.01.2008 - citarea în cauză a Consiliului Județean
Prin sentința civilă nr. 800/19.02.2008 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Centrul de Îngrijire și Asistență Socială și Direcția Generală de Asistență și Protecția Copilului I și cu intervenientul Consiliul Județean I, cerere având ca obiect instituirea unui drept de servitute, drum de trecere, pe o lungime de 40 de metri și o lățime de 4 pe terenul proprietatea pârâtului - ca fond aservit, pentru exploatarea terenului proprietatea reclamantului, ca fond dominant.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul a dobândit în indiviziune cu o altă persoană terenul ce a făcut obiectul titlului de proprietate nr. 16141 eliberat de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor I, iar prin sentința civilă nr. 354/11.04.2005 a Tribunalului Bucureștis -a dispus partajul acestui teren, un lot fiind atribuit reclamantului. Deși inițial terenul avea acces la calea publică, în urma partajului, terenul reclamantului este învecinat pe toate cele patru laturi cu alte suprafețe de teren, neavând acces la calea publică.
Pe de altă parte, s-a reținut că potrivit anexei la HG 930/2002 și hotărârilor Consiliului Județean, terenul pe care se solicită a se acorda dreptul de trecere se află în domeniul public al județului I și este în administrarea pârâtei DGASPC
A apreciat instanța că, în raport de dispozițiile art. 136 alin. 4 din Constituția României, conform cu care bunurile proprietate publică sunt inalienabile, și de dispozițiile art. 11 alin. 1 și 13 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, legea impune condiții mai stricte pentru a putea fi acordat dreptul de trecere prevăzut de art. 616 Cod civil. Deși acest lucru nu este cu totul interzis de legiuitor, pentru ca un teren ce face parte din domeniul public să devină fond aservit în temeiul textului invocat de reclamant prin fundamentarea acțiunii sale, s-ar impune condiții excepționale; s-a arătat că trecerea ar putea fi făcută și pe cel puțin un teren proprietate privată, însă apreciază că drumul de servitute așa cum îl solicită, nu se poate realiza din cauza construcțiilor aparținând celuilalt vecin. S-a apreciat însă că dreptul de trecere nu se acordă după bunul plac al titularului fondului dominant, cu dimensiunile drumului solicitat de acesta, legea civilă urmărind armonizarea celor doi proprietari implicați.
În aplicarea art. 616 Cod civil, însă, terenul proprietate publică nu se poate afla într-o poziție de egalitate cu cel proprietate privată. Regimul excepțional al proprietății publice impune, prin urmare, nu numai analizarea celor mai mici daune ce ar putea fi produse unuia dintre vecini și calea ce mai scurtă pentru reclamant.
A apreciat instanța că, în măsura în care accesul la calea publică este posibil și pe un teren proprietate privată, nu poate fi supus servituții un teren aflat în proprietate publică. In plus, un drum ca cel solicitat de reclamant nu este compatibil cu uzul terenului proprietate publică, aflat în prezent în administrarea unui centru de îngrijire a persoanelor vârstnice, a cărui activitate ar fi, fără îndoială tulburată de trecerea autovehiculelor cu materiale de construcție și de celelalte operațiuni inerente unui șantier.
Totodată, s-a reținut de către prima instanță și un alt motiv subsidiar pentru care se impune respingerea cererii reclamantului, constând în faptul că înfundarea locului nu trebuie să fie rezultatul faptei proprietarului care solicită dreptul de trecere, proprietarului terenului care a devenit înfundat după partaj trebuind să se adreseze mai întâi foștilor proprietari pentru exercitarea dreptului de trecere și numai în subsidiar unui vecin care nu a avut calitatea de coproprietar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.
În motivarea apelului s-a susținut în esență că: în raport de dispozițiile art. 11 și 13 din Legea nr. 213/1998, invocate de prima instanță ca temei al soluției pronunțate, trebuie să se constate că servitutea de trecere nu este un fapt juridic prin care se înstrăinează proprietatea, ci este legal asimilată cu o concesionare, întrucât pe de o parte legea prevede ca proprietarul fondului aservit are dreptul la dezdăunare, iar pe de altă parte legea prevede de asemenea că servitutea durează atât timp cât fondul dominant nu are ieșire la calea de acces.
În speță, avându-se în vedere că terenul afectat de servitute este amplasat în spatele de bătrâni, că acest teren nu aduce nici un fel de atingere destinației, ba mai mult decât atât este un teren scos din uzul normal (expertul arătând că pe acesta se află o construcție - WC nefuncțională, provizorie din lemn ), cererea este admisibilă din punctul de vedere al Legii nr. 213/1998.
Menționează apelantul că expertul a arătat expres că drumul de acces configurat de acesta pe schița atașată raportului de expertiză și identificat prin punctele 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 2, este singura posibilitate de acces și care aduce cel mai mic prejudiciu vecinului acestuia.
Intimata DGASPC Iaf ormulat întâmpinare, solicitând respingerea, apelului ca nefondat. S-a arătat arată că inalienabilitatea prevăzută de art. 136 alin. 4 din Constituție și de art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 se referă nu numai la interdicția înstrăinării și dobândirii dreptului de proprietate publică în ansamblul său prin mijloace de drept privat ci și la interdicția dezmembrării acestui drept. Legea prevede că terenul proprietate publică nu se poate afla într-o poziție de egalitate cu terenul proprietate privată, sub aspectul acordării dreptului de trecere, prevăzând condiții mai stricte pentru stabilirea acestuia pe un teren proprietate publică. Or, apelantul menționează că trecerea poate fi făcută și pe un teren proprietate privată, însă apreciază că nu se poate realiza deoarece există unele construcții ale vecinului respectiv și nu este la fel de mult loc ca pe terenul Centrului de îngrijire, drumul fiind necesar întrucât dorește să își construiască o locuință și nu poate aduce materiale și utilaje necesare, neavând drum de acces.
Și intimatul Consiliul Județean Iaf ormulat întâmpinare, prin aceasta solicitând respingerea apelului ca nefondat, reiterând argumentele invocate în fața primei instanțe pentru soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 935A/03.09.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a III-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul astfel declarat.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:
În ceea ce privește critica prin care apelantul a susținut că servitutea de trecere este legal asimilată cu o concesionare, câtă vreme, pe de o parte, legea prevede că proprietarul fondului aservit are drept la dezdăunare, iar pe de altă parte legea prevede că servitutea durează atâta timp cât fondul dominant nu are ieșire la calea de acces, a fost apreciată ca vădit neîntemeiată. Câtă vreme posibilitatea concesionării bunurilor proprietate publică este prevăzută prin dispoziții legale speciale, asimilarea de care face mențiune apelantul nu ar putea fi în nici un caz reținută, în baza nici unui argument de felul celor evidențiate de apelant.
Mai mult, este de observat că ultimul argument al apelantului, cel privind durata pe care se întinde servitutea de trecere ar putea conduce doar la concluzia contrară celei susținute de apelant, concesionarea având o întindere determinată în timp.
De asemenea, a apreciat instanța de apel că nu este întemeiată nici susținerea privind existența unei construcții provizorii nefuncționale pe terenul pe care solicită să se acorde dreptul de trecere, împrejurare pornind de la care se consideră de către apelant că acest teren este scos din uzul normal și, ca atare, ar fi posibilă instituirea unei servituți de trecere raportat la dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/1998. Cu privire la această situație de fapt, instanța a reținut că, deși terenul vizat de apelant este situat în spatele de bătrâni, nu rezultă că drumul de trecere nu ar aduce vreo atingere destinației, având consecințe contrare celor vizate de dispozițiile legale amintite, respectiv compatibilitatea servituții cu uzul și interesul public, cu atât mai mult cu cât chiar apelantul reclamant își motivează cererea de instituire a acestei servituții prin aceea că nu poate avea acces cu utilaje și materiale în vederea edificării unei construcții.
Nu în ultimul rând, este de observat că deși apelantul invocă în susținerile sale concluziile raportului de expertiză, conform cu care cel mai scurt drum pentru proprietatea apelantului este calea de acces configurată pe terenul proprietatea Centrului de Asistență Socială, în cuprinsul aceluiași raport de expertiză se arată că terenul proprietatea apelantului se învecinează la sud și la est cu terenuri ai căror proprietari sunt neidentificați. Or, câtă vreme apelantul - reclamant nu face nici o mențiune asupra posibilității identificării acestor proprietari, precum și asupra naturii proprietății (private sau publice), în care sunt deținute aceste terenuri, nu poate fi reținută ca argument concluzia expertului că drumul cel mai scurt este pe terenul proprietatea publică vizat de apelant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul-apelant.
În motivarea recursului se susține în esență că:
Decizia atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii - art. 304 alin. 1 pct. 9 Cod Procedură Civilă.
Instanța de apel a reținut că, pe de o parte concesionarea nu ar fi asimilată cu dreptul de trecere întrucât acest dezmembrământ al dreptului de proprietate ar fi prevăzut printr-o lege specială, iar pe de altă parte concesionarea nu ar putea fi asimilată cu servitutea întrucât concesionarea ar fi determinată în timp pe o anumita perioadă, iar în cazul servituții nu s-ar regăsi acest aspect.
Cele două aspecte menționate sunt - în susținerea recurentului - reținute vădit nelegale și cu aplicarea greșită a legii în condițiile în care: atât concesionarea cât și servitutea sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate; atât instituția concesionări cât și instituția servituții au aceeași finalitate, respectiv limitarea dreptului de folosință sau pierderea acestuia pentru proprietarul terenului fond aservit și nașterea în tot sau în parte a dreptului de folosința pentru o altă persoana.
Deci, atât timp cât concesionarea este prevăzută expres în legea specială, consideră recurentul că servitutea are aceeași finalitate juridică ca și concesionarea asupra terenurilor proprietate publică, putându-se legal institui servitute câtă vreme nu se aduce atingere folosirii normale a terenului proprietate publică.
În concluzie, se arată că greșit au procedat instanța de apel, cât și instanța de fond, când au motivat că ar fi împotriva legii instituirea de servitute pe un teren ce aparține domeniului public, întrucât legea specială, Legea 213/1998 prin art. 11 si 13, creează posibilitatea constituirii servituților asupra bunului din domeniul public, iar prin art. 587 Cod civil se au în vedere servituțile stabilite pentru utilitate publică sau comunală, aceste dispoziții completându-se cu legile și regulamentele particulare astfel cum s-a susținut și în cererea de apel.
În sprijinul susținerilor sale, recurentul face referire la Decizia nr. 983 din 12.09.2007 pronunțată de Curtea de Apel Craiova Secția Civilă și Decizia nr 1694/ din 03 decembrie 2004 Curții de Apel Cluj Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale pentru minori și familie prin care s-a constatat și s-a decis în mod irevocabil ca, în temeiul art. 13 alin. 1 din Legea 213/1998, bunurile aparținând domeniului public pot fi grevate de servitutea de trecere sub condiția ca această grevare să fie compatibilă cu uzul sau interesul public căruia îi sunt
În ceea ce privește concluzia instanței de apel în sensul că nu ar fi posibilă instituirea unei servituți de trecere pe domeniul public întrucât concesionarea prevăzută de legea specială ar fi determinată în timp, iar servitutea nu ar avea acest caracter, susține recurentul că, în conformitate cu art. 636 și art. 638 Cod Civil, și servitutea de trecere este determinată în timp în sensul că se stinge atunci când bunurile se găsesc într-o astfel de stare încât fie se cere un alt drum de trecere, fie când ambele fonduri aparțin aceluiași proprietar, sau prin neuz pe o perioadă mai mare de 30 de ani.
În ceea ce privește prevederea instituită de art. 13 din Legea 213/1998, în sensul că servituțile asupra bunurilor din domeniul public se pot institui în măsura în care sunt compatibile cu uzul și interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate, consideră recurentul că instanța de apel a interpretat greșit prevederile legale motivând că drumul de trecere ar aduce atingere destinației și ar avea consecințe contrare celor vizate de dispozițiile legale deoarece construcția aflată pe acest teren este de utilitate publică în sensul ca este cămin de bătrâni, iar terenul asupra căruia s-a solicitat instituirea servituții se află în spatele clădirii la mare distanță de aceasta, este nefolosit așa cum se arată în expertiză (pe acest teren aflându-se un WC din scândură nefuncțional), drept pentru care nu se aduce atingere în nici un fel destinației bunului, servitutea devenind compatibilă atât cu uzul cât și cu interesul public.
Consideră de asemenea recurentul că este nelegală sau greșită interpretarea legii și motivarea instanței de apel prin care se arată că acțiunea recurentului reclamant ar fi neîntemeiată întrucât din Raportul de Expertiză efectuat, reiese că la sud și la est proprietatea recurentului s-ar învecina cu proprietari neidentificați și nu ar putea fi reținută, concluzia expertului că cel mai scurt drum este pe terenul proprietate publică vizat de recurent, întrucât atâta timp cât expertul s-a deplasat la fața locului, a vizualizat proprietățile învecinate cu proprietatea recurentului nu are relevanță că la Sud și sunt proprietari neidentificați întrucât expertul a stabilit expres că drumul cel mai scurt și care ar provoca cea mai mică daună este drumul de trecere pe proprietatea intimatei.
Dacă expertul ar fi stabilit la fața locului că există altă posibilitate pentru crearea drumului de trecere ar fi prevăzut în expertiză acest aspect și ar fi concluzionat în consecință. Deci motivarea instanței este fără susținere probatorie, a înlăturat expertiza fără nici un fel de motivare, raționamentul fiind total greșit.
De asemeni a mai reținut instanța de apel, în motivare, că reclamantul nu a făcut nici o mențiune cu privire la posibilitatea identificării acestor proprietari și nici cu privire asupra naturii proprietății (private sau publice)
Precizează recurentul că este în concordanță cu prevederile legale ca o persoană care are un loc înfundat, fără acces la calea publică - așa cum se prevede expres în expertiză - proprietarul fondului dominant nu este obligat să cheme în judecată toți vecinii ci numai pe proprietarul fondului pentru care instituirea servituții ar dăuna cel mai puțin iar drumul de acces ar fi cel mai scurt așa cum a procedat și recurentul.
Expertiza efectuată în cauză susține întrutotul cererea formulată de recurent și constituie o probă determinantă în ceea ce privește admiterea cererii.
Recurs legal timbrat.
Au formulat întâmpinări în cauză intimații Consiliul Județean I și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Prin acestea se arată în esență că terenul deținut de către recurentul reclamant a revenit acestuia în urma partajării unui lot mai mare care avea acces la calea publică, astfel că acesta avea posibilitatea de a-și stabili cu ocazia partajului o cale de acces la drumul public.
Atât expertul, cât și reclamantul au indicat numai doi dintre vecinii terenului deținut de reclamant, fără a menționa că un alt vecin al aceluiași teren este numita, cu care reclamantul s-a aflat anterior în indiviziune.
Față de prevederile art. 136 alin. 4 din Constituția României și ale art. 11 alin. 1 și art. 13 din Legea 213/1998, se susține inalienabilitatea și insesizabilitatea bunurilor din domeniul public, dispoziții din care se deduce și interdicția dezmembrării acestui drept. Legea impune condiții mai stricte pentru acordarea dreptului prevăzut de art. 616.civ. astfel că pentru ca un teren care face parte din domeniul public să devină fond aservit trebuie să fie îndeplinite anumite condiții.
Nu s-au administrat probe noi în recurs, deși instanța a pus în vedere recurentului - prin apărător ales - necesitatea depunerii schițelor anexă la raportul de expertiză întocmit în dosarul de partaj succesoral în baza căruia se identifică terenul ce a fost atribuit în lotul recurentului și asupra căruia poartă litigiul.
Analizând recursul, în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304.pr.civ. Curtea constată caracterul nefondat al acestuia.
Considerentele avute în vedere sunt următoarele:
Concesiunea este un dezmembrământ al dreptului de proprietate specific bunurilor aflate în proprietatea statului ori a autorităților locale, iar transmiterea acestui dezmembrământ se poate face cu respectarea unor proceduri de atribuire (precum licitația deschisă, licitația restrânsă, dialogul competitiv, negocierea, cererea de oferte, concursul de soluții) impuse de legea specială - art. 3-7 din OUG 34/2006 - și întotdeauna are o natură contractuală, fiind fără vreo legătură cu situația de fapt a bunului asupra căruia se constituie.
Stabilirea unui drept de servitute de trecere - cum este cel solicitat în cauză de către reclamantul recurent - poate fi făcută pe cale convențională, sau chiar prin hotărâre judecătorească (în această din urmă situație nefiind relevantă eventuala opoziție a proprietarului fondului aservit, în măsura în care sunt întrunite exigențele legale proprii acestei instituții), iar situația de fapt a celor două terenuri este esențială pentru aprecierea asupra dreptului pretins.
Dreptul de folosință acordat proprietarului unui fond înfundat, cu titlu de drept de servitute asupra terenului aservit, este de asemenea un dezmembrământ al dreptului de proprietate (asupra celui din urmă teren) dar este unul de drept comun, care privește în principal terenurile aflate în proprietatea privată, și are caracteristici distincte de cele ale dezmembrământului concesiunii.
Așa fiind, susținerea recurentului potrivit cu care servitutea de trecere ar fi legal asimilată concesiunii este una fundamental greșită, care ignoră caracterul special al legislației referitoare la regimul concesiunilor în raport de prevederile de drept comun care guvernează dreptul pe care el l-a pretins în speță.
Existența unor similitudini între caracteristicile celor două tipuri de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate nu face ca acestea să se confunde, între ele existând deosebiri de esență, astfel cum s-au evidențiat anterior.
Așa fiind, criticile prin care recurentul tinde la a valorifica, în sistem mozaic, criterii pe care le consideră favorabile situației lui din conținutul celor două instituții juridice ce au o reglementare distinctă, sunt în mod vădit nefondate.
Esențial pentru stabilirea unui drept de servitute de trecere în folosul unui teren este ca acesta să fie unul înfundat, iar această situație de fapt să fie determinată de cauze obiective, neimputabile proprietarului care reclamă acest drept.
Prin raportare la susținerile reclamantului din cererea introductivă și la conduita avută de acesta pe parcursul procesului pendinte, dar și la cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, instanțele de fond au stabilit situația de fapt ca fiind aceea că reclamantul nu a dovedit fără echivoc împrejurarea că terenul pe care îl deține ar fi lipsit de acces la un drum public și că această situație a imobilului ar fi una neimputabilă reclamantului în condițiile în care respectivul teren a fost atribuit reclamantului în proprietate exclusivă în urma unui partaj (judiciar) a unei suprafețe mai mari care avea - în mod necontestat - ieșire la un drum public.
Dealtfel, din cuprinsul raportului de expertiză care a stat la baza partajului menționat, a schiței anexă la acesta cât și din hotărârea de partaj reiese că terenul atribuit în lotul reclamantului-recurent în proprietate exclusivă a avut o suprafață totală de 913,779. și nu 764,697 cum a afirmat acesta în cererea de chemare în judecată, diferența între aceste două suprafețe (149,093.) constituind drum de acces către calea publică pentru lotul reclamantului, conform înțelegerii la care acesta a ajuns cu fosta coproprietară.
În acest context, nu poate fi primită critica prin care recurentul susține că instanțele de fond ar fi înlăturat în mod nelegal concluziile expertizei efectuate în cauză. Respectivele concluzii au fost înlăturate motivat, cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5.pr.civ. ca și consecință a constatării faptului că ansamblul probelor administrate relevă o situație de fapt deosebită de cea expusă de către expert, iar concluziile acestuia din urmă nu au fost fundamentate pe o cercetare completă a aspectelor de fapt în privința cărora i s-a solicitat punctul de vedere.
Situația juridică, dată de apartenența la domeniul public al județului I, a terenului pe care se solicită stabilirea dreptului de servitute impune respectarea unor rigori deosebite, astfel cum reiese din prevederile cu caracter imperativ ale art. 13 din Legea 213/1998, instanțele de fond apreciind cu rigurozitate în privința acestora. Dată fiind și destinația acestui imobil - de curte a unui centru pentru îngrijirea persoanelor în vârstă - cât și faptul că terenul reclamantului are și alți vecini care dețin în proprietate privată terenurile alăturate (unul dintre ei fiind chiar fosta soție a autorului reclamantului, cu care acesta a împărțit suprafața mai mare ce avea un acces suficient la un drum public), concluzia potrivit căreia nu sunt întrunite condițiile legale pentru a se greva terenul aflat în administrarea și proprietatea pârâților-intimați cu o servitute de trecere în favoarea reclamantului este una conformă exigențelor art. 616.civ. cât și dispozițiilor legale anterior menționate.
Din această perspectivă, este lipsit de relevanță aspectul de fapt relevat de către recurent, în sensul că terenul pe care a solicitat amplasarea drumului de servitute s-ar afla la mare distanță de construcția în care funcționează căminul menționat și că pe el se află o anexă care nu mai este folosită.
Deciziile de speță la care recurentul a făcut referire nu sunt de natură a schimba situația concretă a celor două imobile, stabilită de instanțele de fond pe baza probatoriului administrat în procesul pendinte, situație în raport de care - corespunzător exigențelor art. 304 alin. 1 partea introductivă - s-a analizat, în recurs, legalitatea deciziei atacate.
Cât privește reglementarea din art. 587.civ. Curtea constată că este fără legătură cu situația dedusă judecății, această dispoziție legală având ca ipoteză de reglementare situația în care este vorba de servituți stabilite de lege pentru utilitatea publică, iar nu cele ce se solicită a fi stabilite pe cale judiciară asupra unui bun proprietate publică, în folosul unui particular (cum este cazul în speță).
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de către recurent deciziei recurate, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1.pr.civ. respingerea recursului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de către recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr. 935A/03.09.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III- Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți CENTRUL DE ÎNGRIJIRE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ și DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI I și intimatul - intervenient CONSILIUL JUDEȚEAN I ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
/red /2 exemplare/25.03.2009
Judecători apel: Tribunalul București - Secția a III-a Civilă
Judecător
Judecător
Președinte:Carmen Georgeta NegrilăJudecători:Carmen Georgeta Negrilă, Georgeta Stegaru, Melania
