Servitute de trecere. Jurisprudenta. Decizia 195/2010. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

Dosar nr- (2251/2009)

Complet 5

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 195

Ședința publică de la 11.02.2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Ioana Singh

JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă

JUDECĂTOR 3: Claudiu

GREFIER - I

Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenta - pârâtă - -, împotriva deciziei civile nr. 520 din 30.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - - și intimata - intervenientă - - SRL.

are ca obiect - servitute.

Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 04.02.2010, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 11.02.2010, hotărând următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față, Curtea constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3054 din 22 aprilie 2008 Judecătoria Sectorului 5 Bar espins excepția lipsei calității procesuale a intervenientei - - SRL, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei - restaurări - și a respins ca atare acțiunea față de reclamantă, a admis cererea de intervenție principală formulată în contradictoriu cu pârâta - - și a constatat dreptul de servitute de trecere în favoarea intervenientei asupra fondului aservit situat în - - nr. 196, sector 5, B, proprietatea pârâtei, conform variantei Iar aportului de expertiză efectuat de expertul Gh., delimitate prin punctele -.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

La termenul de judecată din data de 08 aprilie 2008 pârâta a invocat excepțiile lipsei calității procesual active și excepția lipsei de interes, solicitând instanței să constate că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului ce ar reprezenta fondul dominat, în baza căruia este cerut dreptul de servitute de trecere și nu prezintă un interes în promovarea prezentei acțiuni, urmând să admită prezentele excepții și să respingă în consecință acțiunea ca fiind formulată de persoane care nu au interes și care nu au calitate procesuală activă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active, pârâta a arătat că acțiunea confesorie are ca principală condiție obligativitatea ca reclamantul să fie titularul fondului dominant. Cu alte cuvinte, acesta trebuie să fie proprietarul imobilului ce reprezintă fondul dominant. Ținând cont de faptul că reclamanta și intervenienta în interes propriu nu sunt proprietare ale fondului dominant ce face obiectul prezentei acțiuni, după cum urmează să demonstreze în cele ce urmează, ele nu pot fi titulare ale unei acțiuni confesorii de stabilire a unui drept de servitute de trecere.

S-a susținut de asemenea de către pârâtă că dreptul său de proprietate rezultă, așadar, din lege (ex lege), certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind, așa cum o denotă și titulatura acestui act, un simplu instrumentum probationem, și nu titlul de proprietate în sine.

Pentru toate aceste considerente a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesual active a reclamantei și a intervenientei în interes propriu și respingerea acțiunii ca fiind formulată de către persoane fără calitate procesual activă.

În ceea ce privește excepția lipsei interesului în promovarea acțiunii, pârâta a arătat că reclamantele nu pot beneficia de pronunțarea unei hotărâri prin care să fie stabilit un drept de servitute de trecere întrucât locul prin care ar urma să treacă acesta aparține, cel puțin aparent, și altei societăți comerciale - Internațional Import Export SRL. Astfel, această societate a susținut că deține un titlu de proprietate (contractul de vânzare - cumpărare nr. 5589 din 26 noiembrie 2002) prin care a arătat că este proprietara imobilelor din - - nr. 200 B, 200 și 200 O hotărâre contra pârâtei ar fi inutilă reclamantei și intervenientei în interes propriu întrucât trecerea iar putea fi oprită de - Internațional Import Export SRL.

Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 08 aprilie 2008 instanța, în temeiul art. 137 alin. 2 Cod de procedură civilă a unit cu fondul excepția lipsei calității procesual active, respingând ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii.

Cu privire la excepția lipsei calității procesual active, s-a reținut faptul că imobilul în favoarea căruia s-a solicitat acordarea acestui drept de servitute se afla în prezent în proprietatea intervenientei, iar nu și reclamantei, astfel cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 64 din 22 decembrie 2006 de Biroul Notarului Public " ", prin care intervenienta a achiziționat de la - - imobilul situat în B, sector 5, - - nr. 200, compus din teren și construcții (₁și₂), substituindu-se astfel în drepturile și obligațiile - -. Astfel, s-a apreciat că reclamanta nu mai are calitate procesuală activă în cauză, ci doar intervenienta, care este proprietara imobilului pentru care solicită stabilirea unei servituți de trecere. Instanța a admis excepția lipsei calității procesual active a reclamantei și a respins acțiunea formulată de aceasta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, și a respins excepția lipsei calității procesual active a intervenientei ca neîntemeiată.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a apreciat că interevenienta a dovedit dreptul său de proprietate asupra imobilului din - - nr. 200, sector 5, A avut în vedere în acest sens, în primul rând contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 64 din 22 decembrie 2006 de Biroul Notarului Public " ", dar și actele prezentate de reclamantă care au probat implicit dreptul acesteia de proprietate, pentru a fi vorba despre o transmisiune valabila către intervenientă.

Astfel, instanța a avut în vedere certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 10 nr. 0284 emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului la data de 24 iunie 1994 (fila 17 dosar fond), care atestă dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 19.422 mp. situat la acea data în - - nr. 196, sector 5. Prin certificatul nr. 9421/2381 din 21 mai 2001 emis de Primăria Municipiului B - Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății, cadastru - Serviciul (fila 18 dosar fond), s-a atestat faptul că parte din acest teren, a primit numărul poștal 200 pe - -, sector 5.

Prin același certificat s-a menționat că accesul din - - la imobilul în cauză se va face pe terenul - - (fostul proprietar), conform procesului - verbal nr. 214 din 08 februarie 2001. Nu s-a stabilit acest drept de trecere în baza unei hotărâri judecătorești și nu s-a înscris ca și sarcină în cartea funciară, dar s-a apreciat că acest proces - verbal reprezintă practic o recunoaștere a situației de fapt de la fața locului, existența la acel moment cât și în prezent. Nu este relevant faptul că atunci era vorba despre un alt proprietar al acelui fond aservit, căci ceea ce atestă acest proces - verbal este situația de fapt, existența acelui loc înfundat pentru care era necesară și utilă trecerea pe fondul aservit tocmai pentru a i se asigura accesul la calea publică. Evident că nu este opozabil pârâtei acest proces - verbal, căci tocmai acesta este și motivul prezentei acțiuni în instanța.

Mai mult, s-a reținut că actele despre care s-a făcut mai sus mențiune, au fost înscrise ca atare în cartea funciară și au atestat pentru opozabilitate dreptul de proprietate al reclamantei și apoi al intervenientei asupra terenului în speță. Ulterior, în baza acestui act de proprietate, reclamanta și-a intabulat imobilul situat în B,- A, sector 5, conform încheierii nr. 10335 dată în camera de consiliu la data de 19 decembrie 2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B - Biroul de carte funciară, imobilul primind numărul cadastral 6567, fiind înscris în cartea funciară cu nr. 16868 (fila 20 dosar fond). Toate aceste înscrisuri coroborate s-a apreciat că dovedesc dreptul de proprietate al intervenientei asupra imobilului pentru care solicită stabilirea unui drept de servitute.

De altfel, contrar celor susținute prin întâmpinarea din acest dosar, pârâta recunoaște prin adresa nr. 3106 din 13 iulie 2005 (fila 24 dosar fond) faptul că este proprietara terenului din - - nr. 196 care nu are nici o legătura cu cel de la nr. 200. Acesta este și motivul pentru care nici nu a fost interesată în promovarea unei acțiuni în revendicare, recunoscând și cunoscând faptul că nu este proprietara imobilului de la nr. 200. Nici un moment pârâta nu a figurat înscrisă în cartea funciară ca și proprietară a imobilului de la nr. 200. Pârâta este proprietara imobilului, compus din teren și construcție, situat în - - nr. 196, sector 5, astfel cum rezultă din certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria - nr. 0051 din 31 martie 1994 eliberat de către Ministerul Comerțului și în baza încheierii nr. 4171/21 pronunțată de Biroul de carte funciară al Judecătoriei Sectorului 5 B, fiind deschisă cartea funciară nedefinitivă sub nr. 13177.

A mai invocat pârâta că actele prezentate de reclamantă și implicit de intervenient, ca stând la baza transmisiunilor succesive de proprietate, nu ar fi valabile ca fiind emise de alt minister decât cel îndrituit de lege. Consideră neîntemeiată această susținere, căci este vorba despre acte valabile, ce nu au fost anulate printr-o hotărâre judecătoreasca, și care se bucură de validitate. Nu face obiectul prezentei spețe a aprecia asupra modalității în care s-au emis acele titluri de proprietate, dacă s-au îndeplinit sau nu atribuțiile legale de către funcționarii din acele ministere. S-a analizat mai sus titlurile de proprietate și nu face obiectul cauzei a analiza valabilitatea certificatului de atestare, actele care au stat la baza emiterii lui, atât vreme cât nu a fost anulat pe calea altei acțiuni și atâta timp cât a și fost înscris în cartea funciară.

Pârâta nici nu a formulat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu reclamanta sau intervenienta pentru a se compara conform art. 480 cod civil titlurile părților, și pentru a se stabili eventual că pârâta ar fi proprietara terenului intervenientei. Sunt simple susțineri, pe care le face incidental în cadrul acestei acțiuni.

Astfel, s-a apreciat ca și stabilit dreptul de proprietate al intervenientei asupra imobilului din - - nr. 200. Având în vedere cele mai sus învederate cât și contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 64 din 22 decembrie 2006 de Biroul Notarului Public " ", în care se și atestă toate aceste transmisiuni succesive. Nu s-a putut pune la îndoială veridicitatea acestui act autentic, care mai presus de orice probă dovedește dreptul de proprietate al intervenientei pentru imobilul din - - nr. 200, sector 5,

Identificarea acestui imobil s-a realizat prin raportul de expertiză în cauză cât și prin cercetarea de la fața locului efectuată de instanță. Rezultă din aceste probe coroborate faptul că este vorba despre un loc înfundat, adică un imobil care nu are acces la calea publică. Este un imobil, care nu poate fi folosit pentru aceea că nu are ieșire la nici unul din drumurile apropiate. Nu s-a putut vorbi despre faptul că reclamanta și apoi intervenienta ar fi cumpărat pe riscul propriu, dat fiind faptul că legea prevede această posibilitate de stabilire a servituții de trecere.

Din schițele efectuate de expert, rezultă cu certitudine faptul că terenul de la nr. 200 este un loc înfundat. Este vorba despre o imposibilitate absolută de a ieși la calea publică, contrar celor învederate de pârâtă. Acest fapt rezultă implicit din schița terenului, identificarea sa.

Expertul a stabilit modalitățile în care s-ar putea sigura ieșirea la calea publică pentru intervenientă. S-au stabilit trei variante, luându-se în considerație și propunerile pârâtei. aceste variante, s-a stabilit implicit faptul că alte modalități de ieșire la calea publică nu există pentru intervenientă, fiind vorba deci despre un loc înfundat.

Analizând cele trei variante, instanța a apreciat că varianta 1 este singura care întrunește condițiile legale. Având în vedere faptul că varianta 2 este o cale lungă la drumul public, iar varianta 3 este incertă și afectează și un alt teren, față de care nu s-a stabilit cu certitudine situația juridică.

Potrivit art. 617 Cod civil s-a impus că trecerea să se facă pe calea cea mai scurtă, iar art. 618 obligă la alegerea acelei treceri care produce "o mai puțină pagubă aceluia pe al cărui loc trecerea urmează a fi deschisă".

Prima instanta a aratat ca trebuie avuta in vedere calea cea mai folosită, cu cea mai mică suprafață, care nu împiedică nici folosința sa de către pârâtă, și care aduce cele mai mici pagube acesteia. Aceste chestiuni rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. Este evident vorba despre o suprafața redusă, față de celelalte variante, care asigură intervenientei accesul pietonal cât și cel auto, pentru o folosință adecvată a imobilului respectiv, fără însă a împiedica folosința terenului de chiar pârâtă.

S-a apreciat astfel că sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea unui drept de servitute. Este probat dreptul de proprietate al intervenientei asupra unui imobil loc înfundat, cât și imposibilitatea sa de a folosi acest imobil, dat fiind poziția pârâtei care nu-i permite accesul.

Instituirea unui drept de servitute nu reprezintă o îngrădire a dreptului de proprietate al pârâtei, pentru că terenul rămâne în proprietatea sa, este doar folosit de intervenientă, și nici nu este împiedicată folosința acestuia de către însăși pârâtă, existând posibilitatea plății de despăgubiri, pe cale judecătorească.

Au existat precizări ale pârâtei în sensul că o eventuală trecere a reclamantei pe terenul său, ar trebui stabilită cu caracter oneros, în sensul plății de despăgubiri, dar, deși a beneficiat de asistență juridică, pârâta nu a formulat expres o cerere reconvențională, pentru a și emite pretenții proprii cu privire la cuantumul acestor eventuale despăgubiri. S-a depus la dosar doar întâmpinare, și astfel a și fost motivată și întemeiată în drept.

A mai precizat pârâta că reclamanta și intervenienta în interes propriu ar avea interese contrarii, și nu ar putea fi reprezentate de același avocat. S-a apreciat că nu este vorba despre nici un interes contrariu, din moment ce aceste părți solicită în contradictoriu cu aceeași pârâtă, stabilirea unui drept de trecere pe terenul acesteia, având ambele un interes născut, actual și propriu în acest sens.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta - -, calea de atac fiind soluționată prin decizia civilă nr. 520 di 30 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în sensul respingerii, în motivare, reținând următoarele:

S-a apreciat ca fiind nefondată critica vizând soluția dată cererii de recuzare. Astfel, susține apelanta, în apel, că judecătorul care a soluționat în fond prezenta pricină, și-ar fi spus părerea cu privire la acesta prin soluția pronunțată în dosarul nr- al Judecătoriei Sectorului 2 B, sentința civilă nr. 1202 din 19 februarie 2008 (filele 119 - 122 din dosarul de apel).

Tribunalul a reținut însă pe de-o parte, în ce privește momentul formulării cererii de recuzare în fața instanței de fond, că aceasta a fost formulată după reținerea cauzei în pronunțare, iar la acea dată a fost motivată în sensul că deoarece instanța a rămas în pronunțare la data de 19 februarie 2008 în ambele dosare, respectiv atât în prezenta cauză, pe fond, cât și în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr-, pe excepția inadmisibilității, din această împrejurare a apreciat că rezultă incidența în cauză a dispozițiilor art. 27 pct. 7 Cod de procedură civilă, putând fi anticipată soluția instanței. Față de această situație de fapt, tribunalul a apreciat că în mod corect s-a constatat la data soluționării cererii de recuzare că împrejurarea că judecătorul recuzat a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității în cauza ce a format obiectul dosarului nr-, aflată în opinia apelantei în raport de conexitate cu prezenta cauză, nu poate fi caracterizată ca o antepronunțare.

În apel, apelanta a susținut că în mod greșit s-ar fi respins cererea de recuzare, deoarece în dosarul ce face obiectul apelului, apelanta invocase excepția lipsei calității procesuale active a - - SRL, prin care a contestat pretinsul său drept de proprietate, or ar fi evidentă incidența art. 27 pct. 7 Cod de procedură civilă, deoarece instanța de judecată s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active în condițiile în care se pronunțase la distanță de două luni pe acțiunea în constatare a dreptului de proprietate, formulată de apelantă în dosarul nr-. tribunalul a constatat însă că cererea de recuzare a judecătorului a fost făcută la data de 19 februarie 2008, după reținerea cauzei în pronunțare asupra fondului (fila 305 dosar fond), soluționată prin respingerea la data de 25 februarie 2008 (fila 310 dosar fond), iar apelanta a invocat excepția lipsei calității procesuale active abia la data de 08 aprilie 2008, în ședință publică, la primul termen fixat după soluționarea cererii de recuzare, și respectiv la distanță de aproape două luni de la data soluționării cererii de recuzare. Este deci evident că la data soluționării cererii de recuzare nu erau incidente dispozițiile art. 27 pct. 7 Cod de procedură civilă.

De altfel, oricum, nu s-ar putea reține că apreciind asupra admisibilității cererii de constatare a dreptului de proprietate al apelantei - pârâte, judecătorul și-ar fi spus părerea cu privire la dreptul de servitute invocat de intimate.

Nu poate fi reținută nici critica privind încălcarea dispozițiilor art. 261 Cod de procedură civilă, tribunalul a constatat că hotărârea primei instanței a fost temeinică motivată, inclusiv sub aspectul excepțiilor invocate și unite cu fondul, făcându-se o corectă apreciere a probatoriului administrat, raporta la susținerile părților.

În nici un caz nu s-ar putea reține lipsa calității procesuale active a intervenientei - intimate, câtă vreme acesta justifică, în ceea ce o privește, calitatea de proprietar, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 64 din 22 decembrie 2006 la Biroul Notarului Public " ", coroborat cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 10 nr. 0284 emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului la data de 24 iunie 1994 (fila 17 dosar fond), precum și cu certificatul nr. 9421/2381 din 21 mai 2001 emis de Primăria Municipiului B - Direcția Patrimoniu, evidența Proprietății, Cadastru - Serviciul (fila 18 dosar fond). Împrejurarea că apelanta contestă aceste înscrisuri, susținând în esență cp certificatul său de atestare a dreptului de proprietate a fost emis înaintea celui al intimatei - reclamante, și de asemenea că dreptul său de proprietate a fost intabulat înaintea celui al reclamantei, nu are nicio relevanță în prezenta cauză, având ca obiect stabilire drept de servitute, câtă vreme nu s-a făcut dovada că titlul de proprietate invocat de intervenientă ar fi fost anulat. De altfel raționamentul în urma căruia apelanta ajunge la concluzia că intervenienta nu ar avea nici un drept de proprietate, este specific unei acțiuni în revendicare, apelanta comparând practic cele două titluri și susținând că al său este preferențial. Așa cum în mod corect a reținut însă și instanța de fond, o eventuală analiză a valabilității titlului exhibat de intervenientă sau o comparare a tirurilor celor două părți, ar excede obiectului prezentei pricini, instanța fiind legal investită numai cu o cerere de stabilire a unui drept de servitute.

A mai susținut apelanta că acțiunea ar fi lipsită de interes, deoarece așa cum a fost stabilită servitutea de trecere, terenul ar aparține, cel puțin aparent, unui terț, ce nu este parte în cauză, astfel încât hotărârea nu ar putea fi pusă în executare. Susținerile nu pot primite însă, având în vedere pe de-o parte că în cauză nu s-a făcut dovada că ternul pe care a fost stabilită servitutea de trecere ar fi în proprietatea unui terț, din acest punct de vedere nefiind suficientă simpla aparență, ci din contră, din întregul material probator administrat în cauză rezultă că acesta se află în proprietatea apelantei. Pe de altă parte, o eventuală imposibilitate de executare a hotărârii ivită după pronunțarea acesteia nu face ca acțiunea promovată să fie lipsită de interes, condițiile interesului fiind analizate la data soluționării cererii și nu în raport cu data eventualei puneri în executare.

Referitor la conflictul de interes ce ar exista între reclamantă și intervenientă prin faptul că ar fi reprezentate de același consilier juridic, tribunalul a apreciat pe de-o parte că în cauză nu există un asemenea conflict, reclamanta văzând dreptul său de proprietate intervenientei, iar pe de altă parte că apelanta nu poate invoca vătămare decurgând ceastă împrejurare.

În ce privește invocarea de către apelantă a dispozițiilor Legii nr. 422/2001, tribunalul a constatat că în raport cu situația de fapt reținută, acestea nu au nicio incidență în cauză, articolele indicate de apelată vizând situații ce nu au nicio legătură cu prezenta pricină. De altfel apelanta nici nu a indicat în ce mod stabilirea dreptului de servitute de către prima instanță ar fi de natură a duce la desființarea, distrugerea parțială sau degradarea monumentelor istorice și a zonelor de protecție.

Împotriva deciziei din apel, a declarat recurs pârâta - -, solicitând admiterea căii de atac formulată, casarea deciziei recurate cu trimiterea spre rejudecare la instanța de apel, iar în subsidiar, recurenta - pârâtă a solicitat modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței apelate cu consecința respingerii acțiunii confesorii.

În motivarea căii de atac a recurentei - pârâte a arătat în esență următoarele:

Respingerea cererii de recuzare, la data de 19 februarie 2008, prin sentința civilă nr. 1202, în dosarul nr-, Judecătoria Sectorului 5 B, în completul constituit din, președinte a respins acțiunea în constatare a dreptului de proprietate a recurentei asupra terenului în suprafață de 962 mp. situat în B, - - nr. 200, sector 5, în contradictoriu cu - - SRL și - -.

Terenul supus litigiului în dosarul mai sus amintit, reprezintă fondul dominant invocat de reclamantă și de intimata - - SRL în acțiunea confesorie ce formează obiectul prezentei cauze. Recurenta a învedereat instanței de apel că în fața instanței de fond recurenta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a - - SRL, menționând că subscrisa este proprietară asupra fondului dominant în cauză.

Pe parcursul judecării fondului recurenta a solicitat suspendarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr- (stabilirea dreptului de servitute) până la judecarea în mod irevocabil a dosarului nr- (constatarea dreptului de proprietate a - - asupra terenului ce se consideră a fi fondul dominant în cauza nr-), iar ulterior, conexarea celor două dosare. Instanța de fond a respins ambele cereri și s-a pronunțat mai întâi asupra acțiunii în constatare - dosarul nr- - respingând- În urma acestui fapt recurenta a formulat cerere de recuzare, motivând prin aceea că judecătorul și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă, deoarece în dosarul ce face obiectul apelului pârâtei invocase excepția lipsei calității procesuale active a - - SRL prin care a contestat pretinsul său drept de proprietate. Or, este evidentă incidența art. 27 pct. 7 Cod de procedură civilă, deoarece instanța de judecată s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active în condițiile în care s-a pronunțat la distanță de două luni pe acțiunea în constatare a dreptului de proprietate.

Instanța de apel a respins în mod eronat acest motiv de apel, motivând prin faptul că cererea de recuzare în fața instanței de fond a fost formulată după reținerea cauzei în pronunțare. Situația astfel prezentată de instanța de apel este neconformă cu realitatea. După cum s-a putut lesne observa, cererea de recuzare a fost formulată la data de 19 februarie 2008, instanța rămânând în pronunțare asupra fondului în data de 08 aprilie 2008.

Având în vedere că sunt incidente prevederile art. 27 pct. 7 Cod de procedură civilă, recurenta solicită să se modifice în tot încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare, cu consecința anulării tuturor actelor de procedură subsecvente.

O alta critica formulata de recurenta consta in lipsa totală a motivării hotararii instantei de apel. In legătură cu incidența art. 304 pct. 5 și 7 Cod de procedură civilă referitor la judecata excepției lipsei calității procesuale active a intervenientei, recurenta solicită să se observe că aceasta a fost respinsă atât în fond cât și în apel, fără ca instanțele să fi motivat respingerea cesteia. Instanța de fond doar a redat ceea ce a arătat recurenta, așa cum reiese din cuprinsul sentinței, pe când instanța de apel a decis în disprețul legii că nu are de ce să cerceteze motivele legate de lipsa calității procesuale active, considerând că o analiză a valabilității titlului intervenientei au o comparare a titlurilor celor două părți ar excede obiectului pricini.

Această modalitate de judecată a celor două instanțe de fond echivalează cu o denegare de justiție în sensul reglementat de art. 3 Cod civil. Mai mult, situația mai sus indicată nu a fost supusă spre dezbaterea părților (inclusiv a recurentei), fiind astfel încălcat principiul contradictorialității reglementat de art. 129 alin. 4 teza II Cod de procedură civilă.

În aceeași logică nefirească a instanței de apel, a fost încălcat principiul disponibilității în legătură cu mijloacele de apărare alese de recurentă. Refuzul de a analiza excepția invocată echivalează cu o încălcare a alin. 6 art. 129 Cod de procedură civilă.

Independent de aceste încălcări grave ale principiilor fundamentale ale procesului civil, recurenta solicităm să se constate că instanța de apel a încălcat prevederile imperative ale art. 261 referitoare la cuprinsul hotărârii judecătorești, acesta prevăzând în alin. 1 la pct. 5 obligativitatea ca motivarea să conțină "motivele de fapt fi de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Doctrina a arătat că instanța trebuie să se refere la toate capetele de cerere și la considerentele pentru care s-au respins unele cereri. Instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți. Or, în ceea ce privește excepția invocată de recurentă în apărare, acesta nu au avut parte de o motivare în fapt și în drept în înțelesul Codului d e procedură civilă, instanța recunoscând în mod univoc - fiind deci în fața unui abuz - că nu dorește să se pronunțe asupra excepției, astfel cum a motivat-o recurenta.

În acest sens s-a pronunțat și jurisprudența instanței Supreme conform căreia judecătorii fondului sunt datori să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea lor, să enunțe cele constatate și dovezile care au determinat- Sub acest aspect, prevederile art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea hotărâri pentru că fără arătarea motivelor și a dovezilor, soluția este netemeinică și nelegală.

Mai mult, prin cererea de apel a învestit instanța cu motivul de nulitate de la art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, pentru nemotivarea respingerii excepției lipsei calității procesuale active de către instanța de fond.

După cum se poate lesne observa, instanța de apel nu a considerat de cuviință să facă nicio referire la acest motiv de apel. Procedând în acest mod, instanța de apel a omis să se pronunțe pe motivul de apel reprezentat de lipsa motivării instanței de fond.

Așa cum a arătat în fața instanței de fond, acțiunea confesorie are ca principală condiție obligativitatea ca reclamantul să fie titularul fondului dominant. Cu alte cuvinte, acesta trebuie să fie proprietarul imobilului ce reprezintă fondul dominant. În speță, ținând cont de faptul că intervenienta în interes propriu nu este proprietară a fondului dominant ce face obiectul prezentului litigiu, după cum a demonstrat în cadrul motivelor de apel, ea nu poate fi nici titulara unei acțiuni confesorii de stabilire a unui drept de servitute de trecere. Or, din moment ce principala condiție pentru ca reclamanta și intimata - - SRL să stea în proces este să fie titularele dreptului de proprietate asupra fondului dominant, cele reținute de instanța de apel, conform cărora o analiză a valabilității titlului intervenientei sau o comparare a titlurilor celor două părți ar excede obiectului prezentei pricini este complet eronată și potrivnică celor mai elementare norme de drept procesual.

Din contră, consideră recurenta că primul pas pe care trebuia să-l facă atât instanța de fond cât și instanța de apel era să stabilească dacă reclamanta este sau nu proprietara pretinsului fond dominant. Ne aflăm într-o acțiune reală, ce tinde la recunoașterea unui drept real indisolubil legat de existența dreptului de proprietate asupra fondului dominant.

Un argument în plus în legătură cu obligația instanței de a cerceta excepția invocată de recurentă reiese din interpretarea per a contrario a art. 162 Cod de procedură civilă: excepțiile de ordine publică (excepția lipsei calității procesuale active este una de ordine publică) pot fi invocate în fața instanțelor de fond chiar și atunci când este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt din afara dosarului.

Față de cele învederate, recurenta solicită instanțe admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București.

Prin hotărârea pronunțată, instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând chiar natura acestuia. Actul dedus judecății în cadrul excepției lipsei calității procesuale active ce a fost interpretat greșit, schimbându-i-se natura juridică este certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului seria M 10 nr. 0284, emis în data de 24 iunie 1994 pe numele reclamantei - intimate - -. După cum urmează să o demonstreze recurenta, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este, așa cum o denotă și titulatura sa, un simplu instrumentum probationem, și nu titlul de proprietate în sine după cum a interpretat în mod eronat instanța de apel. Procedând în acest mod instanța de apel a schimbat natura juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, interpretându-l greșit. Astfel după cum urmează a se observa, atât instanța de fond cât și cea de apel au interpretat certificatul de atestare a dreptului de proprietate ca fiind un titlu de proprietate iar nu un instrument de probare a acestuia.

lntervenienta în interes propriu și reclamanta au arătat că ar fi proprietare ale terenului și construcției ce reprezintă pretinsul fond dominant, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului seria M 10 nr. 0284, emis în data de 24 iunie 1994. În primul rând, trebuie observat faptul că certificatul - - de atestare a dreptului de proprietate a fost emis înaintea celui invocat de intimată. Mai mult, recurenta solicită instanței să se observe că certificatul invocat de intervenientă a fost emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului. Atât terenul cât și construcția ce formează pretinsul fond dominant sunt în proprietatea recurentei, fapt dovedit de certificatul constatator al dreptului de proprietate și de adresa primită de la Ministerul Industriei și Comerțului prin care este stabilit faptul că odată cu dobândirea dreptului de proprietate a terenului s-a transmis și dreptul de proprietate asupra construcțiilor de pe acesta.

În altă ordine de idei, din anul 1990 și până în prezent, atât intimata - intervenientă, cât și autoarea acesteia, - -, nu au desfășurat niciun fel de activitate în spațiul asupra căruia s-au pretins proprietate, în timp ce - -. Atât înainte de 1990, cât și în prezent, desfășoară activități comerciale în conformitate cu obiectul de activitate prevăzut în actul constitutiv și procesul - verbal de predare - primire din 1990.

În ceea ce privește recurenta, - -. a fost înființată în noiembrie 1990 în urma reorganizării fostei întreprinderi B, potrivit Legii fir. 15/1990, HG nr. 1040/1990, nr. 90/1990. Recurenta are în proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcții în suprafață de 16.389 mp. situat în - - nr. 196, sector 5, fapt dovedit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M 08 nr. 0051, emis în data de 31 martie 1994 de către Ministerul Comerțului în baza prevederilor HG nr. 834/1991.

Terenul și construcția, ce fac obiectul prezentului litigiu, ca pretins fond dominant, au o suprafață de aproximativ 962 mp. această suprafață fiind în patrimoniul recurentei încă din februarie 1990, așa cum atestă actul emis de Primăria Municipiului B cu nr. 122 din 06 februarie 1990. Este vorba despre o adresă a Primăriei către fosta B, întreprinderea socialistă de stat, autoarea recurentei, prin transformarea acesteia în societate comercială, în baza Legii fir. 15/1990. Prin adresa respectivă se atestă faptul că fostei i s-au retransmis "spațiile din - - nr. 196, sector 5", adică toate spațiile care au fost incluse ulterior în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea recurentei în anul 1994. În aprilie 1990, prin procesul - verbal de predare - primire din 03 aprilie 1990, antrepriza nr. 2, a predat autoarei recurentei () magazia A și linia de cale ferată conform adresei nr. 122 din 06 februarie 1990 emise de Primăria Municipiului

Cum aceste bunuri se aflau în patrimoniul fostei înainte de apariția Legii fir. 15/1990 (iunie 1990), înseamnă că ele au devenit proprietatea societății comerciale care s-a născut prin transformarea fostei întreprinderi socialiste de stat, adică recurenta. Acest efect îl are art. 20 din Legea nr. 15/1990, în vigoare și în prezent. - -, este proprietara bunurilor din patrimoniul său, inclusiv a "spațiilor" și a terenului aferent, în suprafață de 16.389 mp. din - - nr. 196, sector 5, care include și terenul și construcția (o magazie improprie) ce face obiectul prezentei acțiuni. Conform art. 20 din Legea nr. 15/1990, toate bunurile aflate în patrimoniul fostei întreprinderi socialiste de stat, inclusiv cele care erau doar în administrarea operativă a acestora, trec automat în proprietatea societății comerciale care ia ființă din transformarea întreprinderii socialiste de stat, pe data înființării. În consecință, la data înființării - -, dată cu mult anterioară emiterii certificatului recurentei de atestare a dreptului de proprietate, această suprafață de teren împreună cu construcția de pe ea erau deja în proprietatea acesteia.

Dreptul de proprietate al recurentei rezultă, așadar, din lege (ex lege), certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind, așa cum o denotă și titulatura acestui act, un simplu instrumentum probationem, și nu titlul de proprietate în sine. Recurenta solicită instanței să se observe că certificatul acesteia de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor este emis în anul 1994, de autoritatea competentă illo tempore, Ministerul Comerțului, și că a fost emis cu respectarea procedurii prevăzute de HG nr. 834/1991, conținând inclusiv anexele pretinse de această hotărâre de guvern. Un argument în plus în sensul celor învederate este că recurenta i-a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din data de 31 martie 1994, iar autoarei reclamantei și a intervenientei i-a fost emis certificatul în data de 24 iunie 1994. Drept urmare, titlul recurentei este anterior, și implicit preferabil, celui prezentat de intervenientă.

Mai mult, pentru a fi observat faptul că recurenta - - este proprietară asupra imobilului (teren + construcție) ce se pretinde a fi fondul dominant din prezenta acțiune, învederează instanțe că aceasta avea înscrisă în cartea funciară proprietatea în litigiu încă din 30 iulie 2001, astfel cum reiese din decizia civilă nr. 191/A/2002 și din încheiere de intabulare pentru carte funciară nr. 13177/2001, prin încheierea nr. 4171 din 14 mai 2000. Reclamanta și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în anul 2004, fapt ce conferă titlului recurentei preferabil față de cel al reclamantei și intervenientei.

Concluzia argumentelor învederate anterior este că - - SRL nu este proprietară asupra fondului dominant pentru a avea dreptul asupra servituții solicitate, deoarece - - a transmis către aceasta un bun ce nu-i aparținea, deoarece prima nu a avut în patrimoniu niciodată imobilul supus discuției.

Pronunțându-se asupra excepției, instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că recurenta a recunoscut că este proprietară asupra terenului din - - nr. 196, care nu are nicio legătură cu terenul de la 200. Nimic mai fals, deoarece aceasta a susținut că imobilul de la nr. 200 este parte componentă a imobilului din - - nr. 196. Adresa nr. - din 03 mai 2007 de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, serviciul de cadastru, statuează în acest sens, precizând că imobilul din - - nr. 200 se suprapune cu/peste imobilul din - - nr. 196.

Față de cele susținute și având în vedere că - - i-a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor cu trei luni înaintea antecesoarei reclamantei (31 martie 1994 față de 24 iunie 1994), înscriindu-și dreptul de proprietate înaintea reclamantei, astfel cum a învederat instanței și constatându-se că terenul de la nr. 200 se suprapune cu terenul recurentei din - - nr. 196, aceasta solicită instanței să se admită recursul, să se modifice în tot decizia atacată în sensul admiterii apelului, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a intervenientei în interes propriu - - SRL și să se respingă acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes: a) prin aplicarea și interpretarea greșită a legii și b) prin motivări străine de natura pricinii.

Codul d e procedură civilă nu prevede în mod expres interesul ca o condiție generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în procesul civil. Condiția este prevăzută de lege în unele situații particulare: în cazul intervenției (art. 49 Cod de procedură civilă) și al acțiunii în constatare (art. 111 Cod de procedură civilă). Totuși această cerință, după cum au statuat în mod unanim doctrina și jurisprudența, nu poate fi cantonată doar la acțiunile în constatare sau la cererile de intervenție, interesul prezentându-se incontestabil ca o condiție generală de exercitare a acțiunii civile.

Recurenta sustine ca instanța de apel, prin hotărârea pronunțată a încălcat și a aplicat greșit normele ce reglementează materia interesului.

Pentru a fi parte în proces, trebuie îndeplinite cumulativ, pe lângă condiția calității procesuale pasive și active, și condiția existenței interesului în promovarea acțiunii în justiție.

Prin "interes" se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să fie legitim, să fie juridic, să fie născut și actual și să fie personal și direct. Pentru ca interesul să fie născut și actual, acesta trebuie să existe în momentul în care se exercită dreptul la acțiune. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta și intervenienta în interes propriu au solicitat instanței să le fie acordat un drept de servitute pe terenul recurentei, argumentând prin faptul că "terenul proprietatea lor" este într-un loc înfundat fapt ce le face imposibil accesul la calea publică.

A mai susținut atât în fond cât și in motivele de apel că intervenienta nu poate beneficia de pronunțarea unei hotărâri prin care să fie stabilit un drept de servitute de trecere întrucât o parte din terenul pe care ar urma să treacă acesta aparține, cel puțin aparent, altei societăți comerciale: - Internațional Import Export SRL. Astfel, această societate susține că deține un titlu de proprietate (contractul de vânzare - cumpărare nr. 5589 din 26 noiembrie 2002) prin care a arătat că este proprietara imobilelor din - nr. 200 B, 200 și 200 Pentru a susține această afirmație a depus la dosarul cauzei acțiunea în revendicare a - Internațional Import Export SRL, împreună cu toate actele prezentate de aceasta în dovedirea acțiunii (titlu de proprietate etc.). Conform schiței întocmite de exportul desemnat în prezenta cauză cea mai scurtă cale pentru drumul de servitute trece și pe terenul imobilelor din - - nr. 200 B și 200, fapt ce face ca prezenta acțiune să fie lipsită de interes. O hotărâre contră recurentei ar fi inutilă reclamantei și intervenientei în interes propriu întrucât trecerea ar putea fi oprită de - Internațional Import Export SRL cu care - - se află în litigiu (dosar nr-, aflat pe rolul Înalta Curte de Casație și Justiție).

Ținând cont de această împrejurare, formularea unei acțiuni în justiție prin care se dorește acordarea unui drept de servitute pe terenurile mai multor persoane, chemând în judecată doar pe una dintre acestea, este lipsită de interes, deoarece hotărârea astfel pronunțată ar urma să fie inopozabilă celorlalte persoane pe terenul cărora ar fi stabilit dreptul de servitute de trecere.

Mai mult, a susținut că o astfel de hotărâre judecătorească nu poate fi pusă în executare, reclamanta neputând justifica niciun avantaj în urma obținerii unui drept de servitute de trecere, fapt ce demonstrează fără echivoc lipsa interesului în promovarea acțiunii.

Aceste argumente nu au fost reținute de instanța de apel, respingerea excepției invocate bazându-se pe faptul că: a) nu s-a făcut dovada că terenul pe care s-a stabilit servitutea se află pe proprietatea unui terț; b) eventuala imposibilitate de executare a hotărârii s-ar ivi după pronunțarea hotărârii recurate.

a) Instanța de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. 5 teza I Cod de procedură civilă "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloace legale pentru a preveni orice greșeală" fi prevederile tezei II care statuează că aceștia "vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare". Prin urmare, instanța de apel era datoare să stăruie asupra dosarului înainte de pronunțarea deciziei recurate. Dacă ar fi făcut acest lucru ar fi observat că recurenta a depus la dosarul de fond al cauzei, odată cu invocarea excepției lipsei de interes, actele doveditoare prin care se atestă dreptul de proprietate al - asupra unei părți din terenul aservit (pretinsul titlu de proprietate, hotărâre judecătorească etc.). Mai mult, în cazul în care instanța ar fi considerat că nu sunt suficiente probele aflate la dosarul cauzei, ar fi fost obligată de teza II alin. 5 art. 129 Cod de procedură civilă să solicite lămuriri suplimentare. Omițând să facă aceste demersuri, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și interpretarea greșită a art. 129 alin. 5 Cod de procedură civilă;

b) Instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce conține motive străine de natura pricinii. Astfel instanța de judecată consideră, după cum este și normal, că executarea hotărârii atacate poate fi realizată după finalizarea soluționării cererii. Această concluzie pe cât este de adevărată, pe atât de străină de natura pricinii este, față de obiectul cu care a fost investită instanța - excepția lipsei de interes. Este normal și în logica principiilor generale ale dreptului procesual civil că executarea silită să fie ulterioară obținerii unei hotărâri judecătorești, dar acest fapt nu are nicio consecință juridică față de existența sau inexistența interesului în promovarea unei acțiuni.

În baza celor învederate mai sus recurenta solicită să se constate că instanța de apel a respins în mod greșit excepția lipsei de interes și, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 Cod de procedură civilă să se admită recursul, să se modifice în tot decizia apelată în sensul admiterii excepției lipsei de interes și respingerii cererii de intervenție.

Sentința atacată este nelegală, instanța de fond încălcând prevederile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

În conformitate cu adresa nr. 1803 din 03 septembrie 2008 emisă de Ministerul Culturii și cultelor - Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a Municipiului B imobilul situat în - - nr. 196, sector 5, compus din teren și construcții, este clasificat în categoria monument istoric. Din această adresă mai reiese faptul că este constituită o servitute ce decurge din regimul juridic de monument istoric al imobilului, potrivit Legii nr. 422/2001.

Regimul juridic al monumentelor istorice este reglementat în Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care arată în art. 11: "(1) Orice intervenție asupra monumentelor istorice și asupra imobilelor din zona lor de protecție, precum fi orice modificare a situației juridice a monumentelor istorice se fac numai în condițiile stabilite prin prezenta lege".

De asemenea, art. 23 alin. 1 dispune: "(1) Intervențiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza și cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii și Cultelor -", legea incluzând în rândul intervențiilor "d) schimbări ale funcțiunii sau destinației monumentelor istorice, inclusiv schimbările temporare".

Mai mult, art. 10 prevede în alin. 1 faptul că "Aplicarea de servituți care au drept consecință desființarea, distrugerea parțială sau degradarea monumentelor istorice fi a zonelor lor de protecție este interzisă".

În cauza de față, era obligatoriu ca reclamanta să solicite aviz emis de către Ministerul Culturii și Cultelor (prevăzut la art. 23 din Legea nr. 422/2001). Fără acest aviz, acțiunea reclamanților este prematur introdusă și, în același timp, inadmisibilă, deoarece legea condiționează în mod imperativ acordarea unei servituți de obținere a avizului respectiv.

Doctrina a apreciat că servituțile administrative - cum este și cazul recurentei - reprezintă sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietatea privată în scopul unui interes general (ocrotirea patrimoniului arhitectural).

Regimul juridic al monumentelor istorice este foarte restrictiv în privința acordării de servituți, permițând totuși includerea lor în circuitul civil, însă cu obligația respectării, în caz de înstrăinare, a dreptului de preemțiune al statului, instituirea unei zone de protecție în care să poată fi stabilite prin lege servituți de utilitate publică și prin intermediul căreia să fie asigurată conservarea și punerea în valoarea a monumentului. Legea interzice însă aplicarea de servituți care ar avea drept consecința desființarea, distrugerea parțială sau degradarea monumentelor istorice și a zonelor lor de protecție.

Din moment ce adresa primită de la Ministerul Culturii și Cultelor - Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a Municipiului B, certifică faptul că a fost instituită o servitute în baza Legii nr. 422/2001 exact pe locul prin care a fost solicitată servitutea de trecere, era normal ca instanța de fond să facă cercetări amănunțite în acest sens și să constate inadmisibilitatea acordării unui drum de servitute de trecere pentru reclamantă, constatând că acordarea acestei servituți ar fi contrară dispozițiilor imperative ale normelor prescrise de legea precitată.

După cum reiese în mod univoc din prevederile art. 11 alin. 1 orice modificare a situației juridice a monumentelor se face ulterior obținerii unui aviz favorabil din partea Ministerului Culturii. Prin promovarea unei acțiuni confesorii se tinde tocmai la modificarea situației juridice a imobilului, fapt ce conduce automat la necesitatea obținerii unui aviz. Instanța de apel și în acest caz a tratat cu multă superficialitate argumentele susținute de recurentă, susținând sec că dispozițiile Legii nr. 422/2001 nu au incidență în prezenta cauză. În altă ordine de idei, se observă că acest act normativ a instituit o servitute pentru protejarea patrimoniului arhitectural. Această servitute se referă la instituirea unei zone de protecție, prin care se asigură conservarea integrată și punerea în valoare a monumentului istoric și a cadrului său construit sau (art. 9 alin. 1). Or, este normal ca o acțiune confesorie prin care se tinde la constatarea unui drept de servitute de trecere ce se suprapune pe zona de protecție instituită în mod imperativ de art. 9, trebuie să aibă acceptul Ministerului Culturii și Cultelor. Procedând în acest mod, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre cu încălcarea Legii nr. 422/2001.

Intimata - restaurări - a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru următoarele argumente:

Cu privire la susținerile recurentei - pârâte, în ceea ce privește respingerea cererii de recuzare a judecătorului, (judecător care a soluționat fondul cauzei), înaintată de către recurenta - pârâtă în dosarul de fond, intimata - reclamantă menționează următoarele:

Așa cum în mod corect au apreciat, atât instanța de fond, cât și cea de apel, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 27 pct. 7 Cod de procedură civilă care prevăd faptul că "Judecătorul poate fi recuzat: - 7. dacă și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă".

Respectiv, în fapt, recurenta - pârâtă a introdus în data de 08 noiembrie 2007 (la o diferență de aproximativ un an de zile de la data la care intimata - reclamantă a introdus cererea de chemare în judecată prin care a solicitat acordarea unui drept de servitute aferent terenului aflat în proprietatea sa la adresa din B, - - nr. 200, sector 5, o acțiune în constatare prin care solicită instanței de judecată să se constate că - - este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în proprietatea intimatei - reclamante. Această acțiune în constatare a făcut obiectul dosarului nr- aflat tot pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B, în prezent fiind judecată în faza de recurs la Curtea de APEL BUCUREȘTI. Recurenta - pârâtă, după introducerea acestei acțiuni a solicitat în prezenta cauză, suspendarea soluționării acesteia, precum și conexarea cauzei cu cea având ca obiect acțiunea în constatare.

În data de 19 februarie 2008, recurenta - pârâtă a formulat în dosarul de fond al prezentei cauze cererea de recuzare a judecătorului (dosarul nr- al Judecătoriei Sectorului 5 B), dată la care instanța de judecată nu se pronunțase încă asupra cererii de chemare în judecată având ca obiect acțiunea în constatare în dosarul nr- aflat tot pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B, mai exact asupra excepției inadmisibilității acestei acțiuni invocată de intimata - reclamantă în acest dosar.

După cum se observă și în consemnările efectuate în încheierea de ședință din data de 19 februarie 2008, pronunțată în dosarul nr- aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B, cererea de recuzare depusă în dosarul prezentei cauze a fost depusă în dosar înainte de pronunțarea soluției în dosarul nr- aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B, având ca obiect acțiunea în constatare. Prin urmare și instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare înaintata de către recurenta - pârâtă a constat același fapt și a respins cererea de recuzare ca neîntemeiată, conform încheierii de ședință din data de 25 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr- aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 În ceea ce privește argumentele recurentei - pârâte prin care a susținut că, Judecătorul sa antepronunțat în prezenta cauză prin faptul că, s-a pronunțat anterior, cu privire la acțiunea în constatare și la excepția lipsei calității procesuale active a intimatei - reclamante invocată de către recurenta - pârâtă, intimata - reclamantă consideră că nu pot fi reținute, întrucât în realitate, așa cum reiese și din înscrisurile și consemnările aflate în dosarul cauzei, Judecătorul nu s-a pronunțat cu privire la acțiunea în constatare anterior introducerii cererii de recuzare și mai mult, nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a intimatei - reclamante decât ulterior în data de 08 aprilie 2008, dată la care apelanta - pârâtă a invocat-o pentru prima dată în dosarul cauzei (la aproximativ două luni după soluționarea cererii de recuzare).

Prin urmare, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 27 pct. 7 Cod de procedură civilă și pe cale de consecință intimata - reclamantă solicită instanței de recurs respingerea motivului de recurs, formulat de către recurenta - pârâtă în ceea ce privește modificarea în tot a încheierii din data de 25 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr- aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B și anularea tuturor actelor de procedură subsecvente, ca fiind neîntemeiat și nefondat.

Referitor la susținerile recurentei - pârâte cu privire la "lipsa totală a motivării" în cuprinsul deciziei civile pronunțate de instanța de apel, în ceea ce privește invocarea excepției lipsei calității procesuale active a intervenientei în interes propriu, intimata - reclamantă pune în vedere instanței de judecată următoarele:

Potrivit sentinței civile nr. 3054 din 22 aprilie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, instanța de fond, la paginile 6 și respectiv 7, instanța de judecată a motivat, atât în drept, cât și în fapt respingerea excepției lipsei calității procesuale active a intervenientului forțat invocată de către recurenta - pârâtă.

Ulterior, instanța de apel, verificând situația de fapt și temeinicia sentinței civile pronunțată în fond de instanța de judecată a constatat (pag. 13 și 14, paragraful 4 și 5 din decizia civila nr. 520 din 30 martie 2009) în mod corect, faptul că excepția invocată de către - - nu poate fi reținută, întrucât potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, rezultă că - - SRL este unicul proprietar al imobilului teren și construcție, în suprafață de 962 mp. situat în B, - - nr. 200, sector 5, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 64 din 22 decembrie 2006 de Biroul Notarului Public " ".

Mai mult, din toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei (certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 10 nr. 0284 din 24 iunie 1994 eliberat de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, transcris la Judecătoria Sectorului 5 B în data de 24 martie 1997, certificat de atestare fiscală, extras de carte funciară, adrese emise de Primăria Municipiului B, Prefectura Municipiului B, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Direcția Cultelor și de Cultură B, documentația cadastrală înregistrată în anul 2001 la Biroul de Carte Funciară Sector 5 B etc.), rezultă și faptul că, intimata - reclamantă - - este proprietarul de drept și exclusiv al acestui imobil. De asemenea, aceasta menționează faptul că până la această dată nici unul dintre titlurile de proprietate enumerate mai sus nu au fost anulat și nici nu s-a înaintat vreo cerere vreunei autoritatea/instanțe competente în acest sens.

Prin urmare, intimata - reclamantă consideră că nu sunt îndeplinite prevederile art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, așa cum precizează recurenta - intimată, cu atât mai mult cu cât, aceste prevederi sunt motive de recurs pentru care se poate solicita modificarea hotărârii judecătorești atacate și nu de casare, așa cum susține aceasta.

Susținerile recurentei - pârâte în ceea ce privește faptul că aceasta, ar fi proprietara imobilului teren și construcție, situat în B, - - nr. 200, sector 5, sunt făcute cu rea credință și total neîntemeiat, cu atât mai mult cu cât, așa cum a observat, atât instanța de fond, cât și cea de apel, recurenta - pârâtă, prin întâmpinarea depusă la dosar și prin adresa nr. 3106 din 13 iulie 2005 (adresă depusă la dosarul cauzei) emisă de către aceasta, recunoaște faptul că este proprietara imobilului situat în B, - - nr. 196, sector 5, care nu are nicio legătură cu cel de la nr. 200. Mai mult, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei apelanta - pârâtă a susținut că cele două proprietăți nu se află nici în vecinătatea apropriată, fapt infirmat ulterior de întreg probatoriul administrat în cauză.

Fără a mai menționa întregul istoric al zonei și implicit și al imobilului aflat în proprietatea intimatei - reclamante, întrucât acest istoric se află depus la dosarul cauzei, intimata - reclamantă menționează faptul că - -, de la data înființării acestei societăți ca urmare a reorganizării Regiei Autonome de "" (fostul de, Întreprinderea Șantier Casa ), în anul 1992 preluat și deținut în proprietate, utilizând în mod continuu și neîntrerupt acest imobil conform actelor de proprietate emise de autoritățile competente. Prin urmare, având în vedere faptul că - - s-a desprins că societate din fostul de, alături de alte șapte societăți comerciale menționate expres și limitativ prin HG nr. 553 din 15 septembrie 1992, societăți printre care - - nu apare enumerată, intimata - reclamantă nu înțelege cum pârâta ar avea un drept de proprietate asupra imobilului aflat în proprietatea acesteia. Mai mult, din documentele depuse de către pârâtă la termenul de judecată din data de 08 aprilie 2008, mai exact din actele de proprietate ale pârâtei, așa cum le-a prezentat, precum și din releveul clădirilor care identifică terenul și construcțiile aflate pe acesta aflate în proprietatea - - nu reiese vreo suprapunere a vreunui imobil, iar în cuprinsul documentației cadastrale aparținând pârâtei nu se identifică vreo coordonată care să indice faptul că imobilul aflat în proprietatea intimatei - reclamante este cuprins în imobilele aflate în proprietatea - -. Prin urmare, indicarea și depunerea actelor de proprietate aferente imobilelor aflate în proprietatea - - nu are nicio relevanță în ceea ce privește dreptul intimatei - reclamante de proprietate asupra imobilului teren și construcție situat în B, - - nr. 200, sector 5, cu atât mai mult nu are nicio relevanță nici în ceea ce privește acordarea unui drept de servitute în favoarea intimatei - reclamantei aferent unui drum de acces până la imobilul aflat în proprietatea acesteia, iar invocarea de către pârâtă a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor este neîntemeiata și nefondată.

De altfel, - -, așa cum a rezultat și din actele sale de proprietate, nu a deținut vreodată dreptul de proprietate și/sau posesia asupra imobilului, teren și construcție în suprafața de 962 mp. situat în B, - -, nr. 200, sector 5, având în proprietate doar imobilul aflat în vecinătatea acestuia situat în B, - - nr. 196, sector 5, iar faptul că a blocat cu rea voință singura cale de acces în această zonă și a refuzat să permită accesul la proprietățile existente în acest perimetru, deși existau încheiate acorduri de utilizare în comun a acestor căi de acces, nu echivalează cu existența unui drept de proprietatea asupra acestor imobile, fapt pentru care și instanța de judecată în dosarul nr- aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B având ca obiect acțiune în constatarea a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă.

Prin urmare, având în vedere cele menționate mai sus, intimata - reclamantă consideră că, în speță, nu sunt îndeplinite prevederile art. 304 pct. 5 și 7 Cod de procedură civilă (cu atât mai mult cu cât, recurenta - pârâtă, solicită casarea deciziei civile recurate, întemeindu-și recursul și în temeiul art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă), motivele de recurs susținute de către recurenta - pârâtă fiind neîntemeiate și nefondate.

Cu privire la susținerile recurentei - pârâte referitoare la "interpretarea greșită a actului dedus judecății și schimbarea naturii acestuia", intimata - reclamantă face următoarele precizări:

Potrivit cererii de chemare în judecată, introdusă de către reclamanta - -, aceasta a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să acorde un drept de servitute pe terenul aflat în proprietatea - -, situat în B, - - nr. 196, sector 5, pentru a putea avea acces la terenul și construcția aflate în proprietatea acestei societăți, situat în B, - - nr. 200, sector 5. Orice alte aspecte privind revendicarea imobilului în cauză, de către recurenta - pârâtă nu pot fi reținute în prezenta acțiune care are dus spre judecată un alt obiect. Aceste apărări le poate formula recurenta - pârâtă în mod separat pe calea unei acțiuni în revendicare și nu în prezentul dosar care are deja stabilit cadrul procesual.

În raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei și constatările efectuate la fața locului, instanța de judecată a admis cererea de chemare în judecată, stabilind un drept de servitute în favoarea reclamantei și ulterior a intervenientului în nume propriu pentru drumul de acces în incinta imobilului. În judecarea acestui litigiu instanțele de judecată, fond și apel, au avut în vedere toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 10 nr. 0284 din 24 iunie 1994 eliberat de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului. Acest înscris, atestă calitatea de proprietar a - - asupra imobilului menționat mai sus.

Însă, recurenta - pârâtă face o eroare în analiza acestor înscrisuri, întrucât, în primul rând instanța de judecată nu a interpretat acest act ca fiind un titlu de proprietate, întrucât acest act constituie prin efectul legii actul de proprietate asupra imobilului, nu trebuie interpretat de către instanța de judecată astfel și în al doilea rând, faptul că acest înscris constituie titlu de proprietate este hotărât prin lege, respectiv prin Legea nr. 15/1990, HG nr. 834/1991, HG nr. 795/1992, HG nr. 553/1992 și Ordinul Ministrului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului nr. 15/D/1993.

Prin urmare, instanța de fond și ulterior cea de apel, au constatat în mod corect faptul că o eventuală analiză a valabilității titlului de proprietate sau o comparare a titlurilor de proprietate deținute de către cele două părți, excede obiectului prezentei cauze.

Pe cale de consecință, motivul de recurs invocat de către recurenta - pârâtă în temeiul art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă (interpretarea greșită a actului dedus judecății) nu poate fi reținut în cauză, motiv pentru care solicită respingerea acestuia ca fiind netemeinic și nefondat.

Referitor la susținerile recurentei - pârâte cu privire la respingerea excepției lipsei de interes a intervenientei în interes propriu, intimata -r reclamantă face următoarele precizări:

Având în vedere faptul că - - SRL este proprietarul imobilului situat în B, - - nr. 200, sector 5, compus din teren în suprafață de 962 mp. și construcția edificată pe acesta (magazie) cu suprafață construită de 962 mp. imobil care a fost achiziționat, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 64 din 22 decembrie 2006 de Biroul Notarului Public " ", de la intimata - reclamantă, - -, care la rândul lor a dobândit dreptul de proprietate exclusiva asupra acestuia, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 10 nr. 0284 din 24 iunie 1994 eliberat de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului și HG nr. 553 din 15 septembrie 1992 și având în vedere că, așa cum s-a confirmat și de probatoriul administrat în cauză, imobilul menționat mai sus se afla într-un loc înfundat, fără să aibă vreo cale de acces, de nicio natură, intimata - reclamantă consideră că avea un interes legitim, juridic, născut și actual, personal și direct, în promovarea acestei acțiuni.

În acest sens, în mod corect, atât instanța de fond, cât cea de apel, au considerat că nu pot fi reținute susținerile recurentei - pârâte cu privire la lipsa de interes în promovarea acțiunii a - - și - - SRL, întrucât din tot materialul probator administrat în cauză rezultă exact contrariul celor susținute de către recurenta - pârâtă și mai mult, o eventuală imposibilitate de executare a hotărârii ivită după pronunțarea acesteia (susținuta de către recurenta - pârâtă) nu face că acțiunea promovată să fie lipsită de interes.

În ceea ce privește mențiunea prin care recurenta - pârâtă precizează faptul că, intervenienta în nume propriu (în speță - - SRL) nu poate beneficia de pronunțarea unei hotărâri prin care să fie stabilit un drept de servitute de trecere, întrucât locul prin care ar urma să treacă acesta aparține, cel puțin aparent și altei societăți comerciale - Internațional Import Export SRL, intimata - reclamantă consideră că sunt neîntemeiate și susținute de către recurenta - pârâtă numai în vederea creării unei stări de confuzie cu privire la starea de fapt și la variantele propuse pentru acordarea unui drept de servitute de către părți și susținute de către expertiza judiciară administrată în cauză.

Așa cum a reieșit și din probatoriul administrat, respectiv din raportul de expertiză efectuat în cauză, din cercetarea la fața locului, precum și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către părți și din interogatoriul luat părților, - - se află în vecinătatea proprietarii intimatei - reclamante, iar calea cea mai scurtă de acces și care pricinuiește o mai puțină pagubă este cea indicată de către intimata - reclamantă în varianta 1, confirmată și de către expertul tehnic în expertiza tehnică efectuată și depusă la dosarul cauzei.

Drumul de acces, existent deja și amenajat în acest sens, în varianta 1 este utilizat în prezent de - - și permite accesul dinspre - - - drum public - în incinta fostului de - Casa.

Terenul aferent acestui drum de acces (în varianta 1), așa cum reiese și din documentația cadastrală și înscrisurile depuse de către pârâtă la dosar nu se află în proprietatea - Internațional Import Export SRL, această societate având în proprietate numai imobilele situate la adresele din B, - - nr. 200 B, 200 și 200 D, sector 5, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 5589 din 26 noiembrie 2002 de Biroul Notarului Public " ", așa cum se identifică pe planurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv în raportul de expertiză tehnică efectuat de către expertul topo în acest dosar.

Prin urmare, susținerile pârâtei cu privire la aceste aspecte sunt neîntemeiate, iar litigiul existent între recurenta - pârâtă și - Internațional Import Export SRL, sub acest aspect, nu are nicio relevanță asupra soluționării litigiului în cauză, ce are ca obiect acordarea a unui drept de servitute în favoarea intimatei - reclamante în una din variantele propuse în acest dosar.

Pe cale de consecință, motivele de recurs invocate de către recurenta - pârâtă în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 Cod de procedură civilă (interpretarea greșită a legii prin motivări străine de natura pricinii) nu pot fi reținute în cauză, motiv pentru care intimata - reclamantă solicită respingerea acestora ca fiind netemeinice și nefondate.

Cu privire la susținerile recurentei - pârâte în ceea ce privește prevederile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, intimata - reclamantă a învederat instanței de apel următoarele aspecte:

Instanța de apel a constatat în mod corect, faptul ca dispozițiile Legii nr. 422/2001 nu sunt aplicabile în prezenta cauză. În acest sens este și adresa nr. 2742 din 18 decembrie 2008 emisă de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al Municipiului B care menționează faptul că "stabilirea servituții de trecere" în cauză "face, exclusiv obiectul legii civile", iar potrivit adresei nr. 1663 din 17 septembrie 2008 emisă de aceeași instituție se menționează faptul că această instituție eliberează avize numai în baza unor documentații tehnice și de urbanism întocmite în vederea efectuării unor lucrări de construire, ceea ce în speță nu este cazul.

De asemenea, potrivit Ordinului nr. 2314/2004 emis de Ministerul Culturii și Cultelor prin care s-a aprobat lista monumentelor istorice menționează la poziția 1822 - monument istoric denumit Vama, cuprinzând întreg ansamblu aflat în perimetrul fostului de, în suprafață de aproximativ 90.000 mp. Prin urmare, afirmațiile recurentei - pârâte care susține că potrivit adresei nr. 1803 din 03 septembrie 2008 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor - Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al Municipiului B ar certifica faptul că a fost instituită o servitute exact pe locul prin care a fost solicitată servitutea de trecere de către intimata - reclamantă sunt eronate și făcute cu rea credință în scopul de a induce în eroare instanța de judecată. Adresa menționată mai sus precizează doar faptul că, în cazul în care - - va vinde imobilul din - - nr. 196, sector 5, B, Statul Român prin autoritățile competente înțelege să renunțe la dreptul său de preempțiune.

Astfel, intimata - reclamantă consideră că adresa nr. 1803 din 03 septembrie 2008 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor - Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al Municipiului B la solicitarea - -, nu are nicio relevanță asupra cauzei în speță, coroborat cu art. 4 pct. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice care prevede că "Monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune ale Statului Român prin Ministerul Culturii și Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităților administrativ - teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absalute a vânzării".

Prin urmare, având în vedere această prevedere intimata - reclamantă nu înțelege ce incidență poate avea acest text de lege asupra soluționării speței în cauză.

Adresa obținută de către - - se emite de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al Municipiului B exclusiv în vederea vânzării unui imobil monument istoric, situație care însă nu este aplicabilă în speță.

Cu privire la mențiunile recurentei - pârâte în ceea ce privește prevederile art. 11 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, intimata - reclamantă consideră de asemenea, că sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că prin constituirea unui drept de servitute asupra unui drum de acces deja existent și amenajat acum mai bine de 20 de ani în acest perimetru, drum utilizat în prezent și de - -, în favoarea imobilului aflat în proprietatea intimatei - reclamante nu se aduce nicio atingere (cu atât mai mult nu se desființează, distruge sau degradează vreun monument istoric) asupra vreunui monument istoric din zonă. Dreptul de servitute a fost solicitat de către reclamantă și intervenientă în interes propriu ar fi constituit asupra unei căi de acces existentă deja (teren) și nu a unei construcții monument istoric în sine. În plus față de acest aspect, trebuie menționat și faptul că prin constituirea unui drept de servitute de trecere în favoarea imobilului aflat proprietatea intimatei - reclamante nu se realizează nicio intervenitei în sensul celei prevăzuta de art. II și art. 23 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice și prin urmare nu este necesar a se obține un aviz și/sau acord în prealabil de la Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al Municipiului B în acest sens.

Mai mult, conform art. 17 din Legea nr. 422/2001 care prevede faptul că "(1) În termen de 90 de zile de data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a ordinului de clasare, Direcțiile pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național județean, respectiv Municipiului B, întocmesc și comunică proprietarului actul prin care sunt precizate condițiile și regulile de utilizare sau de exploatare și de întreținere a bunului imobil în cauză, denumit obligația privind folosința monumentului istoric, care însoțește actele de proprietate, de concesiune sau de închiriere pe tot parcursul existenței imobilului în cauză. (2) Metodologia de întocmire și conținutul obligației privind folosința monumentului istoric se aprobă în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin ordin al Ministrului Culturii și Cultelor, care va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea (3) Obligația privind folosința monumentului istoric este servitute constituită în folosul imobilului și se înscrie în cartea funciară de către proprietar în termen de 30 de zile de la data comunicării ei", dreptul de servitute constituit în favoarea Statului Român nu este un drept de servitute de trecere în sensul art. 616 și următoarele Cod civil, ci o servitute asupra monumentelor istorice, în speță clădiri, constituită din obligațiile privind folosința imobilului care în fapt, constituie cartea tehnică a construcției (așa cum se menționează și în Legea nr. 422/2001) prin care Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor controlează și supraveghează intervențiile de amenajare și construire asupra monumentelor istorice.

În situația în care, se va ajunge în stadiul în care se va putea igieniza și amenaja imobilul aflat în proprietatea - - SRL situat în B, - - nr. 200, sector 5, se va obține în prealabil avizul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al Municipiului B, conform prevederilor autorizației de construire emisă de autoritățile competente în acest sens. Numai, în acest caz, conform prevederilor Legii nr. 422/2001 este necesar a se obține un aviz al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al Municipiului B, în conformitate cu obligațiile de folosință ale imobilului construcție în cauză.

Prin urmare, motivul de recurs invocat de către recurenta - pârâtă în temeiul art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă (aplicarea și interpretarea greșită a legii) nu poate fi reținută în cauză, motiv pentru care intimata - reclamantă solicită respingerea recursului ca fiind netemeinic și nefondat.

Intimata - - SRL a formulat de asemenea întâmpinare prin care a solicitat respingerea căii de atac a recursului promovat de pârâta - -, invocând în esență aceleași argumente ca și cealaltă intimată.

-se legal sesizata si competenta sa solutioneze calea de atac promovata si analizând actele și lucrările dosarului și decizia atacată prin prisma motivelor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea arată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă, instanța constată că recurenta invocă nerespectarea dispozițiilor art. 27 pct. 7 Cod de procedură civilă, apreciind că judecătorul fondului devenise incompatibil să soluționeze prezenta cauză (care are ca obiect stabilirea dreptului de servitute) deoarece s-a pronunțat în dosarul nr- ce avea ca obiect constatarea dreptului de proprietate a - - asupra terenului considerat a fi fond dominat în litigiul dedus judecății în prezentul dosar.

Recurenta argumentează această critică și având în vedere că recurenta parata a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Examinând soluția pronunțată în dosarul de fond, Curtea constată că la termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2008, Judecătoria Sectorului 5 Bar espins cererea de suspendare a judecății prezentului dosar până la soluționarea dosarului nr- și a acordat termen pentru continuarea judecății la data de 19 februarie 2010. La acest termen de judecată, prima instanță a rămas în pronunțare în ambele dosare: pe fond în cauza de față și pe excepția inadmisibilității în dosarul nr-. Cererea de recuzare a fost formulată de către pârâta - recurentă, după încheierea dezbaterilor dar înainte de terminarea ședinței de judecată. În motivarea cererii de recuzare se arată că ar fi incidente dispozițiile art. 27 pct. 7 Cod de procedură civilă deoarece, la același termen de judecată, instanța de fond a rămas în pronunțare pe ambele dosare, ceea ce ar face să se întrevadă soluția de admitere a acțiunii de stabilire a dreptului de servitute.

Curtea, făcând aplicarea prevederilor art. 27 pct. 7 Cod de procedură civilă, apreciază că instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale anterior menționate, considerând că nu echivalează cu o antepronunțare faptul că instanța de fond a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității la data soluționării cererii de recuzare formulate in dosarul de fata. Nu se poate considera că retinand spre soluționare la același termen de judecată ambele dosare: unul pe fond iar celălalt pe excepția inadmisibilității, se poate anticipa modul de soluționare a acestora în sensul că judecătorul fondului prin atitudinea sau conduita sa procesuală și-ar fi exprimat opinia în cele două cauze anterior pronunțării.

Față de excepția lipsei calității procesuale active invocată de recurenta - pârâtă în dosarul de fond, Curtea apreciază că invocarea acestui incident procedural nu are relevanță din perspectiva modului de soluționare a cererii de recuzare.

Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei a fost invocată la data de 08 aprilie 2009, care reprezintă la primul termen de judecată fixat după soluționarea cererii de recuzare, astfel că nu se consideră că la data soluționării cererii de recuzare, judecătorul primei instanța și-ar fi putut exprima (chiar și indirect) opinia cu privire la soluție ca urmare să o dea în cele două cauze. De asemenea, mai trebuie precizat că soluția de respingere a cererii de recuzare este corectă și din punct de vedere al faptului că, pronunțându-se asupra inadmisibilității acțiunii în constare a dreptului de proprietate pretins de recurenta pârâtă nu se poate considera că judecătorul fondului și-ar fi spus părerea cu privire la dreptul de servitute solicitat de intimata - reclamantă.

Pe cale de consecință, Curtea apreciază că nu s-a săvârșit nicio neregularitate procedurală și nici nu s-a încălcat vreun principiu fundamental a cărei nerespectare să fie sancționată cu nulitate, motiv pentru care consideră această critică ca nefondată.

Cu privire al cel de-al doilea motiv de recurs, instanța de control judiciar constată că pârâta - recurentă critică atât faptul că prima instanță nu a motivat soluția dată excepției lipsei calității procesuale active cat si faptul că, a invocat acest lucru în apel, iar Tribunalul București nu s-a pronunțat pe acest motiv de apel, arătând totodată că sunt corecte susținerile instanței de apel referitoare la faptul că instanța nu a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității titlului de proprietate al intervenientei și nici cu o acțiune în revendicare.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, care reprezintă temeiul de drept al acestui motiv de recurs, o hotărâre este considerată a fi nemotivată corespunzător dacă nemotivarea este inexistentă, dacă motivarea este inexactă sau dacă este insuficientă. Practic, din economia dispozițiilor art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, rezultă că legiuitorul a consacrat trei ipoteze ale aceluiași motiv de recurs care constă în nemotivarea hotărârii: motivarea nu există, motivarea cuprinde considerente străine de natura cauzei sau este superficială. Pentru corecta analiză a acestui motiv de recurs, Curtea consideră util să reamintească faptul că existența și calitatea motivării unei hotărâri se apreciază prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă care prevăd că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, precum și faptul că obligația instanței este de motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, respectiv fiecărui motiv de critică și nu de a răspunde tuturor argumentelor invocate de parte în susținerea cererilor, respectiv criticilor formulate.

Examinând decizia instanție de apel din aceste perspective, Curtea constată că instanța de apel s-a pronunțat și a motivat corespunzător soluția dată celui de-al doilea motiv de apel, Tribunalul București arătând că pe de o parte că prima instanță și-a motivat sentința pronunțată cu respectarea exigențelor art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă și pe de altă parte, reținând că intervenienta - - - isi justifică legitimarea procesuală activă in cauza, față de contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 64/2006 la Biroul Notarului Public " ", coroborat cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 10 nr. 0284/1994 emisă de Ministerul Luărilor Publice și Teritoriului și certificatul nr. 9421/2001 emis de Primăria Municipiului

Curtea apreciază eronata susținerea recurentei - pârâte în sensul că instanța de apel ar fi omis să se pronunțe pe motivul de apel reprezentat de lipsa motivării instanței de fond, în condițiile în care, tribunalul în considerentele deciziei atacate arată cu claritate că instanta de fond a analizat aceste critici, apreciind sentința apelată ca fiind corect și legal motivată atât sub aspectul soluției date pe fondul litigiului cât și sub aspectul modului de solutionare a excepțiilor.

Pe de altă parte, motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă nu constituie un motiv de casare, ci de modificare, legiuitorul permițând instanței de recurs să complinească motivarea lacunară, inexactă sau superficială a instanței de apel. Problema casării cu trimitere spre rejudecare se pune numai în cazul în care din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu s-a pronunțat pe însăși motivul de apel invocat, în această ipoteză lipsa motivării echivalând cu o necercetare a fondului apelului.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la datele concrete ale speței deduse judecății în prezenta cauză, Curtea constată că, instanța de apel s-a pronunțat și a motivat cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă atât criticile referitoare la nemotivarea sentinței apelate sub aspectul soluției date excepției lipsei calității procesuale active a intervenientei, cât și a analizat, în raport de materialul probator din dosar legalitatea și temeinicia soluției de respingere a excepției invocate. Pe cale de consecință, Curtea apreciază că nu se pune problema casării sau modificării deciziei din apel din această perspectivă.

Față de obiectul litigiului dedus judecății: stabilirea dreptului de servitute, Curtea apreciază că instanțele de fond și-au îndeplinit corespunzător obligația de a cerceta calitatea de proprietar al fondului dominant în persoana reclamantei, respectiv intervenientei, făcând o analiză corectă a acestui aspect pe baza probatoriului administrat. Pe cale de consecință, în mod judicios a concluzionat instanța de apel, ca o analiză a valabilității titlului de proprietate a intervenientei sau o compararea a titlurilor înfățișate de parti exced cadrului procesual al cauzei de față, în condițiile în care actele juridice care constituie titlurile de proprietate ale ambelor părți se bucură de prezumția de valabilitate și nu s-a făcut nicio dovadă a răsturnării unei astfel de prezumții sau a contestării valabilității acestora precum și, în condițiile în care, recurenta - pârât nu a depus cerere reconvențională prin care ar fi putut formula o acțiune în revendicare. Într-o astfel de ipoteză, instanțele ar fi fost obligate să procedeze la o comparare a titlurilor părților implicate în proces, însă în absența investirii cu această cerere Curtea consideră că în mod judicios instanța de apel a apreciat că nu este îndreptățită să efectueze o astfel de analiză comparativă. Soluția instanței de apel este pronunțată cu respectarea principiului disponibilității, instanțele de fond soluționând cauza cu observarea prevederilor art. 129 alin. 6 Cod de procedură civilă.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă, recurenta - pârâtă susține că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 10 nr. 0284/1994 emis pe numele reclamantei - intimate - - (care reprezintă actul dedus judecății în cadrul excepției lipsei calității procesuale active) este de fapt un instrumentum probationem și un titlu de proprietate, astfel că instanțele de fond au făcut o interpretarea greșită a naturii juridice a acestui act, considerându-l drept titlu de proprietate.

Având în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară și nedevolutivă care permite reformarea deciziilor pronunțate în apel exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 Cod de procedură civilă, Curtea constată că poate proceda la analiza criticilor formulate în recurs în masura care se încadrează într-unul din motivele de casare sau modificare.

Prin interpretarea greșită a actului dedus judecății, în sensul că instanța schimbă natura sau înțelesul lămurit și vadit neîndoielnic al actului juridic, legiuitorul a urmărit să pună la dispoziția părților o modalitate de a invoca nerespectarea principiului consacrat de prevederile art. 969 Cod civil, potrivit căruia convențiile au putere de lege între părțile contractuale. Ipoteza vizată de legiuitor este cea în care instanța, fiind sesizată cu un diferend legat de un act juridic, ale cărei clauze sunt clare atât sub aspectul naturii juridice cât și sub aspectul continutului juridic al actului respectiv, il interpretează si i schimba natura sau înțelesul.

Pornind de la aceste aspecte teoretice, Curtea constată că în prezenta cauză, criticile formulate de recurentă în susținerea acestui motiv de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă, nefiind îndeplinită cerința situației premise: în sensul că instanța să fie sesizată cu un diferend legal de actul juridic greșit interpretat. Obiectul dosarului de față îl constituie stabilirea dreptului de servitute, astfel că instanța nu este pusă în situația de a analiza și de a interpreta certificatul de atestare a dreptului de proprietate invocat de reclamantă în dovedirea dreptului de proprietate asupra fondului dominant.

Excepția (lipsei calității procesuale active) invocate de recurenta - pârâtă reprezintă un mijloc procesual de apărare a acesteia în fața pretențiilor formulate de intimata - reclamantă, neputându-se considera că certificatul de atestare a dreptului de proprietate (la care se face referire de catre instanțele de fond în soluționarea acestei excepții) reprezintă actul dedus judecății în cadrul excepției. Natura de act dedus judecății se referă la obiectul cererii principale sau incidentale cu soluționarea căreia a fost învestită instanța și nu la obiectul unui mijloc procesual de apărare invocat de una din părți.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. 3 Cod de procedură civilă, care dau posibilitatea instanței de recurs să dea calificarea legală corectă criticilor formulate de parte, Curtea apreciază că susținerile recurentei subsumate celui de-al treilea motiv de recurs vizează o greșită interpretarea și aplicare a dispozitiilor legale incidente sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale active a intervenientei, încadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

Analizând din această perspectivă criticile recurentei, Curtea apreciază că sunt nefondate, instanța de apel, făcând o corectă interpretarea și aplicarea a legii, prin respingerea excepției lipsei calității procesuale active intervenientei.

Intervenienta - intimată își justifică legitimarea procesuală activă prin contractul de vânzare - cumpărare a terenului în suprafață de 962 mp. situat în - - nr. 200, și certificatul de atestarea a dreptului de proprietate emis în favoarea autoarei sale (intimata - pârâtă - ). În mod similar recurenta - pârâtă își dovedește calitatea de proprietar al fondului aservit reprezentat de terenul situat în B, - - nr. 196, tot printr-un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis conform HG nr. 834/1991.

Faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu are efect constitutiv, în sensul că unitățile economice organizate în regii autonome și societățile comerciale au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor aflat în patrimoniul lor în temeiul dispozițiilor Legii nr. 15/1991, nu este de natură să conducă la o altă concluzie în prezenta cauză.

Prin titlul de proprietate se înțelege un act juridic, jurisdicțional sau administrativ care face dovada modului de dobândire a dreptului de proprietate în patrimoniul titularului. Este adevărat că fostele unități economice au devenit proprietarele imobilelor deținute in administrare ope legis, însă dovada limitelor în care prevederile Legii nr. 15/1991 si-au produs efecte constitutive de proprietate se face cu ajutorul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emis în conformitate cu prevederile HG nr. 834/1991. Pe cale de consecință, prevederile Legii nr. 15/1991 însoțite de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, care concretizează în cadrul circuitului juridic civil efectul constitutiv de proprietate al dispozițiilor legale, constituie un veritabil titlu de proprietate, stabilind totodată și limitele în care s-a produs acest efect.

Examinând din această perspectivă legitimitatea procesuale a ambelor părți, Curtea constată că atât recurenta - pârâtă cât și intervenineta - intimată își dovedesc calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra fondului aservit și respectiv asupra fondului dominant.

Recurenta - pârâta face referire în dezvoltarea acestui motiv de recurs la o adresă nr. 122 din 06 februarie 1990, prin care fosta unitate economică ar fi primit în administrare, prin transfer anterior intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 o suprafață de teren în care este inclusă în suprafața de 962 mp. ce constituie fondul dominant. Recurenta - pârâtă încearcă să acrediteze ideea că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, terenul în favoarea căruia se solicită constituirea dreptului de servitute de trecere, aparținea cu titlul de administrare, fostei unitati economice, autoarea recurentei - pârâte, de la care a preluat prin divizare, parțial patrimoniul din care face [arte si terenul - fond dominant.

În analiza acestei susțineri ale recurentei, Curtea constată că adresa nr. 122 din 06 februarie 1990 la care face referire pârâta, nu se află depusă la dosarul cauzei, ca de altfel nici decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional (respectiv al Municipiului B) conform art. 1 lit. b din Decretul nr. 409/1950 și nici dovada acceptării instituției tutelare a unității beneficiare a transferului,în concordanță cu prevederile art. 2 din decretul nr. 409/1955. Față de aceste prevederi legale și de cerințele pe care le impun, instanța apreciază că, chiar dacă s-ar fi pus problema unui astfel de transfer a unor imobile în patrimoniul fostei unități economice, din punct de vedere legal, transferul nu a putu opera, nefiind îndeplinite exigențele stabilite de decretul anterior menționat, care era în vigoare la data transferului, astfel că nu se poate considera că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, terenul în litigiu se află în patrimoniul pentru a face obiectul constituirii dreptului de proprietate.

Pe cale de consecință, certificatul de atestare a dreptului de proprietate invocat de intimata - intervenientă împreună cu contractul de vânzare - cumpărare este necesare și insuficient, față de prevederile Legii nr. 15/1990, pentru dovedirea calității procesuale active. Referitor la susținerile recurentei - pârâte,având în vedere cele ce preced, Curtea constată că aceasta nu poate fi considerată proprietara terenului ce reprezintă fondul dominant și față de mențiunile certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea sa.

Cu privire la compararea titlurilor înfățișate de părți (care sunt reprezentate de cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate) sub aspectul datei dobândirii și al datei îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară, Curtea apreciază că o astfel de analiză excede cadrului procesual al prezentei cauze, în condițiile în care, instanța de fond nu a fost sesizată cu o acțiuni în revendicare.

Recurenta a mai susținut în dezvoltarea acestui motiv de recurs faptul că ar exista o suprapunere între terenul - fond dominat situat pe - - nr. 200, și terenul fond aservit din - - nr. 196, invocând adresa nr. - din 03 mai 2007 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Având în vedere că instanța de recurs este îndreptățită să examineze exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate, neputând să reaprecieze probele administrate sau să stabilească o altă situație de fapt (acestea fiind atributul instanței de apel - ca instanță superioară de fond), Curtea apreciază că, aceste critici vizează aspecte ce țin de situația de fond, definitiv stabilita de Tribunalul București, pe baza expertizei efectuate în cauză, si nu poate face obiectul de analizea în recurs.

Cu privire la cel de-al patrulea motiv de recurs prin care pârâta invocă greșita soluționare a excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii de față, justificat de faptul că drumul de trecere (ce formează obiectul dreptului de servitute traversează terenul ce aparține unei alte societăți comerciale - Internațional Import Export SRL).

Având în vedere că analiza acestui motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, presupune o examinarea a situației de fapt, în sensul că instanța se vede obligată să verifice traseul drumului de servitute stabilit de instanța de fond și luând în considerare caracterul nedevolutiv al căii de atac a recursului, Curtea va porni în examinarea acestor critici de la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond. Așa cum s-a reținut la fond, pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză și a lamuririlor date de expert în completarea concluziilor inițiale, s-a optat pentru prima variantă propusă, ca fiind cea mai scurtă și mai puțin împovărătoare pentru fondul aservit. drumului de servitute fiind explicitat în detaliu în sensul că lungimea drumului de servitute cuprinde lungimea magaziei aflate in calea - nr 200A ( identificata in plan prin conturul ) și terenul aflat în proprietatea recurentei - pârâte - - pe care se afla depozitul în suprafață totală de 5.663 mp. și liniile de cale ferată nefuncționale la care se adaugă lungimea terenului liber. Pe cale de consecință, instanțele de fond, pornind de la probatoriul astfel administrat și de la situația de fapt stabilită pe baza lui, au concluzionat că drumul de servitute nu afectează imobilele situate pe - - la nr. 200 B, C și D (despre care se pretinde că aparțin - SRL).

Cu privire la decizia civilă nr. 6747 din 17 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea apreciază că aceasta nu are relevanță în cauză la acest moment, față de soluția dată de instanța supremă, de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului în vederea completării probatoriului.

Față de această situație, Curtea apreciază că respingerea excepției lipsei de interes este pe deplin justificată, soluția pronunțată de instanța de apel fiind legală și în mod corespunzător motivată. Examinând considerentele deciziei recurate, Curtea constată că argumentele avute în vedere de instanța de apel sunt pertinente și concludente, având directă legătură cu cauza, prin acestea răspunzându-se criticilor apelantei - pârâte (recurenta din prezenta cauză).

Cu privire la ultimul motiv de recurs referitor la nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001, în esență, recurentul susține că prin constituirea dreptului de servitute se realizează o intervenție asupra momentului istoric, reprezentat de Vamal, care necesită un aviz emis de Ministerul Culturii și Cultelor. Recurentul, de asemenea, invocă în susținerea acestor motive de recurs și faptul că legea interzice aplicarea de servituti ce au drept consecință desființarea, distrugerea parțială sau degradarea monumentelor istorice și a zonelor lor de protecție.

Deși recurentul nu a încadrat acest motiv de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 Cod de procedură civilă, față de prevederile art. 306 alin. 3 Cod de procedură civilă, care permit instanței să dea edificare legală corectă criticilor formulate, Curtea apreciază că, de fapt, recurentul invocă pronunțarea unei soluții de instanța de apel cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 422/2001, hotărârea fiind lipsită de temei legal din acest punct de vedere. Considerând că motivul de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, Curtea va analiza criticile formulate din această perspectivă.

În scopul protejării monumentelor istorice, legiuitorul prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 422/2001, statuează că orice intervenție asupra monumentelor istorice sau a zonelor lor de protecție și orice modificare a situației juridice se pot realiza numai în condițiile prevăzute de actul normativ anterior menționat.

Curtea apreciază că stabilirea dreptului de servitute în modalitatea dispusă de prima instanță nu poate fi calificată nici ca o intervenție asupra monumentului istoric sau a zonelor sale de protecție și nici ca o modificare a situației juridice a acestuia, prin aceasta înțelegându-se o schimbare a regimului juridic aplicabil, situație care nu se regăsește în speță.

Constituirea dreptului de servitute nu poate reprezenta o intervenție asupra monumentului istoric sau a zonei de protecție, având în vedere faptul că drumul de servitute nu afectează clădirea antrepozitului în materialitatea sa și nici nu aduce atingere integrității sale sau a zonei de protecție aferente.

De asemenea, Curtea apreciază că nu se poate reține nici faptul că stabilirea dreptului de servitute în varianta propusă de expert și omologată de instanțele de fond ar avea drept consecință desființarea, distrugerea parțială sau degradarea monumentului istoric și a zonei sale de protecție.

Apreciind că nu poate fi primită teza conform căreia instanțele de fond au nerespectat dispozițiile Legii nr. 422/2001 prin recunoașterea dreptului de servitute în favoarea intimatei - interveniente, Curtea constată că soluția dată de prima instanță și confirmată în apel prin respingerea caii de atac este în concordanță cu prevederile legale aplicabile.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat, menținând decizia pronunțată în apel ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de recurenta - pârâtă - -, împotriva deciziei civile nr. 520 din 30 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - - și intimata - intervenientă - - SRL, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 11 februarie 2010.

Președinte, Judecător, Judecător,

Grefier,

I

Red.

Tehnodact.

2ex./12 04 2010

-5.-;

Jud.5.-

Președinte:Ioana Singh
Judecători:Ioana Singh, Daniela Adriana Bînă, Claudiu

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Speta Legea 10/2001. Decizia 42/2010. Curtea de Apel Bucuresti