Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 155/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.155/
Ședința publică din 19 februarie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursului declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin B, cu sediul în mun. B,--3, împotriva sentinței civile nr.1507 din 16 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursul a fost declarat și motivat în termen, fiind scutit de taxă judiciară de timbru, iar intimații reclamanți au depus în termen legal întâmpinare.
In baza prevederilor art.306 alin.2 Cod procedură civilă, coroborat cu prevederile art.304 indice 1 Cod procedură civilă, cu prevederile art.3 și 18 din Decretul-Lege nr.176/1958, din oficiu, instanța invocă excepția privind prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 2000-2004.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.1507 din 16 noiembrie 2007 Tribunalul Mureșa respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
A admis acțiunea civilă având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanții, G, G și G, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării:
A obligat pârâta la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri egale cu cuantumul sporului de vechime cuvenit fiecărui reclamant pentru perioada 1 noiembrie 2000 - 1 iulie 2007, actualizate în funcție de rata inflației conform centralizatorului de la filele 13, 15-53 din dosarul cauzei, file care fac parte integrantă din hotărâre.
A obligat pârâta Curtea de Conturi să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării acestor drepturi.
A obligat pârâtul MEF să aloce fondurile necesare plăți, admițând pe cale de consecință și cererea de chemare în garanție.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții fac parte din categoria personalului unităților bugetare, finanțate de la bugetul de stat, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii potrivit art.1 și 295 alin.2 din acest cod.
Prin decizia XXXVI din 7 mai 2007 ICCJ, problema de drept dedusă judecății a fost dezlegată de instanța supremă în favoarea reclamanților.
Raportat la pronunțarea acestei decizii precum și la hotărârea nr.64 din 27 martie 2007 CNCD instanța a apreciat că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut doar în anul 2007, astfel că pretențiile nu sunt prescrise.
Cu referire la autoritatea de lucru judecat instanța a reținut că prezenta acțiune are o cu totul altă cauză juridică, respectiv, discriminarea constatată prin hotărârea CNCD și decizia XXXVI/7 mai 2007 ICCJ.
Cu referire la acordarea sporului de vechime pentru personalul Curții de Conturi (controlorii financiari), instanța de fond a mai reținut că aceștia nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă) aflându-se în aceiași situație ca și restul personalului din această structură.
Toate persoanele ce alcătuiesc personalul Curții de Conturi, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii acumulând în timp prin activitatea desfășurată vechime în muncă indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte (art.16 alin.3 rap.la art.1 și art.295 alin.2 Codul muncii ).
Dreptul la vechimea în muncă produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională. Sistemul de salarizare este guvernat printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 Codul muncii ), și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Depunerea activității în muncă atrage după sine efectul juridic al acumulării vechimii în muncă, astfel că pentru unul și același element faptic generator de drept salarial trebuie să se recunoască același corespondent: sporul de vechime în muncă.
Instanța de fond a apreciat că nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă de a nu valorifica acest drept deoarece criteriul acordării lui este unul și același garantat în mod egal de lege pentru toți cei care prestează activitate în muncă indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Sporul de vechime în specialitate nu prezintă relevanță deoarece pe de o parte această vechime nu se confundă cu vechimea în muncă vizând doar vechimea doar într-o anumită funcție, pe când vechimea în muncă se compune din toate perioadele în care a fost prestată munca în baza unui raport de muncă indiferent de natura lui și din alte perioade asimilate prin lege. Pe de altă parte, sporul de vechime în specialitate este recunoscut celorlalte categorii de personal al Curții de Conturi care activează într-o anumită specialitate și care beneficiază alături de acest spor și de sporul de vechime în muncă. Instanța de fond a apreciat că apartenența la anumită categorie socio-profesională ca singur argument de neacordare a sporului de vechime în muncă este un criteriu declarat în mod expres de lege discriminatoriu (art.2 alin.1 OG nr.137/2000).
Existența discriminării directă a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precum și din art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974. În aceiași ordine de idei instanța de fond a mai reținut incidența art.14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale respectiv protocolul nr.12 la această Convenție; art.4 din Carta Socială Europeană revizuită; art.5, 6, 8, 39 alin.1 lit.a, 40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, 165 și 155 rap.la art.1 din Legea nr.53/2003; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.
Nu în ultimul rând se reține că discriminarea a fost recunoscută de însăși legiuitor, în expunerea de motive și în preambulul Legii nr.45/2007 care a eliminat discriminarea și a acordat dreptul reclamanților la sporul de vechime. În ceea ce privește decizia nr.250/2006 a Consiliului Director al CNCD instanța reține că aceasta nu are caracter obligatoriu întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii iar acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a acestui consilier.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii.
În ceea ce privește actualizarea prejudiciului instanța a avut în vedere prevederile art.1082 cod civil coroborat cu art.161 alin.4 Codul muncii. S-a apreciat că pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță s-a apreciat că nu există cauză străină care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților.
Apreciind asupra celor de mai sus, instanța de fond s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor prin B, solicitând constatarea lipsei calității procesual pasive a acestui pârât și respingerea acțiunii pe cale de consecință.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în cea ce privește lipsa calității procesual pasive invocată prin raportare la fondul cauzei recurentul a arătat că între părțile din litigiu nu există raporturi juridice de muncă. Astfel că, acțiunea îndreptată împotriva acestui minister precum și a DGFP B este lipsită de orice fundament legal, aceste instituții având calitatea de terți față de raporturile juridice de muncă între reclamanți și ceilalți pârâți. În această ordine de idei s-a arătat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții în gestionarea bugetului Curții de Conturi ci doar reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații în fața organelor de justiție potrivit art.3 alin.1 pct.4-6 din HG 386/2007.
În drept s-au invocat prev. de art.304 ind.1 pr.civ.
Reclamanții au depus la dosarul cauzei întâmpinare arătân în esență că MEF în calitate de coordonator al acțiunilor Guvernului în realizarea activității bugetare este direct implicat în alocarea sau recunoașterea sumelor acordate prin hotărâre. în judecată a acestui minister a avut în vedere obligația de a asigura fondurile bănești necesare pentru plata acestor sporuri.
Intimații reclamanți au mai arătat că prin nerecurarea sentinței pronunțate de instanța de fond Curtea de Conturi a României a achiesat la hotărârea pronunțată recunoscând implicit dreptul reclamanților de a primi despăgubirile civile pe întreaga perioadă solicitată.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate precum si sub toate aspectele de fapt si de drept curtea apreciază că recursul este fondat pentru alte considerente decât cele invocate și anume:
Prin acțiunea formulată reclamanții au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor la calcularea și plata în favoarea fiecărui reclamant a despăgubirilor reprezentând echivalentul sporului de vechime neacordat în mod discriminatoriu începând cu 1.04.2004 și până la data de 31.03.2007. În fine, s-a mai solicitat actualizarea acestor sume raportat la rata inflației. Prin precizarea de acțiune formulată la data de 08.08.2004, reclamanții și-au modificat cererea în sensul solicitării acordării acestui spor și pe perioada 2000-2004.
Prin hotărârea atacată tribunalul admis acțiunea astfel cum a fost formulată și modificată, respingând excepțiile invocate de pârâți privind lipsa calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Cu referire la această din urmă excepție, la termenul de judecată din 19 februarie 2008 instanța invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune cu referire la despăgubirile vizând perioada 2000-2004.
Cu referire la excepția invocată din oficiu, curtea reține următoarele:
Excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție de fond, absolută, peremtorie, întrucât privește încălcarea unei norme imperative. Astfel fiind, această excepție poate fi invocată de oricare din părți sau de instanță din oficiu în orice fază a procesului chiar în apel sau recurs. Doctrina juridică dar și practica judiciară este unanimă sub acest aspect enumerând această categorie de excepții alături de excepția incompatibilității, necompetenței materiale sau teritoriale exclusive, excepția puterii lucrului judecat, lipsei calității procesuale. (, Tratat teoretic și practic de procedură civilă vol.2 pg.120;, Codul d e procedură civilă comentat pe articole Ed. pg.434).
Prezenta cale de atac este guvernată de prev. art.304 ind.1 pr.civ. astfel că potrivit acestor dispoziții legale recursul nu poate fi limitat la motivele prev. de art.304 pr.civ. instanța având posibilitatea dar și obligația de a examina cauza sub toate aspectele. Din această perspectivă recursul constituie o cale de atac cu caracter devolutiv instanța de recurs judecând cauza atât sub aspectul legalității cât și sub aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece hotărârea pronunțată de prima instanță exclusiv pentru motivele de casare prev. de art.304 pr.civ. ( Curtea constituțională, decizia nr.194/2004 publicată în nr.523 din 10 iunie 2004).
Având în vedere cele de mai sus curtea apreciază ca admisibilă, pe de o parte invocarea acestei excepții și pe de altă parte ca legală soluționarea ei în sensul admiterii în instanța de recurs.
Cu referire la limitele investirii instanței, fără a reitera argumentele expuse mai sus, curtea reține că, având în vedere caracterul special al acestui recurs prin prisma prev.art.304 ind.1 pr.civ. examinarea cauzei sub toate aspectele (temeinicie și legalitate), presupune examinarea hotărârii în integralitatea ei.
Reclamanții au invocat prin întâmpinare că nerecurarea hotărârii de către pârâta Curtea de Conturi echivalează cu o recunoaștere implicită a pretențiilor astfel că aceste obligații sunt stabilite cu caracter definitiv.
Instanța de fond a reținut în cuprinsul hotărârii împrejurarea că pretențiile reclamanților pentru perioada 2000-2004 nu sunt prescrise întrucât dreptul la acțiune s-a născut abia în anul 2007, an în care atât CNCD cât și Înalta Curte de Casație și Justiție s-au pronunțat asupra existenței stării de discriminare și a necesității remedierii acesteia.
Acest punct de vedere nu poate fi împărtășit întrucât pe de o parte despăgubirile solicitate de reclamanți izvorăsc din raportul de muncă, raport de muncă a cărui naștere, modificare sau stingere nu poate fi influențată de pronunțarea unei hotărâri de către o autoritate de stat autonomă sub control parlamentar care își desfășoară activitatea în domeniul discriminării.
Pe de altă parte drepturile solicitate de reclamanți vizează prestații cu caracter periodic privind drepturi salariale. Reclamanții au cunoscut împrejurarea că acest spor de vechime nu a mai fost acordat în momentul modificării legii de salarizare și de asemenea au cunoscut împrejurarea că celelalte categorii socioprofesionale au continuat să beneficieze de acest spor. Nimeni și nimic nu a împiedicat reclamanții să sesizeze Consiliul Național privind Combaterea Discriminării sau instanța de judecată potrivit disp. art.27 din OG 137/2000, înlăuntrul termenului de prescripție, privind existența stării de discriminare.
În altă ordine de idei termenul de prescripție începe să curgă de la momentul nașterii dreptului la acțiune. Așa cum arătam dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut (având în vedere caracterul succesiv al prestațiilor), din prima lună în care sporul de vechime nu a mai fost acordat pentru reclamanți.
Potrivit dispozițiilor Decretului nr.167/1958 acest termen nu a fost întrerupt sau suspendat în niciuna din modalitățile enumerate expres și limitativ de actul normativ citat. Starea de discriminare este o stare de fapt care putea fi invocată și putea fi constată și de instanța judecătorească potrivit dispozițiilor OG nr.137/2000.
Astfel fiind, instanța de recurs va admite recursul promovat având în vedere argumentele de mai sus, va modifica în parte hotărârea atacată în sensul că va admite excepția invocată din oficiu privind prescripția dreptului material la acțiune pentru anii 2000-2004.
Instanța va menține astfel din hotărârea atacată celelalte dispoziții privind acordarea sporului de vechime pentru perioada aprilie 2004-iulie 2007 precum și actualizarea plății acestor despăgubiri în funcție de indicele de inflație.
Motivele de recurs invocate de recurentul MEF nu sunt întemeiate întrucât așa cum corect a reținut instanța de fond și au susținut reclamanții intimați, întreaga procedură bugetară este coordonată de acest pârât. Responsabilitatea Ministerului Economiei și Finanțelor în acest sens este reglementată și prin prevederile art.2, 3 din HG 386/2007.
Nu în ultimul rând având în vedere competențele legale a acestui pârât în materie bugetară instanța a stabilit în sarcina acestuia obligația de aalocafondurile necesare plății drepturilor stabilite prin hotărârea atacată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 24 martie 2005 publicată în 1048/2005 a apreciat calitatea, ca fiind aceeade garant legala acestor categorii de obligații.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul chematului în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B-, sector 5, prin cu sediul în B,--3, județul B, împotriva sentinței civile nr.1507 din 16 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalului Mureș în dosarul nr- și în consecință:
-modifică în parte sentința criticată.
-constată prescris dreptul la acțiune al reclamanților pentru perioada 1 noiembrie 2000 - 3 aprilie 2004 și respinge acțiunea pentru această perioadă.
-menține dispozițiile sentinței pentru obligarea pârâților și chematului în garanție la plata, respectiv alocarea fondurilor necesare plății drepturilor cuvenite pentru perioada 4 aprilie 2004 - 1 iulie 2007 și înscrierea corespunzătoare în carnetul de muncă al fiecărui reclamant.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 19 februarie 2008.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp.
08.04.2008.
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
