Speta drept civil. Încheierea /2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - conflict de drepturi -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
ÎNCHEIERE
Ședința publică din 12 mai 2009
PREȘEDINTE: Maierean Ana
JUDECĂTOR 2: Gheorghiu Nicolae
JUDECĂTOR 3: Androhovici Daniela
Grefier - -
La ordine, judecarea recursurilor declarate de reclamantul, domiciliat în municipiul F, str.- -,.8,.A,.3, județul S și pârâta SC " " SRL F, cu sediul în municipiul F,-, județul S, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr.379 din 24 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava - secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal se prezintă consilier juridic Șt. pentru pârâta recurentă și avocat, pentru reclamantul recurent, lipsă fiind acesta.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind cereri de formulat, Curtea constată recursurile în stare de judecată și dă cuvântul la dezbateri.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței în sensul respingerii cererii cu privire la plata către reclamant a unei despăgubiri egală cu salariul de bază pentru perioada 05.05.2008 - 17.10.2008. Arată că reclamantul nu s-a mai prezentat la locul de muncă, deși a fost chemat, și nici nu a venit să predea gestiunea, situația financiară a societății, materialele și mijloacele fixe, precum și întregul patrimoniu al societății, pentru a fi descărcat de gestiune și a i se întocmi fișa de lichidare. Astfel, atâta timp cât reclamantul nu s-a prezentat la serviciu în perioada menționată, angajatorul nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale.
Cu privire la recursul declarat de reclamant solicită respingerea lui ca nefondat. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocat, pentru reclamant, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii acțiunii în totalitate, așa cum a fost precizată și, pe cale de consecință, să se constate că raporturile de muncă ale reclamantului cu pârâta au încetat ca urmare a convenției părților, la data promovării acțiunii, în temeiul dispozițiilor art.55 lit.b codul muncii, să fie obligată pârâta la plata unei indemnizații egală cu un salariu de bază pe o lună, urmare a neacordării preavizului de 30 zile calendaristice, în temeiul art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă pe ramură de activitate, aplicabil la nivelul anilor 2007-2010; un premiu egal cu două salarii de bază, în temeiul art.22 și 89 din același contract colectiv de muncă; plata concediilor de odihnă neefectuate în anii 2007 și 2008, în temeiul art.139 -141 codul muncii și a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune materiale compensatorii (beneficiu nerealizat și prejudiciu efectiv suferit), urmare a atitudinii angajatorului. Nu solicită cheltuieli de judecată. La data de 05.05.2008 în baza Notificării nr.51 angajatorul și-a manifestat intenția concedierii reclamantului, ipoteză în care era obligat să-i acorde un preaviz de 30 zile. Această notificare nu a fost însă urmată de o decizie propriu-zisă de concediere. Reclamantul a înțeles să califice notificarea ca o ofertă de încetare a contractului de muncă prin acordul părților. Articolul 20 alin.2 din CCM prevede că persoanele concediate pentru motive care nu țin de persoana salariatului beneficiază de un preaviz de 30 de zile calendaristice. Dacă nu se acordă acest preaviz persoanele în cauză au dreptul la o indemnizație egală cu un salariu de bază pe o lună, avut la data încetării contractului de muncă. Separat de aceasta, având o vechime mai mare de 5 ani, beneficiază de o indemnizație egală cu două salarii de bază. Potrivit art.139 alin.1 codul muncii, dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților. Cum nu a beneficiat de concediu nici în anul 2007, nici în 2008, pârâta este obligată să-i plătească și acest drept salarial. Situația incertă reclamantului în cadrul societății pârâte l-a pus pe acesta în imposibilitatea de a-și găsi un alt loc de muncă. Mai mult, de la data notificării intenției încetării contractului de muncă, nu a mai realizat nici o sumă de bani, încât soția sa, însărcinată în ultimele luni, a fost nevoită să-și continue activitatea, cu toate că recomandarea medicului curant al acesteia a fost aceea de repaus total. Pentru aceleași argumente solicită respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.
În replică, reprezentantul pârâtei recurente, precizează că nu a existat nici un acord al angajatorului și nici o cerere a angajatului privind încetarea raporturilor de muncă.
Declarând dezbaterile închise,
CURTEA
Din lipsă de timp pentru deliberare,
DISPUNE:
Amână pronunțarea pentru data de 19 mai 2009.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Dosar nr- - conflict de drepturi -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR.677
Ședința publică din 12 mai 2009
Președinte - -
Judecător - -
Judecător - -
Grefier - -
La ordine, pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamantul, domiciliat în municipiul F, str.- -,.8,.A,.3, județul S și pârâta SC " " SRL F, cu sediul în municipiul F,-, județul S, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr.379 din 24 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava - secția civilă (dosar nr-).
Dezbaterile asupra recursurilor au avut loc în ședința publică din 12 mai 2009, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când, din lipsă de timp pentru deliberare, pronunțarea a fost amânată pentru astăzi, 19 mai 2009.
După deliberare,
CURTEA
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava și înregistrată sub nr- din 10.07.2008 reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC SRL solicitând obligarea pârâtei la emiterea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă cu respectarea prevederilor legale în vigoare, cât și la acordarea tuturor drepturilor legale ce decurg din acest fapt, respectiv: drepturile salariale restante și neachitate începând cu perioada menționată în notificare, zilele de concediu de odihnă neefectuate, salarii compensatorii și daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că, în fapt, în baza contractului înregistrat sub nr. -/2003 între el și persoana juridică mai sus amintită au intervenit relații contractuale de muncă, respectiv începând cu data de 01.02.2003 a fost angajat în funcția de administrator în cadrul
A mai arătat reclamantul că în data de 05.05.2008, prin Notificarea nr. 51/05.05.2008, privind manifestarea unilaterală de voința a angajatorului de a-l concedia, i s-a comunicat intenția acestuia de a rezilia contractul individual de muncă, cu termen de preaviz de 15 zile lucrătoare începând cu data emiterii notificării, în drept fiind aplicabile prevederile art. 65 - 67 din Legea nr. 53/2003 - codul muncii - așa cum s-a motivat în aceasta de către angajator.
n legătură cu acest fapt, reclamantul a arătat că SC SRL a încălcat mai multe prevederi legale.
Astfel, în legătură cu încetarea contractului individual de muncă reclamantul a arătat că în conformitate cu prevederile art. 62 din Legea nr.53/2003, angajatorul are obligația de a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii. În acest sens reclamantul a arătat că nici până la data introducerii cererii (09.08.2008) nu s-a procedat la încetarea contractului individual de muncă, fiindu-i astfel îngrădit dreptul fundamental garantat prin Constituția României în sensul libertății muncii.
A mai arătate reclamantul că a înaintat către persoana juridică în cauză o cerere in acest sens, primind de la aceasta un răspuns cu nr. 85/ 02.07.2008 în sensul că refuză desfacerea contractului de muncă pe motiv că s-ar fi dispus o analiză a activității sale. Totodată, reclamantul a arătat că în cartea de muncă nu s-a operat nimic și nici nu a fost retribuit în nici un fel astfel încât consideră că drepturile sale au fost grav încălcate fiind practic în imposibilitatea de a-și găsi un nou loc de muncă, aducându-i-se grave prejudicii morale și pecuniare lui și familiei sale.
Reclamantul a mai precizat faptul că de la data notificării încetării relațiilor contractuale nu s-a mai prezentat la locul de muncă, acest lucru fiindu-i solicitat de către angajator. Tot de la această dată, nu a mai primit drepturi salariale bănești aferente întregii perioade, până în prezent.
În ceea ce privește durata preavizului, reclamantul a arătat că persoanele concediate în temeiul prevederilor art. 65 - 67 din Legea nr.53 - codul muncii, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă pe ramura de activitate aplicabil la nivelul anilor 2007 - 2010, în cadrul firmei în care a activat beneficiază de dreptul la un preaviz de 30 zile calendaristice, iar potrivit alin.(4) al aceluiași articol în cazul persoanelor concediate în temeiul prevederilor legale mai sus menționate, cărora nu li se acordă preavizul prevăzut mai sus, acestea vor avea dreptul la o indemnizație egală cu un salariu de bază pe o lună, avut la data încetării contractului de muncă, pe lângă celelalte drepturi cuvenite.
Referitor la acordarea altor drepturi și salarii compensatorii, reclamantul a arătat că potrivit prevederilor art. 22 și art. 89 din același Contract colectiv de muncă, la concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul va acorda acestuia, pe lângă drepturile cuvenite la zi, un premiu egal cu un salariu de bază pentru salariații cu vechimea cuprinsă între 1 și 5 ani și cu 2 salarii de bază pentru salariații cu vechimea mai mare de 5 ani cu respectarea prevederilor alin. (3).
În ce privește plata concediului neefectuat reclamantul a arătat că otrivit p. art. 139 - 141 din Legea nr. 53/2003 - codul muncii, dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților, neputând forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări, ompensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat fiind permisă doar în cazul încetării contractului individual de muncă, iar în baza pontajelor efectuate la nivelul anilor 2007 - 2008 solicită a i se efectua plata zilelor de concediu neefectuate aferente acestei perioade.
Legal citată, pârâta SC SRL a depus la dosar întâmpinare la dosar solicitând respingerea acțiunii reclamantului, arătând că, în fapt, ontractul individual de muncă al reclamantului, înregistrat sub nr. -/2003 a fost modificat succesiv, prin convenții între angajator și angajat, că prin ultima convenție intervenită, semnată si asumată de ambele părți, respectiv SC SRL și, la data de 12.12.2006, se menționează că înscrisul ar reprezenta anexă la contractul ce muncă și că este încheiată pe o perioada de 5 ani de zile, fiind această situație în cazul unui contract individual de muncă pe perioadă determinată. Or, contractele individuale de muncă se încheie pe perioade nedeterminate, excepție făcând numai situațiile prevăzute de dispozițiile art. 12 alin. 2 din Legea nr. 53/2003.
A mai arătat pârâta că în situația în care se apreciază că suntem în forma unui contract individual de muncă, ar rezulta culpa directorului general respectiv reclamantul, de a nu respecta dispozițiile art. 12 alin. 1 din codul muncii în sensul că nu - atenționat pe reprezentantul legal ce l-a mandatat, că perioada determinată menționată în Convenție este eronată, fiind încălcate prevederile legale române, încălcare acceptată tacit de General.
În situația în care se apreciază că primează Convenția părților, încheiată în data de 12.12.2006, și nu raportul de muncă în baza unui contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată suntem în situația de a accepta că între părți a fost încheiată o forma autentică de contract de mandat general, răspunderea administratorului și directorului general decurgând din legea specială, respectiv Legea nr. 31/1990, republicată.
A mai arătat pârâta că din conținutul contractului rezultă că reclamantul a fost desemnat director general al societății înființate în România.
Înscrisul este dovada faptului că ne aflăm din punct de vedere juridic sub o forma atipică de contract individual de muncă înscris, care îmbracă mai mult forma unui contract de mandat general, încheiat pe o perioadă determinată.
În ceea ce privește motivele invocate de reclamant că ar fi fost concediat în temeiul art. 65 - 67 din Legea nr. 53/2033, pârâta a arătat că acesta este în eroare de drept, întrucât societatea nu i-a desfăcut contractul de muncă, nefiind emisă în acest sens nici o decizie de încetare a raportului juridic.
A mai arătat pârâta că reclamantul nu poate face dovada că raportul de muncă ar fi încetat din motive neimputabile, întrucât lipsa temeiului legal al deciziei nu îl îndreptățește să aprecieze că ar exista un act juridic al angajatorului care să fie contrară.
Pârâta a mai precizat că notificarea pe care reclamantul a anexat-o și pe care o contestă nu face decât proba unui început de corespondență cu reclamantul, în sensul acordării unei perioade de preaviz, însă așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 53/2003, salariatul este obligat ca pe perioada preavizului să se prezinte la locul de muncă și să urmeze programul normal de muncă.
Reclamantul nu fost împiedicat să se prezinte la serviciu, nu a fost constrâns în nici un fel în acest sens, dimpotrivă i-a fost solicitată prezența, având în vedere controalele dispuse la societate pe perioada anterioară când deținea funcția de administrator.
A mai arătat pârâta că prin Notificarea cu nr. 85 din 02.07.2008, unitatea îl înștiințează pe reclamant că decizia de încetare a raportului de muncă existent între acesta și angajator va fi elaborată ulterior controlului pe care Departamentul Fiscal din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice îl va efectua în cadrul societății.
Cu privire la solicitarea reclamantului de a-i fi plătite anumite drepturi și salarii compensatorii pârâta a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, având în vedere faptul că acesta nu s- prezentat nici o zi la locul de muncă în vederea clarificării situației sale financiare, nu a depus nici o cerere înregistrată procedural în acest sens.
A mai arătat pârâta că până în momentul de față societatea a virat către stat toate drepturile reclamantului ca, angajat, neexistând nici o dovadă a faptului că i s-ar fi creat un prejudiciu material.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a i se achita sume de bani reprezentând concedii pârâta a solicitat ca reclamantul să dovedească faptul că nu a efectuat concediile de odihnă în anii 2007 - 2008.
În susținerea punctelor de vedere exprimate, părțile au depus la dosar înscrisuri.
La termenul din data de 02.10.2008 reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând ca în baza probelor ce se vor administra să se dispună următoarele: să se constate că raporturile de muncă ale sale cu pârâta au încetat ca urmare a convenției părților, la data promovării prezentei acțiuni, în temeiul dispozițiilor art. 55 lit. b muncii; să fie obligată pârâta să-i achite următoarele drepturi salariale: salariul restant și neachitat, începând cu data de 05.05.2008, data emiterii Notificării nr. 51 și până la data promovării prezentei acțiuni, în temeiul art. 39 al. 1 lit. a) muncii indemnizația egală cu un salariu de bază pe o lună, urmare a neacordării preavizului de 30 zile calendaristice, în temeiul art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă pe ramură de activitate, aplicabil la nivelul anilor 2007-2010; premiul egal cu două salarii de bază, în temeiul art. 22 și art. 89 din același contract colectiv de muncă; plata concediilor de odihnă neefectuate în anii 2007 și 2008, în temeiul art. 139-141. muncii; să fie obligată pârâta să-i plătească suma de 10.000lei cu titlu de daune materiale compensatorii (beneficiu nerealizat și prejudiciu efectiv suferit), urmare a atitudinii angajatorului;cu cheltuieli de judecată.
În motivarea precizărilor reclamantul a arătat că, în fapt, în baza contractului înregistrat sub nr. -/2003, a fost angajat de SC SRL în funcția de administrator, începând cu data de 01.10.2003.
La data de 05.05.2008, în baza Notificării nr. 51 angajatorului, i s-a adus la cunoștință intenția acestuia de reziliere a contractului individual de muncă, acordându-i-se un termen de preaviz de 15 zile. La aceeași dată pârâta i-a solicitat să nu se mai prezinte la locul de muncă.
Raportat la conținutul acestei notificări, rezultă că angajatorul și-a manifestat intenția concedierii, ipoteză în care era obligat, potrivit art. 20 al. 2 din CCM să-mi acorde un termen de preaviz de 30 zile. Această notificare nu a fost urmată de o decizie propriu-zisă de concediere.
A mai arătat reclamantul că întrucât situația sa în cadrul societății era incertă, a sesizat ITM S, care prin adresa nr. 9055 R din 16.07.2008 i-a comunicat că angajatorul nu a respectat dispozițiile art.263-268 codul muncii, referitoare la răspunderea disciplinară, încât are statutul de angajat al SC SRL F, iar până la clarificarea situației subsemnatului, angajatorul este obligat să-i plătească drepturile salariale.
Reclamantul a arătat că înțelege, însă, să califice notificarea în discuție ca o ofertă de încetare a contractului de muncă prin acordul părților, conform art.55 lit. b muncii, care urmează a fi considerată acceptată la data promovării prezentei acțiuni, în vederea producerii consecințelor prevăzute de textul sus-amintit.
În al doilea rând, reclamantul a arătat că întrucât din culpa pârâtei a fost împiedicat să-și desfășoare activitatea de administrator, pentru care a fost angajat, a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante și neachitate începând cu data de 05.05.2008 până la data promovării acțiunii de față.
Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la plata unei indemnizații egală cu salariul de bază avut la data de 05.05.2008, pe o lună, în temeiul art.20 al.4 din contractul colectiv de muncă pe ramură de activitate, aplicabil la nivelul anilor 2007-2010 în cadrul societății pârâte.
Art. 20 al. 2 din CCM prevede că persoanele concediate pentru motive care nu țin de persoana salariatului beneficiază de un preaviz de 30 zile calendaristice. Dacă nu se acordă acest preaviz, persoanele în cauză au dreptul la o indemnizație egală cu un salariu de bază pe o lună, avut la data încetării contractului de muncă, pe lângă celelalte drepturi (art. 20 al. 4 din CCM).
Separat de aceasta, potrivit art. 22 și art. 89 din CCM, reclamantul a arătat că beneficiază de o indemnizație (premiu) egală cu două salarii de bază, având o vechime mai mare de 5 ani, încât solicită obligarea pârâtei și la plata acestor drepturi salariale.
Potrivit art. 139 al. 1 codul muncii, dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților, iar potrivit art.141 al. 1 codul muncii, concediul de odihnă se efectuează în fiecare an.
În temeiul art. 141 al. 4 codul muncii, întrucât nu a efectuat concediul nici în 2007, nici în 2008, solicitat obligarea pârâtei și la plata acestui drept salarial, constând în concedii neefectuate.
Reclamantul a mai arătat că situația sa incertă în cadrul societății pârâte l-a pus în imposibilitatea de a-și găsi un alt loc de muncă, remunerat corespunzător. Deși pârâta i-a eliberat o recomandare în vederea participării la un concurs pentru ocuparea postului de asistent registrator în cadrul OCPI S, a fost împiedicat să candidez la acest concurs, fiind privat de sumele pe care le-ar fi putut obține cu titlu de salariu în cadrul OCPI
Pe de altă parte, de la data notificării intenției încetării contractului de muncă, nu a mai realizat nici o sumă de bani, încât soția sa, însărcinată în ultimele luni, a fost nevoită să-și continue activitatea, cu toate că recomandarea medicului curant al acesteia a fost de repaos total. În această perioadă cheltuielile în familie au fost foarte ridicate, datorită stării de graviditate a soției. În plus, cheltuielile curente au fost și acestea însemnate.
A mai precizat reclamantul că apartamentul în care locuiește este cumpărat cu credit ipotecar de la BCR și mai are încă două credite la alte două bănci. Pentru a face față acestor cheltuieli, a fost nevoit să împrumute diverse sume de bani de la mama soției sale, sume care nu au fost restituite până în prezent.
Art. 269 al. 1 codul muncii prevede că angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului, în legătură cu serviciul.
Situația sa incertă în cadrul societății pârâte l-a privat de obținerea unor venituri importante, fiind nevoit să apeleze la veniturile soției sale și la împrumuturi de la părinții soției sale, pentru a face față cheltuielilor familiale.
În plus, dacă ar fi fost angajat la OCPI S, ar fi putut obține un salariu semnificativ.
Pârâta a formulat răspuns la precizările reclamantului solicitând respingerea acestora.
În ceea ce privește invocarea art. 55 lit. b) ca fiind temeiul de drept al încetării contractului individual de muncă, pârâta a arătat că aceasta este nelegală si nefondată întrucât nici în fapt și nici în drept între părți nu a intervenit o cerere prealabilă necesară încetării contractului individual de munca.
Așa cum raportul de muncă se încheie în baza unei înțelegeri exprimate și convenite între părți, fiind un act juridic guvernat de principiul libertății de voință (dorința manifestată de a încheia ) un contract de muncă și o libertate în ceea ce privește condițiile în care se încheie acest contract și încetarea de drept a acestuia trebuie să aibă la bază o aplicare a principiului simetriei actelor juridice.
codul muncii nu conține dispoziții privind condițiile și procedura încetării contractului, prin acordul părților.
Actul juridic prin care părțile pun capăt raportului de muncă trebuie să îndeplinească condițiile de fond stabilite de lege pentru validitatea oricărui act juridic și mai cu seamă este necesar ca părțile, respectiv Angajatorul și Angajatul să-și materializeze acordul de voință printr-un consimțământ care să întrunească condițiile art. 948 Cod civil. Ori, pentru a proceda la încetarea contractului în baza art. 55, lit. b) din codul muncii, angajatorul trebuie să aibă în vedere o eventuală cerere ori altă manifestare neîndoielnică a angajatului din care să rezulte clar intenția acestuia de a părăsi unitatea.
A mai arătat pârâta că reclamantul a formulat cererea către instanță în acest sens, întrucât această variantă este convenabilă lui, însă, aduce la cunoștința instanței că raportul de muncă al acestuia a fost suspendat cu începere de la data de 17.10.2008, în baza Deciziei nr.153, în temeiul art. 52, alin.1, lit. c) din Legea nr. 53/ 2003 codul muncii.
În aceste condiții, dar și în lipsa unei alte cereri prealabile ale salariatului, care să stea la baza încetării raportului de muncă în temeiul art. 55, lit. b). la data promovării acțiunii, adică la data de 11.07.2008, a apreciat că cererea este nefondată.
A mai arătat pârâta că dacă instanța ar aprecia că Notificarea privind preavizul din data de 05.05.2008 ar putea constitui temeiul de fapt nematerializat în drept prin Decizie de încetare a raportului de muncă, a solicitat instanței să ia act de reconsiderarea poziției angajatorului care retractează acel preaviz acordat motivat de urmarea luării la cunoștința a clauzelor contractului individual de muncă renegociat între părți din 12.12.2006.
În acest sens a arătat pârâta că în urma traducerii autorizate a contractului individual de muncă din limba engleză în limba română, administratorul societății, numit la data de 18.04.2008, în persoana lui, a constatat că în 12.12.2006, între reprezentantul israelian și a existat încheiat un contract denumit de muncă, ale cărui clauze contractuale produc efecte juridice între angajator și angajat, fiind un contract bilateral, sinalagmatic, salariatul obligându-se față de Angajator să realizeze anumite sarcini în legătură cu munca și cu responsabilitățile funcției, iar angajatorul se obligă la plata drepturilor salariale.
Astfel, în cuprinsul art. 9 din Contract. pct. 9.4, Angajatorul se obligă să acorde ca perioadă de preaviz angajatului perioada de 6 luni de zile, ceea ce demonstrează că Notificarea din 05.05.2008 este nulă, având prioritate aplicarea contractului bilateral, angajatul reclamant având cunoștință de prevederile contractului, semnând în original pe acesta.
Mai mult de atât, așa cum a menționat, contractul de muncă a avut continuitate, salariatul nemanifestându-și dorința expresă de a înceta raportul de muncă, nefiind elaborată nici o Decizie de încetare a contractului, până la elaborarea Deciziei nr. 153/ 2008.
De altfel, ca și la încheierea contractului, forma scrisă este ceea ce trebuie urmată și la încetarea contractului.
Ori, atât timp cât angajatul nu a denunțat unilateral contractul încheiat în 2003 și reînnoit succesiv până în 12.12.2006, încetarea cu acordul părților este nefondată și nelegală.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului privind pretențiile asupra drepturilor salariale, respectiv alariul restant și neachitat, începând cu data de 05.05.2008 ca dată a emiterii Notificării nr. 51 și până la data promovării prezentei acțiuni - adică 11.07.2008, pârâta a arătat că această cerere este nefondată, întrucât, în baza contractului de munca din 12.12.2006, salariatul a semnat și și-a exprimat consimțământul în privința clauzei că "este de acord să i se aplice o penalitate egală de 9 ori salariul său, în cazul în care, angajatul nu își transferă toată activitatea la persoana înlocuitoare și nu își finalizează îndatoririle conform Condițiilor Angajatorului".
Clauza contractuală are caracterul unui " de plată" asumat de angajat în fașa angajatorului său ca o garanție ce se va constitui în avantajul angajatorului în ideea nerespectării de salariat a obligațiilor contractuale.
Cu alte cuvinte, acesta a garantat angajatorului cu de 9 ori valoarea salariului sau, activitatea depusă urmând să-și ridice drepturile salariale la data la care va efectua întregul transfer al tuturor bunurilor și valorilor ce i-au fost încredințate spre administrare, sau să accepte pierderea garanției de 9 salarii în situația neîndeplinirii obligațiilor contractuale.
Cum contractul reprezintă "legea părților" conform art. 969 Cod civil, a apreciat pârâta că aceste clauze cu caracter special negociate între părți au prioritate în aplicarea altor obligații.
Această garanție a fost negociată și aplicată în vederea constituirii prin contractul individual de muncă ca și o clauză specială de garantare pentru angajator a îndeplinirii obligațiilor de muncă și răspunderii în legătură cu munca de către administratorul - directorul general numit în funcție, căruia cu bună credință investitorul israelian i-a încredințat acestuia activitatea firmei, coordonarea, reprezentarea, banii proprii și bunurile - mijloace fixe.
Ca urmare, de la data la care salariatul nu s-a mai prezentat la locul de muncă, această garanție a fost reținuta lunar, corect, conform contractului.
Reclamantul, la momentul numirii unui nou administrator, avea obligația să efectueze un inventar al bunurilor fixe, mobile, corporale, mijloacelor fixe, ce i-au fost încredințate sau e-a achiziționat în perioada în care și-a exercitat mandatul de administrator și director general, și să le predea în gestiunea noului administrator, pe baza unei liste de inventar.
Această obligație contractuală asumată în 12.12.2006 nu a fost îndeplinită din partea angajatului care, lipsind de la locul de muncă ulterior lunii iunie 2008 nu a mai avut posibilitatea să constituie numerarul garanției, iar angajatorul nu putea să-și asume plata unor drepturi salariale pentru munca neprestată.
Cu toate că angajatorul i-a expediat reclamantului adresa în vederea prezentării acestuia la sediul societății, întrucât urma să se efectueze un control fiscal ce viza perioada anterioară (de la numirea sa ca administrator și până la numirea noului administrator), reclamantul nu a onorat cu prezența sa unitatea, iar constatările efectuate de Direcția Generală a Finanțelor Publice au demonstrat mari carențe fiscale și financiare în evidența și organizarea societății.
Drepturile salariale nete au fost reținute în contul garanției conform convenției părților până la clarificarea situației financiare, însă, angajatorul a plătit cotele și contribuțiile către bugetul de stat, șomaj, CAS la zi, așa cum rezultă din înscrisurile probatorii. În momentul în care predarea - primirea între cei doi administratori/directori generali se va finaliza prin asumarea unor acte semnate de ambele părți, salariatului îi vor fi restituite integral garanțiile contractuale reținute.
Cum calitatea de salariat al acestuia nu a încetat până la data suspendării raportului de muncă, și cum, salariatul nu s-a mai prezentat la locul de muncă, orice pretenție bănească pentru munca neprestată este absurdă si abuzivă.
În ceea ce privește indemnizația egală cu salariul de bază pe o lună, urmare a neacordării preavizului de 30 de zile calendaristice, pârâta a menționat că și în această situație, prioritar a fi aplicate sunt clauzele contractului special de muncă, cu tentă de mandat general și de reprezentare a intereselor administratorului israelian, încheiat la data de 12.12.2006, pe o perioadă de 5 ( cinci) ani de zile de la data menționată mai sus.
Ca izvor de drept, în speță aplicabile sunt și dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate, încheiat între reprezentanții salariaților și patronat, în decembrie 2007 înregistrat la Direcția de muncă și Protecție Socială a Județului S sub nr. 4/4 din 17.01.2008, contract cu valabilitate pe o perioadă de 2 ani de zile
Conform art. 13 din la nivel de unitate, drepturile și obligațiile părților se stabilesc prin contractele individuale de muncă, iar în conformitate cu art. 15, alin. 3 din la nivel de unitate în afara clauzelor generale, între părți pot fi negociate și surprinse și alte clauze specifice, fără a fi limitate la cele enumerate în contract.
Cum între părți a intervenit acest contract de muncă cu clauze speciale, aplicabil cu prioritate este acesta, fiind în această ipoteză în situația unui contract sinalagmatic în condițiile art. 943 Cod civil.
Conform art. 10.1 din contractul individual de muncă, orice modificare unilaterală a contractului este nulă, interzisă și fără efecte legale, fiind validă doar modificarea prin consimțământul scris al părților. Ori, angajatorul a înțeles să respecte ad literam convenția părților.
Cum contractul individual de muncă din 12.12.2006 are valabilitate 5 (cinci) ani, angajatorului dar și reclamantului le sunt opozabile dispozițiile contractuale. n această situație contractuală, indemnizația de preaviz nu poate opera, având prioritate perioada de preaviz de 6 luni de zile, consemnată în contract (art. 9, pct. 9.4), termen în care Angajatorul se încadrează, termen care ar expira la data de 06.11.2008.
În ceea ce privește premiul solicitat de reclamant egal cu două salarii de bază, invocându-se art. 22 și art. 89 din același contract colectiv de muncă pârâta a menționat că remiul p. reprezintă o manifestare a recunoștinței Angajatorului față de munca depusă de angajat acordându-se pentru situații în care acesta își îndeplinește atribuțiile de serviciu cu responsabilitate și loialitate sau în situații speciale, negociate și acceptate de părți (concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului). La nivelul societății, sunt aplicabile dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă încheiat la data de 17.01.2008, și înregistrat la Direcția de Munca si Protecția Sociala a Județului S, sub nr. 4/4/ 17.01.2008, acesta fiind cel opozabil salariaților și angajatorului.
Dispozițiile art. 20 alin. 1 din încheiat la nivel de unitate prevede că în vederea constituirii unei surse pentru plata salariaților ce urmează a fi disponibilizați, angajatorul va constitui un fond de rezervă reprezentând până la 12% din fondul total de salarii pe an; acest fond se recomandă a se constitui până la finele anului 2008.
În concret, a arătat pârâta, salariatul își exprimă dorința de a beneficia de drepturi salariale neconstituite încă, adică obligații viitoare, în ipoteza în care ar fi concediat din motive neimputabile, însă starea de fapt și drept nu confirmă că i-ar fi aplicabile aceste prevederi, întrucât nu există nici un act care să confirme Decizia Angajatorului de a-i fi încetat contractul de muncă ca urmare a disponibilizării. Prin precizarea formulată, reclamantul și-a reconsiderat cererea, orientându-și temeiul legal al încetării raportului de muncă la dispozițiile art. 55 lit. b), ori pretențiile bănești solicitate vizează o altă încadrare juridică - concedierea din motive neimputabile și nicidecum încetarea raportului de muncă cu acordul părților.
În ceea ce privește solicitarea privind plata concediilor de odihnă neefectuate în anii 2007 și 2008, pârâta a menționat că reportarea concediul de odihnă de pe un an pe altul este posibilă numai în situația în care angajatorul este de acord și există din partea angajatului o cerere expresă în acest sens.
Reclamantul trebuie să facă dovada cererii sale adresată angajatorului, respectiv administratorului israelian întrucât acțiunea este promovată de acesta și în conformitate cu dispozițiile art. 1169 cod civil cel care face o propunere în fața instanței, trebuie să o dovedească.
Conform dispozițiilor art. 141, alin. 1 din codul muncii concediul de odihnă se efectuează n fiecare an, aceasta fiind regula, iar excepțiile sunt limitative.
Conform art. 69 din la nivel de unitate, concediul anual de odihnă se efectuează, de regulă integral, iar în situația în care este efectuat în tranșe, una din fracțiuni va trebui să fie de cel puțin 15 zile lucrătoare.
Cealaltă parte va trebui acordată și efectuată până la sfârșitul anului în curs, ceea ce demonstrează că reportarea concediului de odihnă neefectuat de pe un an pe altul este interzisă.
Nu există temei legal în vederea acordării contravalorii concediului de odihnă neefectuat pe 2007 și nici nu există vreo garanție că acesta ar fi fost neefectuat. A olicitat ca reclamantul să facă dovada cererii prin care a solicitat administratorului reportarea concediului din 2007 pe 2008.
În ceea ce privește concediul de odihnă pe 2008, contravaloarea zilelor aferente va fi calculată proporțional cu perioada lucrată și plătită reclamantului în momentul încetării contractului de muncă, ulterior emiterii Deciziei de încetare. Atât timp cât raportul de muncă al acestuia a fost suspendat în temeiul art. 52, alin. 1, lit. c), orice plată a drepturilor care rezultă din calitatea sa de salariat este suspendată, conform dispozițiilor art. 49 alin. 4 din codul muncii.
În ceea ce privesc pretențiile solicitate de reclamant cu titlu de daune materiale, estimate la valoarea de 10.000 lei, reprezentând beneficiu nerealizat și prejudiciu efectiv suferit, urmare a atitudinii angajatorului, pârâta a solicitat instanței să respingă ca netimbrat capătul de cerere având în vedere dispozițiile Legii nr. 146/ 1997, întrucât această cerere privind drepturile bănești solicitate nu privesc drepturi bănești care să decurgă dintr-un raport de muncă concret, ci sunt apreciate ca potențiale beneficii nerealizate, fără însă a face dovada reală a unui loc de muncă și a unui alt contract individual de muncă aplicabil.
Conform dispozițiilor art. 269 codul muncii, angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Ori, atât timp cât de la data de 05.05.2008 reclamantul nu și-a mai îndeplinit obligațiile de serviciu și nici cele în legătură cu serviciul, refuzând să se prezinte la unitate la solicitarea ngajatorului, a apreciat că presupusul prejudiciu material solicitat nu există, întrucât nu există o continuitate fizică, concretă a raportului de munca între salariat și angajator.
În legătură cu ele afirmate de reclamant cum că ar fi fost împiedicat să candideze la concursul organizat în cadrul OCPI pentru postul de asistent registrator, pârâta a arătat că Agenția Naționala de cadastru si Publicitate Imobiliara este autoritatea care organizează și scoate la concurs posturile vacante în vederea ocupării acestora. Posturile de asistent registrator sunt ocupate in condițiile stabilite de dispozițiile Ordinului nr. 633/2006, iar conform art. 22 alin. 1 din ordinul invocat calificarea necesară îndeplinirii atribuțiilor profesionale prevăzute de prezentul regulament se dobândește prin absolvirea cursurilor Institutului Național al, denumit în continuare Institut.
Asistenții registratori chiar și debutanți sunt obligați să aibă studii juridice obligatorii în domeniu, cât și condiții de vechime în specialitate juridică așa cum prevede legea specială de organizare, ori în speța de față.
A mai arătat pârâta că reclamantul a susținut în mod eronat că ar fi fost împiedicat să candideze la acest concurs, arătând că, dimpotrivă, angajatorul i-a creat posibilitatea reorientării către un alt loc de muncă, oferindu-i chiar o caracterizare favorabilă.
La termenul din data de 06.11.2008 reclamantul și-a completat acțiunea arătând că înțelege să conteste decizia nr. 153/17.10.2008 prin care i-a fost suspendat contractul individual de muncă.
Cu privire la această cerere, în baza art. 165 Cod procedură civilă, instanța a dispus disjungerea sa și judecarea separată având în vedere că această cerere nu este în stare de judecată nefiind administrată nici o probă cu privire la aceasta.
Ulterior, cu ocazia cuvântului pe fond reclamantul a solicitat plata drepturilor salariale restante până la data pronunțării hotărârii.
În ce privește excepția netimbrării capătului de cerere având ca obiect daunele materiale compensatorii instanța s-a pronunțat prin încheiere din data de 04.12 2008 în sensul respingerii acesteia pentru motive arătate în acea încheiere.
Prin sentința nr.379 din 24.02.2009, Tribunalul Suceavaa isjuns capătul de cerere având ca obiect contestație împotriva deciziei de suspendare a raportului de muncă nr. 153/17.10.2008.
admis în parte acțiunea precizată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC " " SRL și a bligat pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariul de bază pentru perioada 05.05.2008 - 17.10.2008.
A respins celelalte capete de cerere ale acțiunii precizate, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial d e Muncă S sub nr. -/2003 ( 119-123 dosar), reclamantul a fost angajat de SC SRL în funcția de administrator, începând cu data de 01.02.2003, pe perioadă nedeterminată.
Prin urmare, litigiul dintre părți are natura juridică a unui litigiu de muncă fiind supus jurisdicției muncii.
Referitor la capătul de cerere privind încetarea raporturilor de muncă în baza art. 55 lit. b din codul muncii instanța a apreciat că acesta este neîntemeiat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 55 lit. b din codul muncii contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea.
Actul juridic prin care părțile pun capăt raporturilor de muncă trebuie să îndeplinească condițiile de fond stabilite de lege, prin validarea oricărui act juridic, și, mai cu seamă, este necesar ca părțile să-și materializeze acordul de voință printr-un consimțământ care să întrunească cerințele art. 948 din Codul civil, deoarece, dacă la încheierea contractului este necesar consimțământul reciproc al părților, mutuo conssensu, tot acordul lor de voință poate conduce la încetarea contractului individual de muncă, mutuo dissensu.
Prin urmare, pentru a proceda la încetarea contractului individual de muncă, în temeiul art. 55 lit. b) din codul muncii, instanța trebuie să aibă în vedere o eventuală cerere ori altă manifestare neîndoielnică, din care să rezulte intenția clară a salariatului de a părăsi unitatea. Pentru aceasta este necesar să fie exprimat consimțământul ambelor părți în mod serios și explicit, prin care să se excludă orice echivoc.
În aceste sens, instanța a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de petent, nu reprezintă o cerere în sensul prevederilor art. 55 lit. b) din codul muncii, întrucât consimțământul nu a fost exprimat în acest sens, în cauză nefiind aplicabile prevederile art. 55 lit. b) din codul muncii întrucât nu a existat acordul părților în acest sens și niciuna din părți nu și-a manifestat voința de a înceta la acea dată raporturile de muncă. Deși reclamantul avea posibilitatea de a demisiona, nu a înțeles a-și manifesta această opțiune.
În ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariul restant și neachitat, începând cu data de 05.05.2008, data emiterii Notificării nr. 51 și până la data pronunțării hotărârii instanța a apreciat că aceasta este întemeiată în parte.
Astfel, în cauza de față instanța a reținut că urmare emiterii notificării nr. 51/05.05.2008 pârâta, constatând lipsa nejustificată a reclamantului de la serviciu și abaterile disciplinare ale acestuia, trebuia să manifeste diligență în lămurirea raporturilor de muncă cu reclamantul, în sensul de a demara procedura cercetării disciplinare a acestuia, de a suspenda sau înceta raporturile de muncă cu acesta.
În mod nejustificat pârâta a trenat demararea procedurilor disciplinare, nelămurind situația raporturilor juridice de muncă cu reclamantul până la 17.10.2008 când în baza art. 52 alin. 1 lit. c) din codul munciia suspendat contractul individual de muncă al reclamantului, emițând în acest sens decizia nr. 153/17.10.2008
Chiar dacă, în fapt, culpa neprezentării la serviciu aparține în exclusivitate salariatului, s-a reținut că pârâta trebuia să ia măsurile ce se impuneau pentru lămurirea raporturilor de muncă. Până la data de 17.10.2008 (emiterea deciziei de suspendare) raporturile de muncă au fost în ființă, carnetul de muncă nefiindu-i eliberat pentru acest motiv, reclamantul fiind prejudiciat prin lipsirea de mijloace materiale de existență, nefiindu-i plătit salariul în lipsa contraprestației muncii. Pentru aceste motive, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (1) din codul muncii, a obligat pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariul de bază pentru perioada 05.05.2008 - 17.10.2008, data suspendării raporturilor de muncă.
În ce privesc capetele de cerere având ca obiect plata indemnizația egală cu un salariu de bază pe o lună, urmare a neacordării preavizului de 30 zile calendaristice și premiul egal cu două salarii de bază, instanța a reținut că, potrivit art. 20 alin. 2, art. 22 și art. 89 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate încheiat între reprezentanții salariaților și patronat, în decembrie 2007 înregistrat la Direcția de muncă și Protecție Socială a Județului S sub nr. 4/4 din 17.01.2008 (extras 58-65 ds), astfel cum susțin ambele părți, plata acestor drepturi este strâns legată de concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Or, cum în cauză s-a reținut deja că nu se pune problema unei concedieri sau a încetării contractului individual de muncă instanța a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit să primească aceste sume.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect plata concediului de odihnă neefectuat în anul 2007 și 2008, instanța apreciază că nici această cere nu este întemeiată.
Astfel, potrivit art. 141 din codul munciic oncediul de odihnă se efectuează în fiecare an. Prin excepție de la prevederile alin. (1), efectuarea concediului în anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în contractul colectiv de muncă aplicabil. Angajatorul este obligat să acorde concediu, până la sfârșitul anului următor, tuturor salariaților care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul. Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
În același sens sunt și dispozițiile art.68 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate încheiat între reprezentanții salariaților și patronat, în decembrie 2007 înregistrat la Direcția de muncă și protecție socială a Județului S sub nr. 4/4 din 17.01.2008.
Prin urmare, cum contractul individual de muncă a reclamantului nu a încetat, ci este doar suspendat concediul de odihnă nu poate fi compensat în bani.
Pe de altă parte, din foile colective de prezență pentru lunile iulie 2007, august 2007 și decembrie 2007( 145-150 dosar) rezultă că în anul 2007 reclamantul a efectua 24 de zile de concediu, dreptul său de concediu fiind de 23 de zile potrivit convenției din data de 12.12.2006( 75-79 dosar).
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune materiale compensatorii (beneficiu nerealizat și prejudiciu efectiv suferit) instanța a apreciat că dată fiind soluția ce se va pronunța cu privire la drepturile salariale restante nu se justifică acordarea unor astfel de daune.
Împotriva sentinței au declarat recurs, în termen legal reclamantul și pârâta.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că a data de 05.05.2008, în baza Notificării nr. 51 angajatorului (fila 16), i s-a adus la cunoștință intenția acestuia de reziliere a contractului individual de muncă, acordându-i-se un termen de preaviz de 15 zile. La aceeași dată, pârâta i-a solicitat să nu se mai prezinte la locul de muncă.
A mai arătat că, raportat la conținutul acestei notificări, rezultă că angajatorul și-a manifestat intenția concedierii, ipoteză în care era obligat, potrivit art. 20 al. 2 din CCM să-mi acorde un termen de preaviz de 30 zile. Această notificare nu a fost urmată de o decizie propriu-zisă de concediere.
Pentru că situația sa în cadrul societății era incertă, a sesizat ITM S, care prin Adresa nr. 9055 R din 16.07.2008 i-a comunicat că angajatorul nu a respectat dispozițiile art. 263-268 codul muncii, referitoare la răspunderea disciplinară, încât avea statutul de angajat al F, iar până la clarificarea situației sale, angajatorul era obligat să-i plătească drepturile salariale.
A înțeles să califice notificarea în discuție ca o ofertă de încetare a contractului de muncă prin acordul părților, conform art. 55 lit. b muncii, care urmează a fi considerată acceptată la data promovării prezentei acțiuni, în vederea producerii consecințelor prevăzute de textul sus-amintit.
Incontestabil, angajatorul și-a manifestat intenția încetării raporturilor de muncă dintre acesta și subsemnatul, intenție care urmează a fi calificată ca o ofertă de încetare a contractului de muncă prin acordul părților (pentru că un act juridic trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, potrivit art. 978. Civ.).
Prin urmare, a solicitat a se constata că raporturile de muncă ale subsemnatului cu pârâta au încetat potrivit art. 55 lit b codul muncii.
În al doilea rând, a solicitat ca, în rejudecare, să fie obligată pârâta să-i plătească o indemnizație egală cu salariul de bază avut la data de 05.05.2008, pe o lună, în temeiul art. 20 al. 4 din contractul colectiv de muncă pe ramură de activitate, aplicabil la nivelul anilor 2007-2010 în cadrul societății pârâte.
Art. 20 al. 2 din CCM prevede că persoanele concediate pentru motive care nu țin de persoana salariatului beneficiază de un preaviz de 30 zile calendaristice. Dacă nu se acordă acest preaviz, persoanele în cauză au dreptul la o indemnizație egală cu un salariu de bază pe o lună, avut la data încetării contractului de muncă, pe lângă celelalte drepturi (art. 20 al. 4 din CCM).
Separat de aceasta, potrivit art. 22 și 89 din CCM, beneficia de o indemnizație (premiu) egală cu două salarii de bază, având o vechime mai mare de 5 ani, încât a solicitat, în rejudecare, obligarea pârâtei și la plata acestor drepturi salariale.
Potrivit art. 139 al. 1. muncii, dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților, iar potrivit art. 141 al. 1. muncii, concediul de odihnă se efectuează în fiecare an.
În temeiul art 141 al. 4 codul muncii, cum nu a efectuat concediul nici în 2007, nici în 2008, solicitat, în rejudecare, obligarea pârâta să-i plătească și acest drept salarial, constând în concedii neefectuate.
În fine, situația sa incertă în cadrul societății pârâte l-a pus în imposibilitatea de a-și găsi un alt loc de muncă, remunerat corespunzător. Deși pârâta i-a eliberat o recomandare în vederea participării la un concurs pentru ocuparea postului de asistent registrator în cadrul OCPI S, a fost împiedicat să candidez la acest concurs, fiind privat de sumele pe care le-ar fi putut obține cu titlu de salariu în cadrul OCPI
Pe de altă parte, de la data notificării intenției încetării contractului de muncă, nu a mai realizat nici o sumă de bani, încât soția mea, însărcinată în ultimele luni, a fost nevoită să-și continue activitatea, cu toate că recomandarea medicului curant al acesteia a fost de repaos total. În această perioadă cheltuielile în familie au fost foarte ridicate, datorită stării de graviditate a soției. În plus, cheltuielile curente au fost și acestea însemnate.
A mai precizat că apartamentul în care locuiește este cumpărat cu credit ipotecar de la BCR și mai are în derulare încă două credite la alte două bănci. Pentru a face față acestor cheltuieli, a fost nevoit să împrumut diverse sume de bani de la mama soției sale, sume care nu au fost restituite până în prezent.
Art. 269 al. 1 codul muncii prevede că angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului, în legătură cu serviciul.
Situația sa incertă în cadrul societății pârâte l-a privat de obținerea unor venituri importante, fiind nevoit să apelez la veniturile soției sale și la împrumuturi de la părinții soției sale, pentru a face față cheltuielilor familiale. În plus, dacă ar fi fost angajat la OCPI S, ar fi putut obține un salariu semnificativ.
Așa fiind, a solicitat, în rejudecare, obligarea pârâta la plata sumei de 10.000 lei daune materiale.
În motivarea recursului, pârâta a susținut că notificarea nr.51/05.05.2008 este fără eficacitate juridică în condițiile în care aceasta nu îndeplinește condițiile legale de acordarea de preaviz de 30 de zile, avându-se în vedere ca reclamantul avea funcție de conducere, precum și prin faptul că nu a fost urmată de o decizie de încetare a raporturilor de muncă.
În acest caz prima instanță a fost în eroare de cauză și trebuia să țină cont de aspecte obiective ale codului muncii care reglementează instituția preavizului art. 73, art.79 al.4 si 5.
În al doilea rând pe timpul preavizului salariatul avea obligația să se prezinte la serviciu și să-și desfășoare activitatea în mod, ori în cazul de față acesta nu s-a mai prezentat la locul de muncă. În aceste condiții drepturile lui nu puteau fi îngrădite și nici încălcate. Ca urmare a situației create, societatea a revocat unilateral preavizul având în vedere că el nu are eficacitate juridică (din motivele expuse mai sus) și a lăsat la latitudinea reclamantului rezolvarea situației lui juridice. Acest aspect se datorează si faptului ca având o funcție de conducere era obligat ca pe perioada preavizului să vină să predea gestiunea, situația financiară a societății, materialele, mijloacele fixe precum și întregul patrimoniu al societății, pentru a fi descărcat de gestiune și a i se întocmi fișa de lichidare.
În al treilea rând conduita arogantă și iresponsabilă a acestuia precum și faptul că a adus prejudicii societății a făcut ca asociații societății să-și reconsidere poziția cu privire la preaviz și decizia de încetare a raporturilor de muncă cu reclamantul. Există un principiu care guvernează raporturile de munca și care arată că pentru o muncă prestată acestuia trebuie să i se plătească corespunzător. Ca o consecință al acestui principiu neprestarea de serviciu nu poate fi plătită. Situația creată a fost planificată si executată cu rea credința de reclamant care nici măcar în de față nu a procedat la o descărcare de gestiune și predarea ei.
Ca atare, pârâta a considerat că reclamantul este vinovat de situația creată și că nepăsarea lui nu poate fi imputată societății, că acesta trebuia să-și clarifice situația sa de salariat și că nefăcând nici un demers în acest sens, în mod greșit s-a dispus obligarea la plata cu titlu de despăgubire, a salariului de bază pe perioada indicată în sentință.
În drept, părțile au invocat motivele prev. de art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă și art.3041Cod procedură civilă.
Examinând recursurile declarate în cauză, în raport de actele și lucrările dosarului și prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
Potrivit contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial d e Muncă S sub nr. -/2003 ( 119-123 dosar), reclamantul a fost angajat de SC SRL în funcția de administrator, începând cu data de 01.02.2003, pe perioadă nedeterminată, astfel că litigiul de față are natura juridică a unui litigiu de muncă, fiind supus jurisdicției muncii.
Potrivit art. 55 lit.b din codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea. Ori, în speță este de observat că un astfel de acord nu există, manifestarea consimțământului ambelor părți în acest sens nefiind concretizată, astfel că nu se poate da curs prevederilor legale invocate.
Cât privește notificarea nr.51/05.05.2008, Curtea constată că aceasta nu a fost urmată de o decizie de încetare a raporturilor de muncă.
Art. 269 al. 1 codul muncii prevede că angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului, în legătură cu serviciul.
Urmare a emiterii notificării nr. 51/05.05.2008 pârâta, constatând lipsa nejustificată a reclamantului de la serviciu și abaterile disciplinare ale acestuia, trebuia să manifeste diligență în lămurirea raporturilor de muncă cu acesta, în sensul de a demara procedura cercetării disciplinare a acestuia, de a suspenda sau înceta raporturile de muncă cu acesta, însă neprocedând astfel până la 17.10.2008 - când în baza art. 52 alin. 1 lit. c) din codul munciia suspendat contractul individual de muncă al reclamantului, conform deciziei nr. 153/17.10.2008 - raporturile de muncă au rămas în ființă, carnetul de muncă nefiindu-i eliberat pentru acest motiv, astfel că reclamantul a fost prejudiciat prin lipsirea de mijloace materiale de existență, nefiindu-i plătit salariul în lipsa contraprestației muncii, aspect constatat corect de către prima instanță care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (1) din codul muncii.
Cum în cauză s-a stabilit că nu se pune problema unei concedieri sau a încetării contractului individual de muncă, în mod corect prima instanța a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit să primească sumele solicitate în temeiul art. 20 al. 4, art. 22 și 89 din CCM.
Potrivit art. 141 din codul munciic oncediul de odihnă se efectuează în fiecare an. Prin excepție de la aceste dispoziții, efectuarea concediului în anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în contractul colectiv de muncă aplicabil. Angajatorul este obligat să acorde concediu, până la sfârșitul anului următor, tuturor salariaților care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul. Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
În același sens sunt și dispozițiile art.68 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate încheiat între reprezentanții salariaților și patronat, în decembrie 2007 înregistrat la Direcția de muncă și protecție socială a Județului S sub nr. 4/4 din 17.01.2008.
Raportând dispozițiile legale la cazul dat, Curtea constată pe de o parte că, foile colective de prezență pentru lunile iulie 2007, august 2007 și decembrie 2007( 145-150 dosar) dovedesc faptul că în anul 2007 reclamantul a efectuat 24 de zile de concediu, deși avea dreptul la 23 de zile potrivit convenției din data de 12.12.2006( 75-79 dosar), iar pe de altă parte că pe anul 2008 concediul de odihnă nu poate fi compensat în bani, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, contractul individual de muncă al reclamantului nu a încetat, ci este doar suspendat.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune materiale compensatorii (beneficiu nerealizat și prejudiciu efectiv suferit), în mod corect prima instanță a apreciat că dată fiind soluția ce se va pronunța cu privire la drepturile salariale restante nu se justifică acordarea unor astfel de daune.
Față de aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 al. 1 Cod procedură civilă urmează să respingă recursurile ca nefondate.
Președinte:Maierean AnaJudecători:Maierean Ana, Gheorghiu Nicolae, Androhovici Daniela
