Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 326/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(7589/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ Șl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.326/
Ședința publică din data de 21 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta pârâtă SC SA - GRUP, împotriva sentinței civile nr. 1016 din 18 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Călărași Secția Civilă, în dosarul nr-(1359/RJ/C/2008), în contradictoriu cu intimații reclamanți, și, având ca obiect - drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 14.01.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 21.01.2010, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr.1016 din 18.06.2008 pronunțată în dosarul nr- de către Tribunalul Călărași - s-a dispus respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă; s-a admis acțiunea formulată de reclamanții, ȘI împotriva pârâtei SC SA; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a drepturilor salariale reprezentând primele de Paști pentru anii 2005, 2006 și 2007 și primele de C pentru anii 2004, 2005 și 2006 în cuantum de câte un salariu de bază mediu la nivel SC SA pentru fiecare susmenționată, sume indexate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la plata lor efectivă; a fost respins capătul de cerere privind prima de C pentru anul 2007.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că părțile nu consemnat în contractul colectiv de muncă pe anii 2005 și 2006 faptul că aceleași suplimentări salariale au fost incluse în salariile de bază pe anii precedenți, o asemenea interpretare fiind făcută abia în anul 2007.
S-a reținut că interpretarea clauzei peste termenul pentru care a fost încheiat contractul și cu încălcarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr.130/1999, nu poate produce efecte care să înlăture conținutul explicit al prevederii invocate.
Sub aspectul modalității de stabilire a cuantumului drepturilor reprezentând suplimentări salariale, instanța a reținut că prin clauza art. 168 alin. 1 acesta se raportează la salariul de bază mediu pe SNP SA iar nu la salariul brut pe unitate în baza căruia au fost calculate sumele solicitate prin acțiune.
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune, Tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, astfel că acțiunea este supusă prescripției extinctive de 3 ani.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta care în esență invocă în motivarea acestuia următoarele critici.
1. Promovarea acțiunii este prematură. Date fiind prevederile art. 168 alin. 1 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă (text nemodificat în perioada 2003-2007), drepturile salariale suplimentare nu se acordă automat, ci doar subsecvent negocierilor anuale ce vor avea loc cu 15 zile calendaristice anterior fiecăruia dintre cele două evenimente (Paștele și Cul).
Deci, dreptul de a formula acțiunea nu se consideră născut atât timp cât nu au avut loc negocierile în baza cărora ar fi trebuit stabilit cuantumul exact al sumelor.
În condițiile în care aceste negocieri nu au avut loc, nu se poate vorbi despre existența în patrimoniul salariaților a unui drept născut, care să poată fi valorificat printr-o astfel de acțiune.
Continuând raționamentul ipotetic și, în acest context, admițând că astfel de negocieri ar avea loc, cuantumul efectiv precum și plata unor sume către fiecare salariat ar rămâne oricum condiționate de decizia ce urmează a fi luată, atât timp cât orice fel de drepturi salariale suplimentare de Paști și de C se pot individualiza numai după finalizarea negocierilor dintre părți și determinării cuantumului lor concret.
2. Dreptul la acțiune era prescris la momentul promovării acțiunii, în speță fiind aplicabile sub acest aspect prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii.
Drepturile a căror valorificare se dorește prin formularea acțiunii sunt reglementate de Contractul Colectiv de Muncă. Aceste drepturi nu au natură salarială, nu au caracter continuu și nu reprezintă contraprestația oferită salariatului corespunzător activității desfășurate în cadrul.
Potrivit reglementărilor din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivel de unitate, asemenea drepturi bănești nu sunt incluse în noțiunea de "salariu".
Față de cuprinderea în CCM a unor obligații în materie de salarizare, distincte de obligațiile în materia protecției sociale și a altor drepturi, aplicarea normelor legale în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru pretenții derivate din normele CCM, este strâns legată de izvorul obligației, fiind în mod evident diferită de natura și izvorul dreptului solicitat; sumele în discuție nu reprezintă drepturi salariale în sensul CCM, ci exclusiv drepturi acordate prin CCM salariaților în scopul de a le oferi protecție socială.
Prevederile legale indicate (art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii ) prevăd în mod expres termenul de prescripție aplicabil acțiunilor rezultate din neexecutarea obligațiilor asumate prin CCM, acesta fiind de 6 luni.
3. Sumele solicitate prin acțiune au fost incluse în salariul lunar acordat.
Pretențiile deduse judecății sunt nejustificate în condițiile în care Societatea a achitat toate drepturile salariale în conformitate cu prevederile CCM.
Pentru anul 2003, reprezentanții societății și cei ai salariaților au convenit ca drepturile salariale suplimentare de C și de Paști să fie incluse în salariul de bază al fiecărui angajat. În acest sens a fost negociat și inserat în CCM art. 168 alin. 2.
Începând cu anul 2005, părțile semnatare ale CCM au convenit menținerea măsurii anterior întreprinse, sens în care au modificat textul inițial al art. 168, reglementând aplicabilitatea lui pentru viitor.
Intenția semnatarilor de menținere a acestei măsuri este susținută de următoarele argumente: includerea în reglementarea aplicabilă anului 2005 unei măsuri dispusă pentru anul 2003 nu se justifică decât în situația în care se intenționează ca ea să producă efecte în continuare; modalitatea de modificare a textului inițial convenit demonstrează continuitatea aplicării acestei măsuri.
Inițial, adică în 2003, art. 168 alin. 2 din CCM a avut următoarea redactare: "pentru anul 2003, suplimentările de la alin. 1 vor fi introduse în salariul de bază al fiecărui salariat, conform modalității și în condițiile negociate cu ". Această clauză a fost reluată ca atare în cuprinsul versiunii republicate a CCM din anul 2003 și din 2004.
Totuși, începând cu versiunea republicată a CCM din anul 2005, art. 168 alin. 2 din CCM precizează clar că. "în anul 2003 suplimentările salariale de la alin. 1 al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat".
Analizând comparativ această versiune cu cea anterioară, rezultă că părțile au dorit să sublinieze acordul lor cu privire la modificarea ce i-a fost adusă în privința acestor drepturi salariale suplimentare la un anumit moment.
Dacă părțile ar fi considerat că alin. 2 al art. 168 din CCM se aplică doar pentru anul 2003, nu ar fi avut nici un sens să îi mai aducă modificări în anul 2005 prin act adițional. În plus, modificările intervenite în cuprinsul textului (sub acest aspect trebuie avute în vedere prepozițiile folosite și timpul verbului utilizat), precum și succesiunea lor în timp demonstrează că s-a intenționat tocmai menținerea măsurii privind includerea sumelor în salariul de bază, iar nu reimplementarea acestei măsuri.
În interpretarea alin. 2 al art. 168 din CCM nu trebuie să se ignore existența alin. 1 al aceluiași articol. În măsura în care textul alin. 2 ar fi avut o aplicabilitate temporară - așa cum se susține prin cererea de chemare în judecată - nu s-ar mai fi justificat păstrarea sa în cuprinsul art. 168 din versiunea CCM din anii ulterior lui 2003. Rezultă că păstrarea alin. 2 fost necesară tocmai pentru că părțile CCM agreaseră o aplicabilitate nelimitată în timp și nu temporară.
4. Atât reprezentanții salariaților cât și instanțele învestite cu soluționarea unor litigii similare au confirmat includerea în salariul de bază a sumelor suplimentare precum și acordarea lor către angajați.
Prin CCM au fost stabilite mecanisme specifice pentru soluționarea conflictelor ivite între salariați și Societate în ceea ce privește executarea contractului Colectiv de Muncă, respectiv interpretarea clauzelor conținute în CCM. În acest sens, urmează a se ține seama de prevederile art. 9 și 10 din Contractul Colectiv de Muncă.
Părțile au stabilit o procedură care trebuie parcursă prealabil declanșării unui litigiu în fața unei instanțe judecătorești, prin înființarea unei comisii paritare în baza anexei nr. 2 la CCM; această comisie este compusă atât din reprezentanții salariaților (în speță ), cât și din cei ai Societății, și are scopul de a lămuri, pe cale amiabilă, orice neînțelegere cu privire la interpretarea unei clauze din CCM.
Aceasta înseamnă că, odată adoptată prin consens, Decizia Comisiei Paritare are caracter obligatoriu pentru părți, conform prevederilor anexei nr. 2 la CCM
Interpretarea dată de Comisia Paritară alin. 2 al art. 168 din CCM are valoarea unei interpretări autentice provenind de la înșiși semnatarii actului juridic în cauză, ceea ce demonstrează că, încă din anul 2004, intenția reală a părților a fost introducerea drepturilor salariale suplimentare în salariile de bază, astfel cum s-a și procedat.
În plus, alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare, au apreciat că aceste drepturi au fost în întregime incluse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003, motiv pentru care au respins respectivele cereri ca neîntemeiate.
5. Modalitatea de calcul a drepturilor salariale pretinse prin acțiune este greșită, atât timp cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate. Aceasta înseamnă că în mod eronat instanța a acordat sumele de bani pretinse de reclamantă (pornind de la salariul mediu brut pe ), deși art. 168 din CCM stipulează faptul că baza de calcul o reprezintă "salariul de bază mediu" la nivel de, ale cărui valori la nivelul anilor 2004-2007 au fost diferite de cele prezentate în acțiune.
Ulterior recurenta-pârâtă a depus o cerere de completare a motivelor de recurs prin care a invocat o excepție de ordine publică constând în excepția necompetenței teritoriale Tribunalului Călărași, referitoare la faptul potrivit art. 72 din Legea nr.168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă raportate la art. 249 din Codul muncii cu referire la art. 298 alin. (2) ultima liniuță "orice alte dispoziții contrare se abrogă"
Prin urmare, susține recurenta că Legea nr.168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă este lege organică specială, iar Legea nr.53/2003 este lege organică și reprezintă dreptul comun.
Recurenta consideră că ultima liniuță din art. 298 din Codul muncii, reprezintă o "abrogare implicită".
Iar. potrivit art. 62 și 63 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă "prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate", iar potrivit alin. (3) "În vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora".
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs așa cum au fost formulate și ulterior completate, precum și din oficiu în baza art. 3041. proc. civ. Curtea pentru motivele ce se vor arăta urmează să admită recursul și să modifice în parte sentința atacată doar cu privire la determinarea în concret a drepturilor bănești solicitate în raport de salariu mediu net pe unitate și conform înscrisurilor existente la dosarul de fond.
Cu privire la celelalte critici ale recursului, precum și cu privire la excepția absolută a necompetenței teritoriale, Curtea pentru motivele ce se vor arăta urmează a înlătura aceste critici pentru următoarele considernete:
Astfel, primul motiv de recurs apare ca neîntemeiat și urmează a fi înlăturat ca atare.
Este adevărat că din cuprinsul art. 168 alin. 1 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivelul SC SA (text nemodificat în perioada 2003-2007) rezultă că între părțile CCM trebuiau să existe negocieri prealabile acordării suplimentelor salariale cuvenite pentru sărbătorile de Paști și de
Însă, obligația (sarcina) realizării acestor negocieri revenea recurentei-pârâte, în calitate de angajator. Această concluzie se impune în considerarea conținutului dispozițiilor art. 6 alin. 2, art. 39 alin. 1 lit. k și art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii. Din interpretarea tuturor acestor texte legale reiese că salariații au dreptul la negociere colectivă și individuală în tot ceea ce interesează raporturile juridice de muncă, iar angajatorul are obligația corelativă corespunzătoare de a asigura toate condițiile necesare realizării acestor negocieri.
Cum, în speță, nu s-a făcut vreo dovadă de către recurentă că ar fi avut loc asemenea negocieri ori că s-ar fi luat măsurile necesare în acest sens (sarcina probei revenindu-i din acest punct de vedere conform art. 287 din Codul Muncii ), este evident că teza prematurității acțiunii nu poate fi susținută. Soluția contrară ar însemna să se contravină principiului de drept exprimat în adagiul latin "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".
Cu alte cuvinte, întrucât nici o persoană nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține protecția unui drept subiectiv ori a unui interes personal, nici recurenta-pârâtă nu poate să se prevaleze de neîndeplinirea obligației legale anterior amintite și să pretindă că acțiunea ar fi prematură.
De altfel, însăși împrejurarea că recurenta susține în același timp și ipoteza prescripției dreptului la acțiune al salariaților (deși cele două sunt absolut contradictorii din punct de vedere juridic) demonstrează, încă o dată, netemeinicia afirmației că cererea de chemare în judecată ar fi fost introdusă prematur.
Și cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, întrucât dreptul la acțiune al reclamantei nu poate fi considerat prescris extinctiv.
Sub acest aspect, trebuie arătat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 166 și 283 lit. c din Codul Muncii, și nu cele de care se prevalează recurenta, respectiv art. 283 lit. e din Codul Muncii.
Drepturile bănești prevăzute de art. 168 din CCM sunt de natură salarială (însăși părțile semnatare ale contractului au folosit în cuprinsul textului respectiv expresia "suplimentări salariale") și se circumscriu cu ușurință uneia dintre componentele salariului (astfel cum această noțiune este definită de art. 155 din Codul Muncii ), respectiv cea a adaosurilor la salariu.
Aceste drepturi au caracter periodic (trebuiau acordate potrivit înțelegerii părților de două ori pe an, cu prilejul sărbătorilor de Paști și de C), așa încât nu se poate susține că nu ar fi permanente, cum pretinde recurenta. Ca atare, în cazul lor acțiunea putea fi introdusă înăuntrul unui termen de 3 ani de la data scadenței drepturilor salariale respective, cerință care este respectată în cauză.
Termenul la care face referire art. 283 lit. e din Codul Muncii (6 luni de la nașterea dreptului la acțiune) se aplică doar în acele cazuri în care se pune problema neexecutării oricăror alte clauze din CCM, nu și a celor prin care s-au prevăzut drepturi salariale în favoarea angajaților.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs nu poate fi primit. Modul de interpretare al art. 168 din CCM (susținut de recurentă și decurgând din conținutul Deciziei Comisiei Paritare la care se face trimitere în motivarea scrisă a căii de atac exercitate în prezentul proces) în sensul că începând cu anul 2003, deci și pentru viitor în intervalul 2004-2007, suplimentările salariale de Paști și de C au fost incluse în salariul de bază al angajaților, nu este cel care corespunde voinței reale a părților, exprimată în mod clar și neîndoielnic prin alineatul întâi și al doilea al textului convențional suscitat, în toate variantele de redactare ale acestuia din perioada 2003-2007.
Dacă s-ar adopta punctul de vedere al recurentei, ar însemna să se considere că art. 168 alin. 1 din CCM (text rămas nemodificat față de forma sa inițială) a devenit lipsit de orice consecințe juridice, doar art. 168 alin. 2 continuând să producă asemenea efecte. O asemenea modalitate de interpretare a unei clauze cu caracter convențional este, însă, total contrarie principiilor pe care se bazează interpretarea contractelor, în special celui prevăzut de art. 978. civ. (aplicabil și în materia dreptului muncii, în virtutea rolului de drept comun al normelor juridice din Codul Civil), potrivit cu care orice clauză se interpretează în sensul în care poate avea un efect, și nu în cel în care nu ar putea produce nici unul. Este imposibil ca, pe cale de interpretare, să se paralizeze efectele unei clauze dintr-un contract colectiv de muncă în vigoare, dându-se însă deplină forță în acest sens unei alte clauze din același act juridic.
Alineatul al doilea al art. 168 din CCM nu poate fi privit ca desființând în totalitate cele statuate prin primul alineat. În realitate, indiferent de variantele de redactare pe care le-au avut în decursul timpului, cele două texte nu se unul pe celălalt, fiecare având aria sa de aplicare. Față de conținutul lor explicit, dispozițiile art. 168 alin. 2 se referă doar la situația din anul 2003, iar cele ale art. 168 alin. 1 au în vedere intervalul 2004-2007, cu toate consecințele decurgând de aici. Doar dintr-o atare perspectivă și într-o asemenea manieră de interpretare, cele două clauze sunt producătore de efecte juridice și nu se contrazic reciproc.
De altfel, nimic nu a împiedicat părțile contractante, ca prin voința lor liber și conștient exprimată, să modifice art. 168 în sensul prezentat în motivarea recursului, adică să apeleze la ceea ce se înțelege prin expresia "mutuus dissensus". Or, ele nu au acționat în acest sens.
Cât privește Decizia Comisiei Paritare, aceasta are natura unei convenții intervenită între patronat și sindicate în legătură cu modul de interpretare și aplicare a dispozițiile art. 168 din contractul colectiv de muncă, însă nu poate produce efecte retroactiv, întrucât nu constituie o convenție cu caracter interpretativ a unei clauze pretins îndoielnice din CCM (cum susține recurenta-pârâtă), ci una cu caracter modificator a unei clauze clare din CCM, ce poate crea consecințe juridice doar pentru viitor și doar dacă respectă cerințele art. 31 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, respectiv comunicarea și înregistrarea acesteia la organul competent potrivit legii.
În plus, validitatea acestei decizii trebuie stabilită și din perspectiva art. 38 alin. 2 din Codul Muncii, care interzice orice tranzacție (convenție) prin care s-ar urmări limitarea sau renunțarea la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaților, mai ales că rolul sindicatelor este acela de a acționa în apărarea intereselor membrilor lor și nu în sensul în care s-a procedat de către, sindicatul reprezentativ de la nivelul recurentei-pârâte.
Oricum, fiind adoptată în anul 2007, respectiva hotărâre a Comisiei Paritare nu este opozabilă și nu poate produce efecte în cazul acelor salariați ai recurentei care au fost concediați până la data emiterii ei. Aceste persoane nu se mai află în raporturi juridice de muncă cu recurenta și, prin urmare, nu mai sunt nici părți ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Devenind terți față de CCM, nu se poate considera că i-ar fi reprezentat valabil atunci când s-a adoptat Decizia Comisiei Paritare, astfel că acest sindicat nu putea lua nici o hotărâre în numele și interesul lor, nemaiavând un mandat valid.
Argumentele care au justificat respingerea celui de-al treilea motiv de recurs, în special cele privitoare la Decizia Comisiei Paritare, demonstrează netemeinicia și a celui de-al patrulea motiv al respectivei căi de atac.
Totuși, este necesar a se face și precizarea că împrejurarea că alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare, au apreciat că aceste drepturi au fost în întregime incluse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003 (motiv pentru care au respins respectivele cereri ca neîntemeiate), nu este de natură a obliga Curtea să dea aceiași rezolvare în cauza de față, întrucât practica judiciară, cu excepția deciziilor pronunțate în cazul recursurilor în interesul legii, nu constituie izvor de drept, iar hotărârile altor instanțe de judecată date în spețe similare nu creează vreo obligație în sarcina judecătorilor, care au și ei de soluționat același gen de litigii.
Cu privire la completarea motivelor de recurs prin care s-a invocat o excepție de ordine publică cu privire la necompetența teritorială absolută a Tribunalului prin aplicarea dispozițiilor art. 72 din Legea nr.168/1999, dispoziții considerate de către recurentă ca nefiind abrogate prin art.298 ultima liniuță din Codul muncii, Curtea pentru motivele ce se vor arăta urmează să respingă și acest motiv ca nefondat.
Curtea reține de asemenea că deși recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate cu privire la modul de abrogare a dispozițiilor art. 72 din Legea nr.168/1999 prin art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Codul muncii, Curtea Constituțională prin decizia nr.1229 din 29.09.2009 a respins excepția ca fiind inadmisibilă cu motivarea în esență că chestiunea în cauză reprezintă o problemă de interpretare și aplicare a legii și nu una de constituționalitate.
Cu privire la excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Călărași, Curtea reține că Legea nr.53/2003 prin care a intrat în vigoare noul Cod al muncii, este o lege organică indiferent de modalitatea de adoptare a acesteia, aspect asupra căruia s-a pronunțat Curtea Constituțională, reglementează dreptul comun în materia dreptului muncii inclusiv a jurisdicției muncii, prin dispozițiile art.281-291, astfel că abrogarea ce a fost realizată prin art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Codul muncii prin sintagma "orice dispoziție contrară" este în conformitate cu regulile de tehnică legislativă și cu intenția legiuitorului și evident că se referă la tot ceea ce este contrar din punct de vedere normativ noilor reglementări, inclusiv jurisdicției muncii, intenția legiuitorului fiind cât se poate de clară.
Cu privire la modificarea sentinței atacate, sub aspectul individualizării cuantumului drepturilor bănești solicitate, Curtea reține următoarele:
Astfel, Tribunalul a admis în mod greșit cererea de chemare în judecată fără a stabili în concret drepturile ce cuvin reclamanților drept suplimentări salariale pentru sărbătorile de Paști și de C prin raportare la salariul mediu net existent în companie.
Prin cerea de chemare în judecată s-a solicitat acordarea sumei de 9423,21 lei reprezentând 8880 lei și 543,21 lei daune materiale pentru neachitarea la termen, reprezentând suplimente salariale pentru anii 2005-2007.
Curtea reține că în cauză nu a fost efectuată o expertiză contabilă care să cuantifice contravaloarea concretă a acestor drepturi, dar Tribunalul deși a avut înscrisuri la dosar pe baza cărora să facă acest lucru le-a ignorat.
La fila 249 din dosarul de fond nr- există adresa ce provine de la intimată prin care este determinat cuantumul salariului de bază mediu pe, după cum urmează: pentru sărbătorile de Paști din 2005 - 850 lei din 2006 - 1047 lei și din 2007 - 1260 lei, precum și pentru sărbătorile de C din 2004 - 799 lei, din 2005 - 927 lei și din 2006 - 1160 lei.
Prin urmare, pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312. proc. civ. urmează să admită recursul pentru acest motiv și să modifice sentința atacată în parte, urmând a fi obligată intimata-pârâtă la plata drepturilor bănești suplimentare pentru sărbătorile de Paști din 2005 - 850 lei din 2006 - 1047 lei și din 2007 - 1260 lei, precum și pentru sărbătorile de C din 2004 - 799 lei, din 2005 - 927 lei și din 2006 - 1160 lei, sume ce se vor actualiza cu rata inflației de la data nașterii drepturilor și până la plata lor efectivă.
De asemenea, urmează a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SA (fostă SC SA) împotriva sentinței civile nr.1016/18.06.2008, pronunțată de Tribunalul Călărași -Secția Civilă, în dosarul nr- (1359/RJ/C/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și.
Modifică în parte sentința atacată.
Obligă pârâta la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești suplimentare pentru sărbătorile de Paști din 2005 - 850 lei, din 2006 - 1047 lei și din 2007 - 1260 lei, precum și pentru sărbătorile de C din 2004 - 799 lei, din 2005 - 927 lei și din 2006 - 1160 lei, sume ce se vor actualiza cu rata inflației de la data nașterii drepturilor și până la plata lor efectivă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 21 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
11.02.2010
Jud.fond:
.
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
