Servitute de trecere. Jurisprudenta. Decizia 268/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA NR. 268
Ședința publică din 23 martie 2009
PREȘEDINTE: Veronica Grozescu
JUDECĂTOR 2: Cristina Paula Brotac
JUDECĂTOR 3: Andra
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamanții și, domiciliați în P- jud.P, și pârâta OG, domiciliată în P,- jud.P, împotriva deciziei civile nr. 412 din 10 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-reclamantă asistată de avocat din Baroul Prahova, potrivit împuternicirii avocațiale aflată la fila 12 dosar, recurentul-reclamant reprezentat de același avocat și recurenta-pârâtă OG, asistată de avocat din Baroul Prahova, potrivit împuternicirii avocațiale aflată la fila 30 dosar.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanți a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 30 lei, potrivit chitanței seria - nr.-/23.03.2009 (fila 35) și timbru judiciar în valoare de 1,5 lei, iar recursul declarat de pârâtă a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 29 lei, potrivit chitanței seria - nr. -/16.03.2009 (fila 31) și timbru judiciar în valoare de 5 lei, anulate la dosar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că reclamanții au fost citați în mod greșit în calitate de intimați, deoarece la filele 8-11 dosar se află cererea de recurs formulată de aceștia, iar prin serviciul registratură au fost depuse la dosar, sub nr. 7119/19.02.2009, concluzii scrise( 2 ex.) formulate de recurenții-reclamanți.
Avocat pentru recurenții-reclamanți depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbru judiciar, precum și chitanța nr.348/12.02.2009 în valoare de 800 lei, reprezentând onorariu de avocat, învederând instanței că nu are cereri de formulat în raport de întâmpinarea ce i-a fost comunicată.
Avocat pentru recurenta-pârâtă depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbru judiciar, împuternicire avocațială și întâmpinare, comunicată și părții adverse, precizând că nu are cereri de formulat.
Curtea dispune rectificarea citativului, în sensul că reclamanții au calitate de recurenți, cererea de recurs fiind depusă la filele 8-11 dosar, iar nu de intimați, cum din eroare s-a menționat. Constatând că recursurile sunt legal timbrate, nu s-au formulat cereri, instanța apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat, având cuvântul pentru recurenții-reclamanți, critică ambele hotărâri pronunțate pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, pe linia motivelor dezvoltate și depuse în scris, apreciază că în speță se poate solicita restrângerea servituții numai la trecerea cu piciorul, deoarece această cale de acces este singura proprietate a reclamanților, cu o lățime de 2,5 și lungimea de 50, iar prin accesul cu autoturisme de către persoanele care doresc să ajungă la domiciliul pârâtei le este tulburată folosința, ei nemaiputând exploata în nici un mod calea de acces. Mai mult decât atât, ferestrele imobilului proprietatea reclamanților se situează în imediata apropiere a servituții, fiindu-le afectată liniștea de zgomotul autoturismelor și suportând consecințele acestui trafic, iar cererea de restrângere a servituții are la bază principiul proprietății.
Apreciază că la constituirea servituții de trecere trebuie să se țină cont și de interesul celui ce urmează a suporta consecințele servituții, pe aceeași linie fiind și decizia nr. 2154/18.03.2005 a ÎCCJ, vizând analiza disp. art. 616, art.618 și art. 634 Cod civil.
Deși servitutea este un drept real, nu se poate acorda cale de acces tuturor autoturismelor, având în vedere și împrejurarea că de fiecare dată când cineva dorește să treacă cu autoturismul spre pârâtă, reclamanții sunt nevoiți să scoată cele două autoturisme proprietatea acestora.
Pe acest motiv, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și admiterea acțiunii, în sensul restrîngerii servituții numai la trecerea cu piciorul.
Avocat, având cuvântul pentru recurenta-pârâtă, solicită respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat, sub aspectul criticii expusă anterior de apărătorul acestora, apreciind că în mod corect instanța de fond a respins cererea lor care nu este întemeiată în drept, situația de fapt fiind străină de prevederile dreptului civil actual.
Servitutea a fost constituită în anul 1973 pe cale convențională, pârâții dobândind terenul fără acces la calea publică, situație în care s-a instituit servitutea pe latura de est a imobilului. În acest context, reclamanții nu pot solicita restrîngerea servituții la trecerea cu piciorul deoarece acesta este un drept real imobiliar și nu pot invoca considerente de ordin personal pentru că s-ar goli de substanță însuși dreptul de servitute.
De altfel, însuși reclamantul, în răspunsul la interogatoriu (întrebarea nr. 4) a arătat că nu a intervenit nicio modificare în teren.
În ce privește recursul declarat de pârâtă, potrivit motivelor dezvoltate în scris și depuse la dosar, solicită admiterea căii de atac exercitată, iar pe fond menținerea sentinței pronunțată de Judecătoria Ploiești.
Sub acest aspect, consideră că instanța de apel a încălcat disp.art. 619 și urm.Cod civil, întrucât cel de-al doilea capăt de cerere nu poate fi separat de primul. Cum servitutea a fost constituită cu titlu gratuit încă din anul 1973, nu se poate formula la acest moment o acțiune în despăgubire,în sensul art. 620 alin.2 Cod civil, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 619 Cod civil, acțiunea este prescriptibilă, așadar tribunalul în mod greșit a admis în parte acțiunea.
Avocat pentru recurenți-reclamanți, apreciază că problema despăgubirilor solicitate nu are legătură cu restrângerea servituții. Servitutea fiind un drept real imobiliar și imprescriptibil este firesc ca și dezmembrămintele să urmeze
aceeași cale, art. 620 și urm. cod civil nefiind incidente în cauză și nereglementând lipsa de folosință a terenului proprietatea sa.
Învederează totodată că în fața instanței de fond pârâta a fost de acord, la momentul concluziilor în fond, cu admiterea acestui capăt de cerere, însă într-o anumită variantă, iar instanța, în mod nelegal, fără a pune cererea în discuția părților, a respins-o cu motivarea că nu a fost introdusă în termenul legal.
De asemenea, varianta întocmită de expertul a calculat despăgubiri ce ar reprezenta în realitate c/val terenului, însă potrivit completării raportului precizează că suma solicitată, anume de 416,6 lei/an este o plată simbolică pentru lipsa de folosință a terenului proprietatea reclamanților.
Pentru motivele depuse în scris și susținerile orale, solicită admiterea recursului și pe fond admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată din apel și recurs.
CURTEA,
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr-, reclamanții - si au chemat în judecată pe pârâta OG, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună restrângerea servituții de trecere în favoarea pârâtei la posibilitatea ca aceasta să o folosească doar ca o servitute de trecere cu piciorul și
obligarea ei la plata c/val folosirii servituții de trecere.
In motivarea cererii, reclamanții au arătat că în baza contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 266/24.03.1999, s-a creat în favoarea numitului o servitute de trecere cu piciorul și cu orice alt vehicul, iar ulterior în baza altui contract de vânzare- cumparare această servitute a fost menținută și în favoarea pârâtei.
Au mai aratat reclamanții că de la data creării acestei servituți au avut loc modificări esențiale care nu mai permit ca aceasta să fie folosită cu orice tip de autovehicul, situație în care se impune admiterea cererii formulate.
În temeiul art. 115 Cod proc.civilă, pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că în anul 1973 a dobândit prin act de vânzare- cumpărare terenul în suprafață de 200 mp și construcția- casă de locuit aflată pe acest teren, situat în P,-, jud.P, și întrucât accesul la calea publica nu era posibil, odata cu terenul s- stabilit de către foștii proprietari prin același act un drept de servitute de trecere cu piciorul și cu orice vehicul pe latura estică a lotului dinspre stradă.
In urma vânzărilor succesive, reclamanții au devenit proprietarii terenului aservit, în contract fiind trecută și servitutea, iar aceștia sunt cei care îi obstrucționează accesul la casă, restrângerea dreptului neputând fi primita.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, pârâta a aratăt ca reclamanții nu sunt proprietarii decât a unei jumatăți din terenul de trecere.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 8674 din 17 octombrie 2007, Judecătoria Ploieștia respins acțiunea formulată de reclamanți, reținând că în speță pârâta, al cărei loc este înfundat și care beneficiază de o servitute de trecere, constituită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 9965/30.11.1973, nu a făcut nicio schimbare care să fie împovărătoare pentru fondul aservit.
Totodată, s-a stabilit că pârâta a folosit servitutea de trecere nestânjenită, până la momentul dobândirii fondului aservit de către cei doi reclamanți, în anul 1999, iar susținerile acestora, în sensul restrângerii dreptului ei de trecere doar la un drept de trecere cu piciorul nu pot fi primite, cu atât mai mult cu cât prin înscrisurile depuse la dosar s-a probat că locuiește împreună cu fiul său, care deține în proprietate un autoturism.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a constatat că dreptul de servitute a fost creat în favoarea pârâtei cu titlu gratuit și a fost transmis prin vânzări succesive de-a lungul timpului până la reclamanți, fără schimbarea naturii sale juridice.
Totodată, s-a apreciat că și în ipoteza în care s-ar considera servitutea ca fiind constituită cu titlu oneros, având în vedere că de la momentul creării sale și până la formularea prezentei cereri au trecut mai mult de 30 de ani, pârâta poate exercita trecerea în mod gratuit, fără a mai fi urmărită pentru despăgubiri, potrivit art. 619 Cod civil.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pe considerentul că instanța de fond a greșit atunci când nu le-a acordat despăgubiri, deși art. 616 Cod civil stabilește că beneficiarul servituții are îndatorirea de a-l despăgubi pe proprietar cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.
O altă critică a vizat împrejurarea că soluția instanței de fond este nelegală și în privința capătului de cerere vizând modificarea servituții la trecerea cu piciorul, dat fiind faptul că de la data când soțul pârâtei a dobândit servitutea condițiile s-au schimbat.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 412 din 10 septembrie 2008, Tribunalul Prahovaa admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte
acțiunea, obligând pârâta la 629,18 lei despăgubiri, conform expertizei -refacere.
La stabilirea acestei măsuri, instanța a reținut că textul art. 616 Cod civil conține o dispoziție imperativă, prin care beneficiarul servituții de trecere trebuie să fie obligat a-l despăgubi pe proprietar, legiuitorul neavând intenția să lase la latitudinea părților îndeplinirea sau nu a acestei obligații.
În atare situație, s-a considerat că se justifică schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 629,18 lei cu titlu de despăgubiri către proprietarii fondului aservit.
În ceea ce privește cea de-a doua critică, s-a stabilit că dreptul de servitute dobândit de pârâtă a fost menționat expres în contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanții au dobândit proprietatea vecină cu cea a pârâtei, astfel încât ei sunt obligați să o respecte.
Împotriva deciziei mai sus menționate au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, motivat de faptul că în mod eronat s-a respins solicitarea lor privind restrângerea dreptului pârâtei de a folosi servitutea numai cu piciorul, deși o atare măsură se impunea ca efect al modificării situației de fapt, pe de o parte, iar pe de altă parte al interesului lor care trebuia să primeze.
Sub acest aspect, s-a arătat că pârâta (care în prezent este divorțată) nu deține autoturism, servitutea de trecere a fost constituită în considerarea persoanei, iar prin decizia nr. 330 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosar nr. 7132/2005 s-a statuat definitiv că actul de vânzare-cumpărare încheiat de ei nu prevede nicio clauză referitoare la o eventuală obligație de a respecta servitutea de trecere a pârâtei OG, ci numai a soțului său.
Au învederat reclamanții că, între părți s-a ivit o stare conflictuală în ultimii doi ani, datorită modului cum s-a folosit această servitute, respectiv de către rudele sau prietenii care o vizitează pe pârâtă, ei fiind obligați să-și scoată autoturismul proprietate personală, parcat pe servitutea de trecere, în stradă, ori de câte ori pârâta dorește să pătrundă cu autoturismul la proprietatea sa.
O altă critică a vizat lipsa de folosință, în sensul că s-a acordat o sumă de bani fără a se preciza dacă aceasta li se plătește lunar, anual sau trimestrial, iar în atare context, hotărârea pronunțată nu poate fi executată.
Având în vedere totodată că, prin folosirea acestei servituți li se aduc grave prejudicii, iar lățimea ei nu permite pătrunderea unui autovehicul de maximă urgență (mașina de pompieri, vidanjă sau ambulanță), s-a solicitat admiterea recursului, iar pe fond admiterea acțiunii sub toate capetele de cerere cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
S-au depus de către reclamanți note scrise și practică judiciară în susținerea motivelor de recurs invocate.
La rândul său, pârâta a OG formulat recurs, criticând decizia pronunțată de Tribunalul Prahova pe considerentul că servitutea de trecere este o servitute neaparentă și necontinuă care a fost stabilită în cauza de față cu titlu gratuit, în baza unui act autentic de vânzare-cumpărare.
A menționat pârâta că, în condițiile în care folosește această cale de trecere în mod gratuit, încă din anul 1973, doar în situația în care s-ar fi admis primul capăt de cerere și s-ar fi dispus restrângerea servituții (ceea ce echivala cu o servitute nou constituită pe cale judecătorească) ar fi fost posibilă și acordarea de despăgubiri, întrucât dreptul de a solicita despăgubiri s-ar fi născut la data constituirii acestei noi servituiți.
Având în vedere că, în cauză, ea folosește această cale de peste 30 de ani cu titlu gratuit, s-a considerat că în mod greșit instanța de apel a reținut că se pot solicita despăgubiri de către reclamanți pentru servitutea existentă.
Prin urmare, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond menținerea hotărârii pronunțată de Judecătoria Ploiești.
În baza art. 308 alin.2 Cod proc.civilă, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, întrucât servitutea de trecere nu a fost constituită doar în favoarea unei persoane, respectiv a soțului său, iar suma de bani cu titlu de despăgubiri nu poate fi acordată, în raport de disp.art. 619 Cod civil.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți, instanța apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins în consecință, potrivit art. 312 Cod proc.civilă, pentru argumentele ce se vor expune în continuare:
Critica acestora vizând împrejurarea că în mod nelegal s-a respins solicitarea lor privind restrângerea dreptului pârâtei de a folosi servitutea numai cu piciorul ca urmare a modificării situației de fapt și totodată pentru a se respecta dreptul lor de proprietate urmează a fi înlăturată, întrucât este contrazisă de ansamblul lucrărilor dosarului.
Textul în materia raporturilor de vecinătate, respectiv art. 616 Cod civil este privit ca o reglementare legală care acordă proprietarului unui loc înfundat, devenit fond dominant, dreptul de trecere pe terenul vecinului său, drept ce configurează existența unui drept real asupra lucrului altuia care, mai mult sau mai puțin, transferă în favoarea titularului fondului dominant exercițiul unor prerogative din conținutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului aservit.
În speță, deși se susține de către reclamanți că servitutea de trecere a fost constituită numai în favoarea soțului pârâtei nu și a acesteia, înscrisurile aflate la dosar dovedesc o altă împrejurare.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9965/1973 de notariatul de Stat Județean P (fila 20 dosar fond) în baza căruia pârâta a dobândit împreună cu soțul său imobilul situat în P,-, care constituie loc înfundat, s-a stabilit traseul servituții de trecere (pe latura estică a lotului dinspre stradă), modul de folosință a acesteia (cu piciorul sau orice vehicul), precizându-se că ea s-a instituit, "în favoarea imobilului ce formează obiectul vânzării" și nicidecum doar în favoarea unuia dintre cumpărători (respectiv doar a soțului pârâtei) lucru care de altfel nici nu era firesc.
Pe de altă parte, în actul de vânzare-cumpărare al reclamanților, autentificat sub nr. 266/24.03.1999 (fila 5 dosar fond) la momentul dobândirii imobilului acestora s-a stipulat în cuprinsul actului că prin contractul de vânzare-cumpărare menționat anterior (9965/1973) "s-a constituit o servitute de trecere cu piciorul și cu orice alt vehicul pe latura estică, pentru acces la proprietatea domnului, servitute ce apare configurată în schița de plan".
Prin urmare, examinând conținutul acestor două acte rezultă că servitutea s-a instituit în favoarea fondului dominant, aparținând fam. titularii dreptului de trecere fiind ambii soți, în calitate de proprietari în devălmășie asupra imobilului ce constituie "loc înfundat".
Servitutea de trecere fiind recunoscută în vederea satisfacerii intereselor legitime ale proprietarului fondului dominant, dreptul stabilit de aceasta nu-și găsește justificare decât potrivit scopului pentru care a fost creată servitutea, ea putând înceta sau fi restrânsă în cazul în care interesul a încetat ori condițiile s-au schimbat. Cert este că, în situația în care se pune problema restrângerii unei asemenea servituți, trebuie să se țină seama nu numai de interesele obiective și subiective ale proprietarului fondului aservit, cât și nevoia celui care reclamă trecerea, pentru că numai astfel se poate garanta utilizarea ei netulburată și respectarea de bunăvoie.
Câtă vreme pârâta folosește servitutea așa cum a fost constituită ea prin convenția părților (respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9965/1973) și menționată în actul reclamanților, fără să fi făcut pe fondul aservit vreo
schimbare împovărătoare, iar din actele depuse la dosar rezultă că fiul său, care are domiciliul la aceeași adresă deține un autoturism proprietate personală (filele 65- 66 dosar fond) nu se justifică modificarea modului de exercitarea acesteia, întrucât s-ar contraveni dispozițiilor art. 620 Cod civil.
Faptul că la ora actuală reclamanții au în proprietate două autoturisme care sunt parcate pe drumul de trecere și este necesară deplasarea lor atunci când pârâta dorește să ajungă la proprietatea sa, nu înseamnă o agravare a sarcinii fondului aservit, în condițiile în care trecerea se realizează corespunzător titlului stabilit, titlu pe care familia l-a cunoscut și l-a acceptat la momentul dobândirii proprietății de către ei în anul 1999.
În raport de considerentele menționate anterior, rezultă că în mod corect cele două instanțe au soluționat capătul de cerere vizând restrângerea servituții de trecere.
Având în vedere că cel de-al doilea motiv de recurs al reclamanților, ca de altfel și calea de atac promovată de pârâtă se referă la aceeași problemă și anume aceea a despăgubirilor aferente locului de trecere, instanța va proceda la analizarea concomitentă a acestora.
Este de necontestat că pentru servitutea de trecere proprietarul fondului aservit este îndreptățit să primească de la proprietarul locului înfundat o despăgubire proporțională cu pagubele ce s-ar putea ocaziona prin stabilirea dreptului de trecere, iar o atare împrejurare rezultă din prevederile art. 616 Cod civil.
Prin urmare, chiar dacă în titlul constitutiv al servituții nu s-a făcut nicio mențiune privind cuantumul despăgubirilor, ele pot fi solicitate în virtutea textului legal menționat anterior.
Întrucât este vorba de un drept de creanță, acțiunea în despăgubiri este prescriptibilă în termen de trei ani de la data când s-a născut dreptul de a le solicita, iar acest lucru rezultă din economia reglementărilor cuprinse în art.619 Cod proc.civilă care statuează că " Acțiunea în despăgubire în cazul prevăzut prin art.616 este prescriptibilă; iar trecerea trebuie să urmeze după prescripție, deși acțiunea de indemnitate nu s-ar mai putea admite".
Reiese așadar din interpretarea disp.art. 619 Cod civil, că în condițiile în care proprietarul fondului aservit nu și-a manifestat dreptul de a solicita despăgubirile prevăzute de art. 616 Cod civil în termenul de prescripție prevăzut de lege, acesta se stinge și odată cu el și obligația corelativă a proprietarului fondului dominant de a achita despăgubiri, iar trecerea se realizează în continuare chiar dacă acțiunea în despăgubiri nu se mai poate admite.
Ținând cont că începând din anul 1973, când s-a constituit servitutea și până la promovarea prezentei acțiuni nu s-au solicitat despăgubiri de către proprietarul fondului aservit, instanța, făcând aplicarea art. 619 Cod civil, constată că solicitarea formulată sub acest aspect nu mai poate fi primită și pe cale de consecință critica reclamanților referitoare la plata despăgubirilor urmează a fi înlăturată.
Pentru toate argumentele expuse mai înainte, Curtea apreciază ca fiind fondat recursul pârâtei, motiv pentru care în baza art. 312 Cod proc.civilă îl va admite, va modifica în parte decizia Tribunalului Prahova, iar pe fond va menține sentința Judecătoriei Ploiești.
Urmează a se lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către recurenta-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta OG, domiciliată în P,- jud.P, împotriva deciziei civile nr. 412 din 10 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții și, domiciliați în P- jud.
Modifică în tot decizia civilă nr. 412 din 10 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova și pe fond menține sentința civilă nr.8674 din 17 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria Ploiești.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții și, domiciliați în P- jud.P împotriva aceleiași decizii.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către recurenta-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 23 martie 2009.
Președinte, Judecători,
- - --- - -- -
Grefier,
Red.VG
Tehnored.CC
3 ex./8.04.2009
nr- Judecătoria Ploiești
nr- Tribunalul Prahova
-,
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120/2006
Președinte:Veronica GrozescuJudecători:Veronica Grozescu, Cristina Paula Brotac, Andra
