Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 1207/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1207
Ședința publică din data de 21 mai 2008
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 3: Maria Ana
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de reclamantul și pârâta "" împotriva sentinței civile nr.67/17.01.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat în reprezentarea reclamantului recurent și avocat în reprezentarea pârâtei recurente.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta reclamantului recurent depune un set de înscrisuri din care rezultă timpul de muncă și zilele libere, respectiv: extras Reglementări aeronautice civile române - Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, adresa emisă de "" la data de 28.02.2006, adresa nr.0293/25.01.2008 emisă de ""
Reprezentanta pârâtei recurente depune note scrise și chitanțele nr.42/14.05.2008, nr.14/10.03.2008 și nr.29/10.04.2008 și factura nr.131/14.05.2008 privind dovada cheltuielilor de deplasare.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în susținerea recursurilor.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită admiterea recursului reclamantului, modificarea sentinței în sensul admiterii și a capătului de cerere prin care a solicitat indemnizația de neconcurență, cu cheltuieli de judecată. Totodată, solicită respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită respingerea recursului reclamantului, admiterea recursului pârâtei și respingerea în totalitate a acțiunii, cu cheltuieli de judecată și cheltuieli de deplasare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată.
Prin sentința civilă nr. 67/17.01.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul împotriva pârâtei "" A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 48712,45 lei reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectuate de acesta pe perioada 14.03.2004-1.03.2006, sumă reactualizată la data plății efective. A fost respinsă în rest acțiunea precizată privind suma de 48.712,45 lei reprezentând indemnizația de neconcurență pentru perioada 14.03.2004-01.03.2006. a fost obligată pârâta la plata sumei de 4000 lei către expertul, reprezentând de onorariu expert în prezenta cauză, neachitat de pârâtă. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2099 lei reprezentând cheltuieli de judecată proporțional cu cuantumul pretențiilor admise în parte, respinse în rest și ca efect al compensării.
Tribunalul a reținut că raporturile de muncă dintre părți își au sorgintea în contractul individual de muncă înregistrat sub nr.2411/12.07.2000 la Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, contract încheiat pe durată nedeterminată, reclamantul având funcția de copilot, contract la care s-au încheiat ulterior acte adiționale și care și-au încetat efectele în 16.03.2006.
Conform raportului de expertiză de specialitate întocmit în cauză de expert rezultă că pentru cele 1215,20 ore suplimentare efectuate și neplătite fostului angajat reclamantului i se cuvine suma de 48.712,45 lei, iar contravaloarea indemnizației de neconcurență cuvenită și neachitată reclamantului este în cuantum de 25.314 lei.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art.39 alin.1 lit.a din Codul muncii salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă iar potrivit art.117 alin.1 din același act normativ, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzut de art.9 este considerată muncă suplimentară și care conform art.119 se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile de la efectuarea acestora, iar în condițiile art.120 alin.1, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art.119 alin.1, în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.
Cum în speță au încetat raporturile de muncă, reclamantul este îndreptățit a solicita pârâtei achitarea contravalorii orelor suplimentare efectuate și neplătite, aceasta fiind singura modalitate în circumstanțele date pentru recompensarea pârâtului, în considerarea activității desfășurată de acesta în beneficiul pârâtei.
A mai reținut tribunalul că într-adevăr, potrivit dispozițiilor art.21 alin.1 Codul muncii, la încheierea contractului colectiv de muncă sau pe parcursul executării acestuia părțile pot negocia și cuprinde în contract o clauză de neconcurență, prin care salariatul să fie obligat ca dup încetarea contractului să nu presteze în interes propriu sau al unui terț o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizații de neconcurență lunară, pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurență, însă conform al.2 al textului de lege evocat, clauza de neconcurență își produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activitățile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizației de neconcurență lunară, perioada pentru care își produce efectele clauza de neconcurență, terții în favoarea cărora se interzice prestarea activității, precum și aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul, fiind de observat că în speță aceste condiții și cerințe impuse de legiuitor nu se regăsesc în această manieră de reglementare circumscrisă normelor de exigență, nici în contractul individual de muncă și nici în anexele la acesta, prin urmare, reclamantul nu este îndreptățit a solicita pârâtei contravaloarea indemnizației de neconcurență.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal atât reclamantul cât și pârâta.
Reclamantul a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii și a capătului de cerere prin care a solicitat indemnizația de neconcurență.
Invocând dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă, acesta a susținut că s-a dat o interpretare greșită clauzei din contract cu privire la clauza de neconcurență, că nu s-au avut în vedere prevederile pct.XI alin.2 din contractul de muncă potrivit cărora această clauză a intrat în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 53/2003 și că s-au aplicat greșit dispozițiile art.71 din Codul muncii.
Pârâta recurentă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii în tot.
S-a susținut în motivarea recursului că s-a reținut greșit starea de fapt printr-o apreciere eronată a ansamblului probelor administrat, probe din care rezultă că nu s-au efectuat orele suplimentare reținute prin raportul de expertiză, raport care nu a avut în vedere dispozițiile speciale ale Ordinului nr.393/2003. Astfel, reclamantul a efectuat 1292 ore în 2004, 1652 ore în anul 2005 și 230 ore în 2006, mai puțin decât plafonul maxim de 2000 de ore anual.
S-a mai susținut și că orele suplimentare s-au compensat cu timp liber corespunzător.
S-a invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art.120 alin.2 din Codul muncii, art.40 alin.3 lit.c din contractul colectiv de muncă unic la nivel național și art.41 alin.1 lit.c din contractul colectiv la nivel de ramură transporturi și s-a susținut că modul de calcul al sporului pentru orele suplimentare este greșit, acesta nefiind raportat la salariul de bază ci la venitul brut lunar.
Ambele recursuri sunt nefondate și în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă vor fi respinse pentru următoarele considerente:
În ce privește recursul reclamantului, Curtea reține:
Potrivit susținerilor reclamantului, anexa 3 la contractul individual de muncă s-a încheiat în anul 2000, și prevede obligația acestuia să nu încheie fără acordul angajatorului nici un contract de colaborare temporară sau permanentă pentru prestarea de activități cu nici o altă societate concurentă pe timpul cât este salariat al societății pârâte. Această clauză s-a prevăzut pentru o perioadă de trei ani.
La data încheierii contractului de muncă - 12.07.2000 - era în vigoare Legea nr. 10/1972 care nu prevedea clauza de neconcurență.
Clauza de neconcurență a fost introdusă prin Legea nr. 53/2003 - noul cod al muncii și, într-adevăr, raportat la dispozițiile art.21 din această lege, clauza prevăzută în anexa 3 devine o clauză de neconcurență. Această clauză însă își produce efecte numai pe o durată de trei ani, respectiv până la 12.07.2003, conform prevederilor contractuale.
După această dată, reclamantul nu mai are temei contractual pentru a pretinde acest drept salarial, ori acesta pretinde drepturile salariale începând cu 14.03.2004.
Prevederile punctului XI alin.2 din contractul de muncă nu produc efecte în sensul reactivării acestei clauze care s-a încheiat pe o perioadă determinată și care nu a mai fost prelungită prin acordul părților și prin urmare pentru acest motiv se impune menținerea sentinței.
În mod corect a reținut instanța cu privire la acest aspect și incidența dispozițiilor art.21 alin.2 din Codul muncii, contractul de muncă necuprinzând activitățile interzise salariatului pentru ca această clauză să-și producă efecte.
Pentru aceste considerente, recursul reclamantului va fi respins.
Cu privire la recursul pârâtei, se rețin următoarele:
Prin motivele de recurs se invocă dispozițiile speciale ale Ordinului nr.393/2003, susținându-se că nu s-a depășit durata maximă anuală de 2000 de ore, astfel că nu s-au efectuat ore suplimentare.
Stabilirea orelor suplimentare nu se face însă raportat la o perioadă de referință de un an ci la perioade mai mici.
Art.111 alin.21Codul muncii prevede că durata timpului de muncă (ce include și orele suplimentare) se face pe o perioadă de referință de trei luni, iar art.111 alin.22prevede posibilitatea ca pentru anumite sectoare să se prevadă perioade de referință mai mari de trei luni dar să nu depășească 12 luni.
Prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2002-2004 (art.11 alin.6) se prevede o perioadă de referință de patru luni iar contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007 prevede o perioadă de referință de șase luni.
În primul rând, pârâta recurentă nu are în vedere perioada de referință de patru luni prevăzută de contractul colectiv de muncă aplicabil și în al doilea rând, nu a ținut nici o evidență a orelor suplimentare (aspect reținut și de expert) și încălcând astfel dispozițiile art.116 Codul muncii.
În același timp, pârâta care are sarcina probei, conform art.287 Codul muncii, nu a făcut dovada compensării orelor suplimentare în timp liber corespunzător, neavând o asemenea evidență, în timp ce expertiza a avut în vedere zilele libere și sărbătorile legale lucrate de reclamant.
Raportul de expertiză a avut în vedere prevederile contractului colectiv de muncă și Ordinul nr.393/2003 și în mod corect a apreciat că stabilirea timpului de muncă și a orelor suplimentare nu se poate raporta la timpul maxim anual de muncă de 2000 de ore și care nu se poate confunda cu perioada de referință prevăzută de art.111 Codul muncii, așa cum susține pârâta.
Prin motivele de recurs se aduc critici raportului de expertiză, dar pârâta nu a solicitat o contraexpertiză în condițiile prevăzute de art.212 alin.2 Cod procedură civilă și nici alte probe nu a propus pentru a se putea înlătura concluziile expertului.
Recurenta se prevalează de pontajul depus la dosarul cauzei - înscrisul denumit "timp de muncă" dar acesta nu dovedește compensarea cu timp liber corespunzător a orelor efectuate de reclamant peste programul normal de lucru și a orelor prestate în zilele libere (sâmbătă și duminică) și de sărbătorile legale, compensarea cu timp liber neputând fi prezumată.
Nu sunt întemeiate nici criticile cu privire la modul de calcul a drepturilor salariale aferente orelor suplimentare și cu privire la care nici nu s-au făcut obiecțiuni la expertiză.
Codul muncii nu reduce sporul pentru ceea ce depășește 120 ore/salariat/an la 50%, clauza contractului colectiv de muncă unic la nivel național (art.40 alin.2 lit.c) fiind contrară art.8 din Legea nr. 130/1996.
Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege iar la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal, astfel că în mod corect s-a aplicat sporul de 100% pentru toate orele suplimentare.
Neexistând motive pentru înlăturarea raportului de expertiză și nefiind dovedite susținerile pârâtei, nu există nici un motiv pentru modificarea sentinței, astfel că recursul pârâtei va fi respins.
Ambele recursuri fiind respinse, nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul și pârâta "" împotriva sentinței civile nr.67/17.01.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 21 mai 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER
Red. /8.07.2008
Tehnored.: / 2 ex./9.07.2008
Prima instanță:,
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Florin Dogaru, Maria Ana
