Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 2640/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(667/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.2640/
Ședința publică din data de 23 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți, G, G, G, G, împotriva sentinței civile nr.6669 din data de 29 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.20252/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Curtea de Conturi a României, Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții reclamanți, G, G, G, G, prin avocat, cu împuternicire avocațială nr.11609/22.04.2009 atașată la fila 69 dosar, lipsind intimații pârâți Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimata pârâtă Curtea de Conturi a României, a depus la dosar întâmpinare și înscrisuri anexă, prin serviciul registratură al acestei instanțe, la data de 02.03.2009.
Se înmânează un exemplar al întâmpinării avocatului recurenților reclamanți care arată că are cunoștință de conținutul acesteia.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Avocatul recurenților reclamanți, susține verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței civile atacate iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată; depune la dosar practică judiciară.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.6669/29.10.2008 pronunțată în dosarul nr.20252/3/LM/2008, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții, G, G, G, G, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții, controlori financiari la Curtea de Conturi a României au solicitat obligarea pârâților la plata majorării de 75% la indemnizația lunară aplicată la nivelul salariului de bază, la valoarea indexată, de la data de 01.06.2005 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, obligarea pârâților la recunoașterea acestor drepturi și pentru viitor pe toată durata existenței raporturilor de muncă.
Susținerile reclamanților nu au fost reținute de către tribunal, având în vedere că indemnizațiile acestora sunt reglementate de acte normative speciale, respectiv Legea nr.160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari, Legea nr.233/2006, OG nr.27/2007 aprobată prin Legea nr.2 și 9/2007 și OG nr.14/2008, acte normative ce nu prevăd dreptul de majorare cu 75% a indemnizației lunare.
S-a statuat că, potrivit dispozițiilor art.5 și art.157 (2) din Codul muncii, sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice sunt finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilesc prin lege.
Prin urmare, reclamanților li s-au stabilit prin lege drepturile salariale, context în care instanța de fond a apreciat că nu se poate invoca existența discriminării, ținând seama și de faptul că drepturile salariale stipulate pentru diferite categorii de salariați bugetari nu pot fi aplicate prin analogie, în lipsa unui text de lege.
În esență, s-a reținut că prin Legea nr.200/2005 privind aprobarea OUG nr.22/2005 pentru completarea Legii nr.94/1992, s-a înființat Autoritatea de Audit, având ca scop îndeplinirea unor obligații ce revin României în procesul de reintegrare europeană, pentru fondurile acordate de Uniunea Europeană prin programele și SAPARD și pentru fondurile acordate în perioada postaderare, salarizarea personalului făcându-se în conformitate cu legislația personalului din cadrul Curții de Conturi și cu prevederile Legii nr.490/2004, în aplicarea căreia a fost adoptată HG nr.170/2005.
S-a apreciat că potrivit dispozițiilor art.2 din HG nr.170/2005, care prevăd că salariile de bază ale personalului prevăzut la art.1 pot fi majorate cu 75%, față de cele prevăzute de lege, potrivit bugetului aprobat. Conform HG nr.170/2005 (art.4 și 5) pentru a beneficia de această majorare salarială este obligatoriu ca instituțiile publice să obțină avizul Ministerului Economiei și Finanțelor, singurul abilitat să stabilească structurile și personalul acestora care au ca obiect activitatea de gestionare a fondurilor comunitare.
În consecință, prima instanță a constatat că activitățile desfășurate de controlorii financiari din cadrul Autorității de Audit, situează această categorie într-o poziție diferită de cea a controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi a României, fiind o categorie distinctă și nefăcând parte din prima categorie, împrejurare față de care nu se putea invoca existența unui tratament discriminatoriu.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a apreciat că diferența de tratament devine discriminatorie atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere la pronunțarea sentinței și Decizia nr.818/3 iulie 2008 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1,art.2 (3) și art.27 (1) din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, constatând neconstituționalitatea acestora în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară, sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Față de aceste considerente, tribunalul în temeiul textelor menționate a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, recurenții susțin în esență, pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea greșită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că indemnizația de 75% este prevăzută pentru controlorii financiari, respectiv de art.141din Legea nr.200/2005, art.1 din Legea nr.490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, HG nr.170/2005, întrucât reclamanții dețin această calitate în cadrul Curții de Conturi și au atribuții vizând verificarea fondurilor europene.
Arată recurenții, că deși își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași instituții ca și controlorii financiari de la Autoritatea de Audit,au aceleași funcții, același grad de pregătire, experiență,răspundere profesională, un risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu ca și categoria socio-profesională sus menționată (controlori financiari de la Autoritatea de Audit) sunt privați de plata majorării de 75% acordată pentru gestionarea fondurilor comunitare.
Nu trebuie neglijat sub acest aspect că potrivit art.17 din Legea nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, ca și controlorii financiari din cadrul Autorității de audit au atribuții vizând verificarea fondurilor europene. Susțin recurenții că într-adevăr textul de lege invocat a fost abrogat prin Legea nr.217/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, numai că obligarea la plata indemnizației de 75% a fost solicitată începând cu 01.05.2005, când dispozițiile legale erau în vigoare.
În aceste condiții pretind autorii recursului, nu poate exista un tratament discriminatoriu referitor la acordarea majorării de 75% solicitată, aceasta acordându-se doar în ceea ce-i privește pe controlorii financiari ce-și desfășoară activitatea în cadrul Autorității de Audit. Se invocă în acest sens principiul egalității de tratament ce guvernează sistemul de salarizare și principiul nediscriminării consacrat de art.5, art.6 Codul muncii, Directiva nr.75/117/CE, dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Omului, art.14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.1 la această Convenție, care interzic discriminările, art.4 din Carta socială europeană revizuită, art.5, art.8, art.39 alin.1lit.a, art.40 alin.3 lit.c și f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (ce garantează plata integrală a drepturilor salariale, fără discriminări, restrângeri, limitări), art.20, art.16 alin.1, art.53, art.41 din Constituția României, art.1 din OG nr.137/2000.
În mod greșit se apreciază incidența Deciziei nr.821/03.07.2008 pronunțată de Curtea Constituțională referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.1,3 și 11 și art.27 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, raportat la dispozițiile art.20 din Constituția României. Aceasta, întrucât dreptul tuturor la o protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări, precum și dreptul la condiții de muncă juste, la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție sunt reglementate prin norme europene care prevalează normelor interne, respectiv Deciziei Curții Constituționale. Protecția împotriva oricărei discriminări este garantată de art.7 din declarația Universală a Drepturilor Omului, situație față de care în mod greșit instanța de fond a apreciat că Decizia Curții Constituționale prevalează, cu atât mai puțin hotărârea CNCD-ului nu putea constitui criterii în aprecierea discriminării recurenților față de persoane ce-și desfășoară activitatea în condiții identice, dar care beneficiază de indemnizația de 75%.
Totodată se invocă și jurisprudența în materie, respectiv hotărâri pronunțate în cauze identice, sentința civilă nr.232/2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, Decizia civilă nr.335/2008 a Curții de Apel Pitești, Decizia nr.473/2007 a aceleiași instanțe, cât și Decizia nr.6/2007 pronunțată în interesul legii în ceea ce-i privește pe magistrați, existând similitudine de situație.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Potrivit art.157 alin.2 Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege. În aplicarea acestor dispoziții, Curtea reține că normele speciale de salarizare ale recurenților sunt OUG nr.160/2000, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr.233/2006, OG nr.27/2007 aprobată prin Legea nr.- și OG nr.14/2008 aprobată prin Legea nr.237/2008, ce nu conțin nici o prevedere legală referitoare la acordarea majorării salariale de 75% din indemnizația de încadrare brută lunară cum legal a reținut tribunalul. În consecință, în lipsa unui temei legal, nu poate fi primită apărarea recurenților în sensul că potrivit art.17 lit.g și h din Legea nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, acordarea dreptului salarial de către instanța de judecată s-ar justifica doar pentru că aceștia ar avea atribuții de control a fondurilor provenite din asistența financiară acordată României. Cu atât mai mult cu cât aceste dispoziții menționate erau abrogate la data investirii instanței, la acest moment raportându-se tribunalul, conform principiului neretroactivității legii civile.
Nu pot fi reținute nici susținerile recurenților în sensul că dispozițiile art.145 alin.1 din Legea nr.200/2005 privind aprobarea OUG nr.22/2005 ce are domeniu de aplicare stabilit de legiuitor doar personalului Autorității de Audit al Curții de Conturi, li se aplică și lor pe motiv că s-ar crea o nejustificată și disproporționată discriminare între categorii profesionale aflate în situații identice.
Ori, această argumentație propusă de recurenții-reclamanți este greșită, câtă vreme fiecare dintre categoriile sus menționate sunt salarizate în baza unei legi speciale, având un statut distinct.
Așadar, deși toți se includ în categoria personalului ce funcționează în cadrul Curții de Conturi nu se poate considera că între aceste persoane există identitate sub aspectul salarizării, pentru că nu se găsesc în aceeași situație. Controlorii financiari, ca și categorie de persoane salarizate din bugetul de stat beneficiază de salarizare în baza unei legi speciale așa cum s-a mai arătat, la fel cum și personalul din cadrul Autorității de Audit beneficiază de salarizare în baza Legii nr.490/2004, HG nr.170/2005.
Prin urmare, fiecare din această categorie este salarizată de la aceeași sursă, dar diferit, pornindu-se de la importanța muncii prestate, de la răspunderea și complexitatea activității, etc.
Legiuitorul are atributul de a majora salariul fiecărei categorii, de a acorda sporuri sau indexări pe rațiuni justificate de moment care poate fi și aceea a acordării unei majorări de 75% din indemnizația brută lunară. În atare situație, majorarea sus menționată acordată prin art.2 din legea nr.490/2004 prin raportare la art.3 din HG nr.170/2005 pentru aplicarea Legii nr.490/2004 personalului din cadrul Autorității de Audit a Curții de Conturi este justificată pe considerentul gestionării fondurilor comunitare și nu poate fi extinsă prin analogie situației controlorilor financiari din cadrul aceleiași instituții. Simpla apartenență a controlorilor financiari la categoria personalului Curții de Conturi, existența unor atribuții, responsabilități, riscuri profesionale similare nu constituie o situație premisă pentru a constata că se găsesc într-o situație comparabilă cu cei care au recunoscute prin legi speciale de salarizare drepturile bănești pretinse prin acțiunea introductivă. Așadar, nu este îndeplinită în cauză condiția încălcării vreunui drept al omului sau a vreunei libertăți fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul public, economic, social, cultural sau în orice domeniu al vieții publice.
Așadar, numai dreptul la plata salariului pentru munca prestată este un drept fundamental care nu poate fi restrâns salariatului, iar nu și majorarea acestuia cu 75% pentru diferite considerente (gestionare fonduri europene).
Aceasta este și practica Curții Constituționale care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și, în consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Nu trebuie neglijat totodată, că prin Deciziile nr.818, nr.819, nr.820/2008 ale Curții Constituționale pronunțate la data de 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr.537/16.07.2008, obligatorii pentru instanțe, reținute de altfel și de instanța de fond,s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, pretinse a fi incidente în cauză, apreciindu-se că aceste dispoziții "sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Ori, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norma juridică, de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, cât și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că interpretarea dispozițiilor art.2 și ale art.11 din OG nr.137/2000, în sensul menționat sunt neconstituționale, realizând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare, prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire mai sus.
Aceste decizii sunt obligatorii așa cum am mai arătat pentru instanțe, întrucât examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor și conformitatea acestora cu principiul egalității, statuat de Constituția României revin Curții Constituționale, întrucât este dreptul exclusiv al legiuitorului de a face diferențierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale.
Recurenții greșit invocă în susținerea cererii lor încălcarea principiului "la muncă egală, salariu egal". Aceasta nu înseamnă identitate de salarizare, fiind în realitate o transpunere pe plan intern a Directivei nr.75/117/CE privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la aplicarea principiului salarizării legale între femei și bărbați, principiul egalității de remunerare însemnând pentru aceiași muncă sau pentru muncă căreia i se atribuie valoare egală, eliminarea oricărei discriminări bazate pe sex. În acest sens sunt de altfel și prevederile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și art.4 pct.3 din Carta Socială Europeană revizuită "să recunoască dreptul lucrătorilor și lucrătoarelor la salarizare egală muncă de valoare egală", precum și aleart.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice ratificate prin Decretul nr.212/1974. Numai că aceste norme juridice invocate în susținerea recursului sunt norme juridice cu caracter de principiu, care nu creează drepturi sau obligații directe pentru cetățenii comunității, ci se adresează statelor membre. Aceste norme internaționale și comunitare au fost transpuse în legislația României în art.6 alin.2 Codul muncii cu modificările și completările ulterioare, OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Numai că, interpretarea acestei ordonanțe, OG nr.137/2000 este neconstituțională în condițiile în care se dă în căderea instanței de judecată atributul de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii, prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe, transformând practic instanțele în autoritate legiuitoare.
Prin urmare, în conformitate cu art.141din Legea nr.94/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Autoritatea de Audit este singura autoritate competentă să efectueze audit public extern, în conformitate cu legislația comunitară și națională, asupra fondurilor prevăzute la art.14 din același act normativ și în consecință să beneficieze de majorarea salariului în discuție.
Din interpretarea gramaticală a acestui text de lege, rezultă că autoritatea legiuitoare recunoaște în mod exclusiv și limitativ, personalului Autorității de Audit, dreptul la acordarea majorării de 75% din indemnizația brută lunară, conform prevederilor art.2 din Legea nr.490/2004 coroborate cu cele ale art.3 din HG nr.170/2005 pentru aplicarea Legii nr.490/2004. recurenții, controlori în cadrul Curții de Conturi a României, nefăcând parte din personalul angajat la Autoritatea de Audit nu sunt titularii dreptului salarial dedus judecății și din această perspectivă nu se pot prevala în susținerea recursului pe dispozițiile legale anterior specificate.
Nu pot fi invocate, de asemenea, hotărârile pronunțate în situații similare, în sensul admiterii cererii, întrucât nu au relevanță în cauză, întrucât în sistemul de drept românesc precedentul judiciar nu constituie izvor de drept.
Nu poate fi reținută nici împrejurarea că situația din speța dedusă judecății ar fi similară celei înfățișate prin Decizia nr.VI/15 ianuarie 2007, întrucât această decizie se referă la altă categorie socio-profesională -magistrați și la sporul de 30%, respectiv 40% - de anticorupție acordat acestora, fiind obligatorie pentru instanțe doar asupra aspectelor statuate în conținutul său, aspecte ce nu se regăsesc în cauza de față.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va respinge recursul, ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată, fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți, G, G, G, G, împotriva sentinței civile nr.6669 din data de 29 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.20252/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Curtea de Conturi a României, Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./19.05.2009
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
