Servitute de trecere. Jurisprudenta. Decizia 639/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
DECIZIA NR. 639
Ședința publică din data de 30 septembrie 2009
PREȘEDINTE: Elena Staicu
JUDECĂTORI: Elena Staicu, Mioara Iolanda Grecu Aurelia
- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamanții, domiciliat în B, sector 6, Bulevardul T, nr.69 A, - 13,.A,.37, cod poștal -, domiciliat în B, sector 3,-, -.29,.38, cod poștal -, intervenienții, domiciliat în comuna, cod poștal -, județul, domiciliat în comuna G, cod poștal -, județul și, domiciliată în comuna G, cod poștal -, județul, împotriva deciziei civile nr.125 din 6 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimatul pârât G, domiciliat în comuna G, cod poștal -, jud.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții reclamanți asistat de avocat din cadrul Baroului B, și recurenții intervenienți, reprezentați de același avocat și intimatul pârât G asistat de avocat din cadrul Baroului
Procedura legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanți este timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 10,00 lei, potrivit chitanței nr.-/22.09.2009 și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, iar recursul intervenienților este timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 10,00 lei, potrivit chitanței nr.-/22.09.2009 și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, care s-au anulat la dosar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare.
Avocat pentru recurenți depune la dosar contractul de chitanța de plată a onorariului de avocat și concluzii scrise și declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Avocat pentru intimatul pârât depune la dosar concluzii scrise și declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea și dezbaterea recursurilor.
Avocat, având cuvântul declară că recurenții reclamanți și recurenții intervenienți, au aceleași interese și susține ambele recursuri, arătând că decizia atacată este nelegală pentru următoarele motive:
Astfel, solicită a se constata că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale și drepturile procesuale ale recurenților prin nepronunțarea asupra cererii de completare a încheierii de dezbatere, prin care au solicitat să se constate că apărătorul lor a fost prezent în sala de ședință, după strigarea dosarului, iar instanța de apel a refuzat practic, să rejudece cauza, cu toate că ședința de judecată nu se terminase și la dosar exista depusă cererea apărătorului prin care se solicita încuviințarea de probatorii în susținerea apelului, cerere asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.
Referitor la recursurile formulate, consideră că se impune admiterea acestora, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, dat fiind faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de solicitare de probatorii, fiind depusă la dosar și lista cu numele și adresele martorilor.
De asemenea, arată că în apel a formulat critici cu privire la lipsa de rol activ al instanței în sensul că aceasta nu a calificat corect cererea reclamanților, având în vedere că prin cererea introductivă s-a solicitat instituirea unei noi servituți de trecere, precum și respectarea de către pârât a servituții de trecere existentă ce constituie o acțiune confesorie în apărarea unei servituți de trecere, cerere despre care instanța nu face nicio referire.
Și pentru acest motiv solicită admiterea recursurilor, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul instituirii cât și sub aspectul acțiunii confesorii.
În subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, având în vedere că la dosar există acte din care rezultă existența drumului de trecere de peste 30 de ani și chiar intimatul prin răspunsurile la interogatoriu recunoaște că acest drum a existat și că ulterior l-a închis el.
Avocat, având cuvântul pentru intimatul pârât G solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea deciziei tribunalului, ca legală și temeinică, având în vedere că motivele de recurs invocate nu se încadrează în dispozițiile art.304 cod pr.civilă.
De asemenea, arată că instanța de apel a respectat întru-totul regulile de procedură impuse de lege când a respins cererea de îndreptare erorii materiale formulată în cauză, nefiind vorba de o greșeală materială în sensul dispozițiilor art.281 cod pr.civilă.
Referitor la susținerea că tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererilor și apărărilor recurenților și nici în contradictoriu cu intervenienții, arată că nici acest motiv nu poate fi acceptat ca real, având în vedere că din încheierea de dezbateri rezultă că instanța s-a pronunțat cu privire la toate solicitările formulate de către părțile prezente, în conformitate cu dispozițiile art.294 și 295 cod pr.civilă.
Mai mult, arată că instanța a respectat principiul contradictorialității, în ce îi privește pe intervenienți, aceștia fiind legal citați în cauză și chiar reprezentați de către apărător.
Cu privire la susținerea recurenților în sensul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, arată că și acest motiv este nefondat, deoarece după cum se poate observa din hotărârea aflată la dosar, aceasta este cât se poate de concisă și clară, iar referitor la uzucapiune ca mod de constituire a unei servituți, arată că nu poate fi vorba despre o astfel de dobândire câtă vreme această servitute nu este continuă și aparentă.
Totodată, arată că sunt neîntemeiate și criticile referitoare la nerespectarea dispozițiilor art.129 cod pr.civilă și art.6 din CEDO, atâta timp cât tribunalul, în momentul în care recurenții, care beneficiau de asistență juridică și nu au fost prezenți pentru a pune concluzii, a amânat pronunțarea respectând dreptul la apărare al acestora.
Pe fondul cauzei, consideră că situația este clară, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, care a analizat din toate punctele de vedere posibilitatea instituirii unei servituți legale de trecere.
Solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- la Judecătoria P, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâtul G, solicitând să se instituie o servitute de trecere a reclamanților la calea publică, pe un teren proprietatea pârâtului.
În fapt, reclamanții arată că sunt proprietarii terenului în suprafață de 1938 mp, situat în comuna G, cu vecinii: la nord - și, la Nord - Nord vest; la sud - G; la est G și la vest -.
Au mai arătat reclamanții că între acest teren și cale publică nu există nicio altă cale de acces, decât pe un teren proprietatea pârâtului.
În baza art.616 cod civil, reclamanții au solicitat să se creeze o cale de trecere cu lungimea de 80 și lățimea de 4, cale de trecere care, de altfel, a existat, dar a fost închisă cu gard de către pârât.
La termenul din 20.10.2008, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că expertul a identificat cea mai scurtă cale de acces ca fiind S 5, dar această suprafață de teren nu este proprietatea pârâtului.
Prin sentința civilă nr.1231 din 20.10.2008, Judecătoria Par espins atât excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G, cât și acțiunea.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare și schițelor anexe ale acestuia (prin care pârâtul a cumpărat terenul în litigiu), calea de acces folosită de fosta CAP trecea pe actuala proprietate a pârâtului și această cale de acces este cea solicitată de reclamanți în acțiune și identificată de expert ca fiind actuala proprietate a pârâtului.
Cum pârâtul este proprietarul terenului pe care se solicită instituirea servituții de trecere, instanța a constatat că pârâtul are calitate procesuală pasivă.
Se mai arată că, potrivit dispozițiilor art.616 cod civil, proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului sau pentru folosirea fondului, iar în baza art.617 cod civil, trecerea trebuie să fie făcută, de regulă, pe calea cea mai scurtă.
Conform art. 618 cod civil, trecerea se va alege prin locul ce ar pricinui cea mai mică pagubă celui pe al cărei urmează a fi deschisă trecere.
Instanța de fond a mai reținut că, prin loc înfundat, potrivit art.616 cod civil, se înțelege acel loc care are nici o ieșire la calea publică, dar ori de câte ori locul are ieșiri la cale publică, pe un drum chiar impracticabil, dar care poate fi făcut practicabil prin efectuarea unor cheltuieli cu care s-ar elimina inconvenientele sau greutățile în aceste cazuri, textul de lege amintit nu mai are aplicare.
În speță, drumul invocat a fi fost pe vremea Curtea de APEL PLOIEȘTI, nu a fost niciodată un drum sătesc sau comunal, ci simplă cale de acces, făcută în condițiile în care la acel moment se putea trasa cu multă ușurință de oricine căi de acces pe oriunde.
În condițiile actuale, când dreptul de proprietate asupra terenurilor trebuie privit potrivit dispozițiilor constituționale (art.44) care garantează dreptul de proprietate, instituirea servituții de trecere trebuie făcută cu atât mai mult cu stricată respectare a dispozițiilor art. 616 și următoarele din codul civil.
Se mai arată de către instanța de fond că, în condițiile în care proprietatea pârâtului pe care se dorește a se institui servitutea este situată în zona de M, pe teren în, unde terenul trebuie folosit cu multă grijă pentru ca pe el să fie amplasate construcțiile, să se înființeze mici spații pe care să se cultive plante, să rămână un spațiu liber pentru a crea o stare de minim confort proprietarului, instituirea unei servituți de trecere cu lungimea de 80 și lățimea de 4, așa cum cer pârâții, ar nesocoti cerințele art.618 cod civil, care condiționează instituirea acestei servituți de pricinuirea celei mai mici pagube, pe un teren înalt, în, fără căi de acces, reclamanții au acceptat tacit și necesitatea de a depune eforturi materiale și bănești pentru a amenaja căi de acces care să nu dreptul de proprietate al celorlalți locuitori.
În speță, amenajarea unor astfel de căi de acces este posibilă, întrucât, așa cum rezultă din raportul de expertiză și schița acestuia, din planul de amplasament (fila 22 în dosar), precum și din declarațiile martorilor, terenurile ambilor reclamanți se învecinează în partea de vest, chiar cu drumul județean. Conform anexei la raportul de expertiză, de la proprietatea reclamantei până la drumul județean este o distanță de 27-28, distanță pe care reclamanții circulă și în prezent, dar numai cu piciorul, terenul fiind în cu înclinare între 30 și 40 grade.
Această cale de acces de 27-28 lungime este amplasată pe un teren din domeniul privat al comunei, ce în prezent nu este folosit de nimeni (cu excepția reclamanților care circulă cu piciorul pe el). Rezultă deci că reclamanții, prin lucrări de amenajare a unei căi de acces pe acest amplasament, nu ar mai afecta terenul pârâților sau al altor locuitori vecini.
Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții și.
În dezvoltarea motivelor de apel aceștia au arătat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece instanța de fond nu a dat o motivare coerentă sentinței, referindu-se la cauze străine naturii pricinii și nu a reținut că este vorba de o servitute convențională, instanța nedând dovadă de rol activ în aflarea adevărului, pentru asigurarea unui proces echitabil.
Pe fond, apelanții au arătat că trebuia să se rețină că erau îndeplinite condițiile pentru instituirea unei servituți legale, câștigate ca un drept real prin uzucapiune. Deși s-a reținut că terenul lor se învecinează cu drumul județean, s-a refuzat efectuarea unei cercetări locale pentru a se stabili corect situația de fapt.
Apelanții au solicitat completarea și refacerea probatoriului.
La data de 4 februarie 2009, u, u și au formulat cerere de intervenție accesorie, arătând că servitutea de trecere le profită și lor, deși nu au fost introduși în cauză, precizând că accesul din drumul județean este foarte costisitor si împovărător.
Prin decizia civilă nr.125 din 6 aprilie 2009, Tribunalul Buzăua respins, ca nefondate, atât apelul, cât și cererea de intervenție, reținând că hotărârea atacată este motivată în fapt și în drept, conform art. 261 pr.civilă, că prima instanță s-a pronunțat pe fondul cauzei, iar într-o atare situație nu se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind îndeplinite dispozițiile art.297 pr.civilă.
S-a apreciat de instanța de apel că, în cauză, nu poate fi vorba de crearea unei servituți de trecere prin convenția părților, deoarece aceasta nu a fost dovedită de reclamanți.
De asemenea, tribunalul a apreciat că nici constituirea unei servituți de trecere ca efect a uzucapiunii nu poate fi reținută, deoarece în reglementarea dată servituților de Codul civil, dobândirea lor prin uzucapiune este posibilă numai dacă exercitarea a durat timp de 30 ani, iar uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de servitute privește numai servituțile continue și aparente.
Limitarea uzucapiunii doar la această categorie de servituți se explică prin intenția legiuitorului de a-l apăra pe proprietarul fondului, care trebuie să suporte sarcinile unei servituți, or, servitutea de trecere fiind necontinuă, nu există posibilitatea dobândirii ei prin uzucapiune.
Tribunalul a mai reținut că din conținutul raportului de expertiză întocmit de expert, reiese că terenul reclamanților, cât și al intervenienților are ieșire la calea publică și nu sunt locuri înfundate, astfel că, în mod justificat prima instanță a reținut că nu se impune crearea unei servituți de trecere pe terenul pârâtului, în baza disp.art.616 od. civil.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 25 mai 2009, Tribunalul Buzăua respins cererea petenților și de îndreptare a erorii materiale strecurată în încheierea de amânare a pronunțării din data de 1.04.2009, reținând că, în speță, nu este vorba de o greșeală materială în sensul art. 281 pr.civilă, deoarece avocatul apelanților nu a fost prezent la strigarea pricinii din vina sa, iar susținerile acestuia în afara cadrului procesual nu pot fi consemnate în încheierea de ședință în lipsa intimaților, care au fost prezenți la strigarea cauzei, întrucât s-ar încălca principiul contradictorialității.
Împotriva acestei decizii, cât și împotriva încheierii pronunțată în Camera de Consiliu de Tribunalul Buzău la data de 26.05.2009, au declarat recurs reclamanții și, arătând că instanța de apel a refuzat să rejudece cauza, hotărârea fiind superficială și încălcând în mod flagrant drepturile procesuale ale recurenților, având în vedere faptul că apărătorul acestora a fost prezent în sală la data soluționării cauzei, fără a se consemna acest lucru, iar instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor și apărărilor părților și nici în contradictoriu cu intervenienții.
Se mai arată, de asemenea, că decizia nu este motivată în fapt și în drept, deoarece motivarea în drept este, practic, inexistentă, iar motivarea în fapt se limitează la constatarea faptului că servitutea de trecere nu se poate dobândi prin uzucapiune, deși această posibilitate există și nu este cunoscută instanței.
Se arată, de asemenea, că au fost încălcate prevederile art. 129 pr.civilă și art. 6 din CEDO în sensul că nu s-a dat dovadă de rol activ și nici nu s-a asigurat dreptul la un proces echitabil.
De asemenea, instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra incidenței dispozițiilor art. 297 alin.1 pr.civilă și încălcat și dispozițiile legale referitoare la protejarea unei servituți de trecere deja dobândită pe cale convențională sau legală, în condițiile în care acest drept fusese dobândit de peste 30 ani, natura dreptului de servitute fiind atât una convențională, cât și una legală și inclusiv în procesul verbal de punere în posesie al autoarei vânzătoarei, servitutea era delimitată distinct.
Apreciază recurenții că erau întrunite condițiile creării unei servituți de trecere pentru a asigura exploatarea normală a locuințelor lor, astfel încât, în mod greșit au apreciat instanțele anterioare că se poate constitui o servitute pe terenul aparținând domeniului public, cu oferirea unor soluții imposibile din punct de vedere tehnic și care necesită costuri excesiv de mari.
În ceea ce privește încheierea pronunțată în Camera de consiliu la 26 mai 2009, prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale și de completare a încheierii de ședință din 1.04.2009, s-a arătat că membrii completului au dialogat cu apărătorul ales al recurenților-reclamanți, care le-a solicitat să reia cauza, dar aceștia nu au dispus consemnarea în caietul grefierului a acestui aspect.
Intervenienții, și, au formulat de asemenea recurs împotriva deciziei civile nr. 125/6.04.2009 a Tribunalului Buzău, arătând că în mod greșit instanța de apel nu s-a pronunțat și în contradictoriu cu aceștia și nu a soluționat cererea de intervenție, încălcându-le dreptul la apărare.
În ceea ce privește soluționarea cauzei pe fond, au arătat recurenții că își însușesc în totalitate argumentațiile recurenților-reclamanți, susținând în continuare faptul că servitutea de trecere solicitată este necesară pentru folosința normală a proprietăților învecinate, în condițiile în care aceasta a fost folosită personal și prin autorii părților, iar terenul afectat căii de acces nu aparține intimatului-pârât.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel constată că recursurile sunt fondate, în limita considerentelor ce se vor arăta în continuare:
În ceea ce privește susținerile atât ale recurenților-reclamanți, cât și ale recurenților-intervenienți referitoare la încălcarea dreptului la apărare, în condițiile în care cauza a fost soluționată în lipsa apărătorului acestora și nu s-a consemnat prezența acestuia după strigarea cauzei, Curtea constată că, în speță, nu au fost încălcate dispozițiile privind asigurarea unui proces echitabil, astfel cum sunt prevăzute în art. 6 din CEDO, în condițiile în care s-a constatat lipsa apărătorului apelanților de la acea dată, până la închiderea dezbaterilor în fața Tribunalului Buzău.
În aceste condiții, este nerelevant faptul că, ulterior închiderii dezbaterilor, conform art. 150 pr.civilă și rămânerii în pronunțare asupra cauzei, apărătorul recurenților s-a prezentat in fața instanței de apel, solicitând o nouă strigare a cauzei, având în vedere că dispozițiile procedurale in materie civilă nu prevăd repunerea pe rol a cauzei decât în anumite condiții, strict și limitativ prevăzute de art. 151 pr.civilă.
De asemenea, se constată că instanța de apel s-a pronunțat asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție în interesul apelanților-reclamanți, formulată de, și prin încheierea de ședință din 4.03.2009, dar a și soluționat-o pe fond, respingând-o odată cu apelul formulat de către reclamanți, prin decizia nr. 125/6.04.2009.
Ca atare, criticile privind nepronunțarea asupra cererii de intervenție în interesul apelanților-reclamanți nu subzistă.
În ceea ce privește aspectele referitoare la soluționarea pe fond a cauzei, instanța de recurs constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 pr.civilă, referitoare la existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii ori inexistența motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, câtă vreme Tribunalul Buzău a antamat atât aspectele privind apărarea unui drept de servitute constituit deja pe cale convențională sau legală, considerând că nu s-a făcut dovada existenței unei convenții asupra constituirii dreptului de servitute și că, în speță, nu poate opera prescripția achizitivă prin uzucapiune, cât și cele privind crearea în condițiile art. 616 Cod civil, a unui drept de servitute pe proprietatea pârâtului, apreciind că reclamanții și intervenienții au ieșire la calea publică și proprietățile acestora nu au calitatea de locuri înfundate.
Curtea de Apel constată, însă, că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 pr.civilă, în sensul că hotărârile atacate prin prezentele cereri de recurs au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv art. 616 Cod civil, art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și art. 129 pr.civilă.
Astfel, în speța de față se tinde, pe de o parte, la apărarea unei servituți pretins dobândită pe cale convențională, iar pe de altă parte, la constituirea unui drept de servitute în condițiile art. 616 Cod civil.
Servitutea reprezintă o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea unui imobil având un alt proprietar, conform definiției dată de art. 576 Cod civil, astfel încât, se constată că servitutea este un drept real asupra lucrului altuia, ce constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Este reală susținerea Tribunalului Buzău în sensul că servitutea de trecere este o servitute aparentă atunci când se realizează pe o potecă sau pe un drum vizibil, dar este necontinuă, întrucât pentru exercitarea ei este nevoie de intervenția omului pentru a fi menținută, ea nu se poate păstra singură, independent de orice intervenție din partea proprietarului fondului dominant.
Or, potrivit art.623 Cod civil, numai servituțile continue și aparente pot fi dobândite prin posesiunea de 30 ani, respectiv prin dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii, astfel încât, criticile recurenților sub acest aspect sunt nefondate.
Cu toate acestea, instanțele anterioare au încălcat dispozițiile art. 129 alin. 5 pr.civilă, potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, ei putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
În acest sens, se observă că, deși apelanții au solicitat completarea și refacerea probatoriului administrat de către prima instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. 2 pr.civilă, tribunalul a soluționat cauza fără a proceda la administrarea acestora și fără a se pronunța asupra admisibilității cererii de completare a probatoriilor, deși în speță, această soluție s-ar fi impus.
Astfel, instanța de recurs constată că, în speță, au rămas neelucidate, de către instanțele anterioare, câteva aspecte referitoare la existența anterioară a unei servituți de trecere constituită pe cale convențională, neelucidate de către instanțele anterioare.
Din analiza actelor de proveniență a proprietăților reclamanților, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 536/10.03.1992 la notariatul de Stat Local P, prin care uav ândut fraților, căsătorit cu și lui, căsătorit cu, casa și terenul în suprafață de 600 mp, situat în satul și comuna G județ B, precum și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1335/4.10.2000 la Biroul Notarului Public, prin care u Ga vândut soților și o suprafață totală de 938 mp teren situat în aceeași localitate, constituind și un drept de servitute în favoarea vânzătorului pe un drum de acces în suprafață de 108 mp teren, rezultă că, în mod consecvent, figurează ca vecin și un drum de acces, drum pretins de către reclamanți în prezenta acțiune.
De asemenea, din adresa nr. 1258/28.03.2009 a Primăriei comunei G, rezultă că "oficial, singurul drum aflat în inventarul primăriei este cel cu destinația cu trecere pe proprietatea domnului G".
Din răspunsurile la interogatoriul ce i-a fost luat pârâtului G de către instanța de fond, cât și din declarațiile martorilor audiați în cauză, rezultă, în mod cert, că acest drum de acces a fost folosit de către mai mulți vecini o perioadă lungă de timp, ceea ce conferă posibilitatea ca drumul de acces pretins de reclamanți să existe în evidențele primăriei sau în actele de proprietate ale părților din prezenta cauză, aspecte care, însă, nu au fost verificate de către instanțele anterioare, prin efectuarea unor adrese oficiale către Primăria comunei și efectuarea unei expertize în specialitatea topografie, care să poziționeze pe schița de plan drumul de acces menționat în actul de proprietate al reclamanților și al autorilor acestora și să verifice în evidențele cadastrale existența, sau nu, a acestuia.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților referitoare la constituirea servituții de trecere în condițiile art. 616 Cod civil, Curtea de Apel constată că respingerea acțiunii acestora, raportat la faptul că reclamanții au posibilitatea de a ieși la calea publică prin efectuarea unor amenajări care să permită accesul la drumul județean, încalcă dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Astfel, potrivit acestui text legal, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, iar servitutea de trecere, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv ca drept real rezultat din separarea atributelor componente ale dreptului de proprietate, nu poate fi constituită pe un teren care face parte din domeniul public, dat fiind faptul că acest bun este inalienabil, potrivit dispoziției legale sus-arătate, dar și a art. 136 alin. 4 din Constituția României.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert, rezultă faptul că instanțele anterioare au apreciat că reclamanții pot amenaja o altă cale de acces decât cea solicitată pe terenul pârâtului, pe izlazul comunei care estedomeniu public(afirmație care, însă, nu a fost verificată de instanță).
De asemenea, se constată că nici dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi incidente pentru susținerea instanței de a se constitui un drept de servitute pe domeniul public, câtă vreme terenul în discuție are destinația de și, ca atare, dreptul de trecere nu poate fi compatibil cu uzul sau interesul public căruia îi este destinat acest bun.
Mai mult, se poate observa că nu s-a stabilit, cu certitudine, cui aparține dreptul de proprietate asupra unei părți din terenul fond aservit, câtă vreme, din raportul de expertiză completare al expertului (fila 122 dosar fond), rezultă că o parte din terenul solicitat este folosit ca drum și nu se cunoaște situația juridică a acestuia, apreciind expertul că ea poate fi stabilită doar de către Comisia locală de aplicare a legilor fondului funciar sau de Primăria G.
Raportat la cele arătate mai sus, se poate constata că fiind încălcate dispozițiile art. 616 cod civil și art. 11 din Legea nr. 213/1998, hotărârile criticate prin prezentele recursuri sunt afectate de nelegalitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 pr.civilă, referitoare la cazul în care se poate dispune modificarea sau casarea unor hotărâri.
Instanța de recurs nu poate dispune, însă, modificarea hotărârilor în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 3 pr.civilă, dat fiind faptul că este necesară administrarea unor probatorii noi, așa cum s-a arătat mai sus.
Ca atare, urmează ca în speță să fie aplicate dispozițiile art. 312 alin. 3 Teza II pr.civilă și ca urmare a admiterii recursurilor declarate în cauză, să fie casată decizia atacată și pe cale de consecință, și încheierea pronunțată ulterior, la data de 26 mai 2009 de către Tribunalul Buzău, iar cauza să fie trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, care, în limita considerentelor prezentei decizii, să procedeze la administrarea probatoriilor ce se impun, respectiv: înscrisuri, adrese către Primăria comunei, completarea raportului de expertiză în specialitatea topografie și a oricăror probatorii ce vor rezulta din dezbateri, care să lămurească, în întregime, aspectele sus-arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamanții, domiciliat în B, Bulevardul T, nr.69 A, - 13,.A,.37, sector 6, cod poștal - și, domiciliat în B,-, -.29,.38, sector 3, cod poștal - împotriva deciziei civile nr.125 pronunțată la 6 aprilie 2009 de Tribunalul Buzău și împotriva încheierii pronunțată în Camera de Consiliu de Tribunalul Buzău la data de 26.05.2009, precum și recursul formulat de intervenienții, domiciliat în comuna, cod poștal -, județul, domiciliat în comuna G, cod poștal -, județul și, domiciliată în comuna G, cod poștal -, județul B, împotriva deciziei civile nr.125 pronunțată la 6 aprilie 2009 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul G, domiciliat în comuna G, cod poștal -, jud.
Casează decizia și încheierea din Camera de Consiliu din data de 26.05.2009 și trimite cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Buzău.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Elena Staicu, Mioara Iolanda Grecu Aurelia
- - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.PJ
9 ex/15.10.2009
f- JUDECĂTORI: Elena Staicu, Mioara Iolanda Grecu Aurelia
a- Tribunalul Buzău
,
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
Președinte:Elena StaicuJudecători:Elena Staicu, Mioara Iolanda Grecu Aurelia
