Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 6342/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-( 5418/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.6342/
Ședința publică de la 06 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR 2: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR- - - TA
GREFIER -
_____
Pe rol soluționarea cauzei civile, privind recursurile formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.5064 din data de 10 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, având ca obiect - drepturi bănești spor de 15 -.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata, personal, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, a procedat la identificarea intimatei, care se legitimează cu CI seria - nr.-.
Intimata, depune la dosar concluzii scrise.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Intimata,având cuvântul, pe recursurile formulate,pune concluzii de respingere ca fiind nefondate și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică,în sensul actualizării cu indicele de inflație a drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate,plata pe viitor a acestor drepturi bănești și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Curtea,în temeiul art.150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5064 din data de 10 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a fost respinsă excepția, ca neîntemeiată, inadmisibilității, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată față de acest pârât ca introdusă împotriva unei peroane fără calitate procesuală pasivă, a fost admisă excepția prescripției extinctive pentru perioada august 2005 - 30 ianuarie 2006 și a fost respinsă acțiunea pentru acest interval ca prescrisă și a fost admisă, în parte acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Prin aceeași sentință, au fost obligați pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând spor de confidențialitate de 15% din indemnizația de bază brută lunară, astfel: pentru reclamanta pentru intervalul 31.01.2006 - 23.10.2008; pentru reclamanta pentru intervalul 01.08.2008 - 10.06.2009; pentru reclamanta pentru intervalul 01.04.2008 - 10.06.2009; pentru reclamantul pentru intervalul 31.01.2006 - 10.06.2009; pentru reclamantul pentru intervalul 31.01.2006 - 10.06.2009, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la scadență până la data plății, precum și la plata sporului de confidențialitate pentru reclamanții, și de la data pronunțării hotărârii - 10.06.2009 și pentru viitor.
De asemenea, a fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI la efectuarea mențiunilor cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților, a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să aloce pârâtului căzut în pretenții sumele necesare plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanții sînt procurori și personal de specialitate din cadrul Ministerului Public asimilat procurorilor și judecătorilor, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art. 1 si art.295 alin.2 din acest cod, care se completează cu dispozițiile legale speciale.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află acestea în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art. 15 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, datele cu caracter personal de justițiabililor, sesizările adresate organelor statului protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, aceștia se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.l din OUG nr. 123/2003, arf.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.l din G nr. 6/2001, art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nt.64/2006, ari. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toți prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). într-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 si art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației de plată a drepturilor salarale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelativă îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmtica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept, a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salarala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial).
În caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art. 16 alin.l si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art. 154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute. Deci reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate. Tratamentul discriminatoriu față de reclamanți în ceea ce privește sporul de confidențialitate există cu atât mai mult cu cât nu numai alte categorii de persoane beneficiază de acest spor ci și judecătorii militari.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.
Din moment ce reclamanți sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că aceștia nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarala sinalagmtica pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salarale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salarale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
In concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin. 1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art. 2 pct. 2 din Convenția privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală, or munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art. 19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților tribunalul va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. I din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din codul civil oprește instanța sa invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
în acest sens este de altfel decizia nr. 46, pronunțată în interesul legii de ÎCCJ în dosarul nr. 27/2008 conform căreia în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 99 alin. 1 lit. d din L 303/2004, rap. la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul deontologic al magistraților, art. 78 alin. 1 din L 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar.
Potrivit acestei decizii sporul de confidențialitate se cuvine persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege, ceea ce înseamnă că se va acorda în continuare și după data pronunțării hotărârii.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont si de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arata că debitorul este "osândit" la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată.
În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. In speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel potrivit practicii judiciare constante în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Potrivit art. 40 alin. 2 Codul muncii, urmează ca pârâta Curtea de APEL BUCUREȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, instanța a admis-o și a obligat pe acesta să vireze pârâtului sumele necesare achitării pretențiilor reclamanților deoarece, în raport de dispozițiile art. 19 din Legea 500/2002 si art.1și 2 al OG 22/2002, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul legilor de rectificare a bugetului cu sumele necesare si asigura fondurile necesare plații drepturilor salariale ale reclamanților.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor, criticând sentința recurată pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a arătat că în mod nelegal instanța de fond nu a ținut seama de decizia nr.821/3.07.2008 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11, precum și art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale.
S-a mai solicitat să se facă aplicarea deciziei nr.46/16.07.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în mod nelegal instanța de fond dispunând plata și pe viitor a drepturilor solicitate adăugând astfel la legea specială de salarizare a magistraților.
Sentința instanței de fond a mai fost criticată și sub aspectul faptului că s-a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, deoarece, Ministerul Public este o instituție bugetară, iar fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, astfel încât obligarea pârâtului la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituției pârâte a unei obligații imposibile.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a mai criticat sentința recurată și sub aspectul obligării pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamanților, deoarece din dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976, rezultă că singura categorie de drepturi bănești ce se poate înscrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Recurentul Ministerul Finanțelor Publice invocând dispozițiile art.304 pct.4 și 9 și art.3041pr.civ. a făcut referire la decizia nr.838/2009 pronunțată de Curtea Constituțională apreciind că prin sentința atacată instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar pe de altă parte între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice nu există raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a acestei instituții.
S-a reiterat excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocându-se dispozițiile art.21 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite fiind cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierahic inferioare.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art.21 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierahic inferioare.
Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, este lipsit de relevanță că, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
S-a mai arătat și faptul că bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită forma și conținut, decizie luata de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterii - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale."
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, s-au invocat și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenți, cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Critica Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitoare la faptul că instanța de fond nu a ținut seama de decizia nr.821/20085 a Curții Constituționale va fi înlăturată, deoarece chiar dacă prin decizia mai sus amintită s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11, precum și art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale, instanța de fond a apreciat existența discriminării prin aplicarea legislației comunitare, respectiv Directiva 2000//78, Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, etc. ce au prioritate în cazul în care între Legislația internă și Tratatele la care România este parte există neconcordanțe.
Va fi înlăturată și critica referitoare la acordarea pe viitor a drepturilor salariale solicitate, deoarece din considerentele Deciziei nr.46/2008, rezultă că sporul de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară a magistraților și a personalului auxiliar de specialitate se impune a fi acordat până la încetarea stării de discriminare.
Nu poate fi reținută nici critica referitoare la actualizarea drepturilor solicitate cu rata inflației, deoarece prin acordarea plății drepturilor salariale actualizate cu indicele de inflație, s-a urmărit repararea prejudiciului produs reclamanților prin scăderea puterii de cumpărarea între momentul nașterii dreptului și plata efectivă a drepturilor salariale solicitate.
Critica privind obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamanților va fi înlăturată, sporul de 15% pentru confidențialitate cuvenit reclamanților fiind un drept salarial câștigat, astfel încât nu există temei pentru neînscrierea acestuia în carnetele de muncă ale acestora.
Trecând la analiza recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice Curtea reține următoarele:
Este adevărat că potrivit art.1 din OG nr.22/2002, executarea obligației de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, în speță, calitatea de ordonator principal de credite aparținând Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Însă, pentru ca ordonatorul principal de credite să repartizeze creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, potrivit prevederilor art.21 din Legea nr.500/2002, trebuie ca sumele necesare să fie cuprinse în proiectele legilor bugetare elaborate de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice în conformitate cu art.28 din Legea nr.500/2002, pe baza propunerilor de buget prezentate de ordonatorii principali de credite.
Altfel spus, printre atribuțiile ce îi revin potrivit Legii nr.500/2002, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice se interpune în circuitul sumelor pretinse cu titlu de drepturi salariale inclusiv în ceea ce privește procedura rectificării bugetare.
De asemenea, și prevederile OUG nr.75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției precum și Ordinul comun nr.3774/22.08.2008, privind modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a OUG nr.75/2008 vin să susțină calitatea procesuală a acestei instituții care are obligații legale precise legate de plata drepturilor salariale în sistemul justiției stabilite prin hotărâri judecătorești.
Nu poate fi reținut nici motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.4 pr.civ. deoarece chiar dacă Curtea Constituțională prin decizia nr.838/27.05.2009 a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României pe de altă parte, nu poate fi ignorată Decizia nr.46/15.12.20098, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la care instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art.329 alin.1 și 3 din pr.civ. apreciind asupra obligativității acesteia cu privire la chestiunile de drept dezlegate, iar pe de altă parte, în considerentele Deciziei Curții Constituționale mai sus amintite se face referire la Decizia nr.XXI/10.03.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și nu la Decizia nr.46/15.12.20098, pronunțată de aceeași instanță.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.5064 din data de 10 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 06.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
25.11.2009
Jud. fond: Dalina;
Opinia separată a d-nei judecător ta, în sensul admiterii recursurilor.
Consider ca recursurile declarate de Ministerul Public -Parchetul de pe langa Inalta C de Casatie si Justitie si de Ministerul Finantelor Publice, trebuia admise, cu consecinta modificarii in parte a sentintei recurate in sensul inlaturarii obligatiei de plata a sporului de 15% de confidentialitate si pentru viitor, precum si in sensul respingerii cererii de chemare in garantie a Ministerului Finantelor Publice ca inadmisibila.
Astfel, in privinta platii pentru viitor a dreptului reprezentand sporul de confidentialitate de 15%, apreciem ca tribunalul a facut o gresita aplicare a legii atat timp cat aceste drepturi au natura de despagubiri civile pentru existenta unei situatii discriminatorii. Or, o conditie a acordarii despagubirilor este prejudiciul cert atat din punctual de vedere al existentei cat si al posibilitatii de evaluare. Daca pana la data pronuntatii prezentei decizii este cert ca intimatii au suferit un prejudiciu prin neplata de catre angajatori a sporului respectiv, pentru viitor prejudiciul nu mai este cert. Mai mult, o astfel de obligatie ar impiedica aplicarea unor prevederi legale noi, ceea ce este inadmisibil.
In legatura cu cererea de chemare in garantie formulata de paratul Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta C de Casatie si Justitie in contradictoriu cu Ministerul Finantelor Publice, consider ca aceasta este inadmisibila. Astfel, potrivit art. 60 Cpc. partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Or, intre cele doua institutii nu exista un raport juridic ce ar putea sa fundamenteze regresul Ministerului Public - Parchetul de pe langa Inalta C de Casatie si Justitie impotriva Ministerului Finantelor Publice in vederea despagubirii si restituirii sumelor eventual achitate reclamantei. Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta C de Casatie si Justitie este ordonator de credite si, potrivit art. 4 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, "ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii". Totodata, in conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu si pentru bugetele instituțiilor publice ierahic inferioare.
JUDECĂTOR
ta
Președinte:Comșa Carmen GeorgianaJudecători:Comșa Carmen Georgiana, Scrob Bianca Antoaneta
