Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 6585/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5078/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr. 6585R
Ședința publică de la 16 noiembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Florentina Dragomir
JUDECĂTOR 2: Adela Cosmina Bodea
JUDECĂTOR 3: Dragoș A -
GREFIER -
Pe rol fiind, soluționarea recursului formulat de către recurentul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.3864 din data de 08.05.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații: A, A, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect - drepturi bănești spor de 15%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin cererea de recurs, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere faptul că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.3864/8.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții a, a, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției si Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de APEL BUCUREȘTI la plata drepturilor bănești reprezentând spor de confidențialitate de 15% din anul de bază brut pentru perioada 28.02.2006 până la data pronunțării hotărâri,i 8.05.2009, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație calculat de la scadență până la a plății; a obligat pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de APEL BUCUREȘTI la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților; a respins acțiunea față de Ministerul Finanțelor ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea pentru perioada iunie 2005 - 27.02.2006 ca prescrisă.
În motivare, s-a arătat ca reclamanții fac parte din categoria personalului ce desfășoară activitate în justiție având calitatea de personal auxiliar de specialitate juridica raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod, care se completează cu dispozițiile legale speciale.
In ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află acestea ir. raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin. 1 din Legea nr.303/2004 raportat la art. 15 din Codul d eontologic și art.78 alin. 1 din Legea nr.567/2004 si art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, datele cu caracter personal de justițiabililor, sesizările adresate organelor statului protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, aceștia se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr. 123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art. 15 alin. 1 din G nr. 6/2001, art.20 alin.3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din G nr. 64/2006, art. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toți prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). într-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 si art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța reține că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelativă îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept, a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salariala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial).
In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art. 16 alin. 1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art. 154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Tratamentul discriminatoriu față de reclamanți în ceea ce privește sporul de confidențialitate există cu atât mai mult cu cât nu numai alte categorii de persoane beneficiază de acest spor ci și judecătorii militari.
Insă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.
Din moment ce reclamanți sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că aceștia nu pot fi tratați diferit, in mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată in aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale.
Intr-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salariala sinalagmatica pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salarale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
In concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin. 1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c si f, art. 54 alin. 3. art. 65 si art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fară discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin.1 art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fară privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art. 2 pct. 2 din Convenția privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele determinate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate, îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fară nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, or munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art. 19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din codul civil oprește instanța sa invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
în acest sens este de altfel decizia nr. 46, pronunțată în interesul legii de ÎCCJ în dosarul nr. 27/2008 conform căreia în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, raportate la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților, art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont si de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arata că debitorul este "osândit" la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată.
In prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. In speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel potrivit practicii judiciare constatare în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Potrivit art. 40 alin. 2 Codul muncii, urmează ca pârâta Curtea de APEL BUCUREȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Prima instanța a respins cererea de acordare a sporului de confidențialitate si pentru viitor, întrucât obligația de plata a paraților nu este scadenta,dreptul reclamanților privind incasarea pe viitor nu este născut astfel incat nu se poate vorbi de existenta in patrimoniul reclamanților a unei creanțe exigibile iar pe de alta parte nici nu se poate anticipa pentru viitor conduita paraților in sensul neacordarii drepturilor bănești ce fac obiectul prezentei cauze.
Prima instanța a respins cererea reclamanților îndreptata impotriva paratului MEF ca fiind formulată impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
Prima instanța a respins acțiunea pentru perioada iunie 2005 - 27.02.2006, ca prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurentul-pârât Ministerul Justitiei si Libertatilor, criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate si netemeinicie:
Un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat.
Pronunțarea unei hotărâri, precum cea de față, prin care să se acorde drepturi salariate peste cele prevăzute expres de legea fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.(3) din Constituție, Inalta C de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României.
Inalta C de Casație si Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Astfel, față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, reclamantul este salarizat în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care acesta beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea lui, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea personalului auxiliar.
Prin urmare, instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare; este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume prezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate de intimatul-reclamant nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciem că o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar. Dovada o reprezintă și Decizia nr. 819/3.07.2008 a Curții Constituționale care, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art.2 alin. (1)-(3), art. 6 și art. 27 alin.(1) din OUG nr. 137/2000 ridicată de Ministerul Justiției într-o cauză având ca obiect recursurile declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1154/31.10.2007 a Tribunalului Maramureș prin care s-a admis acțiunea intentată de judecători de la Judecătoria Baia Mare și Tribunalul Maramureș și s-a obligat pârâții la plata sporului de confidențialitate de 15% prevăzut prin legi speciale pentru alte categorii profesionale decât magistrații, decis " admite excepția de constituționalitate și constată că prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art. 27 alin.d) din OUG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."
De asemenea, prin Decizia 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal.
Potrivit art. 14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, protocoalele adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 statuează că "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", iar art. 16 din Constituție prevede la alin. 1 că "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
Insă, pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fim în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar de specialitate nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare; nu face obiectul articolului 14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, întrucât Protocolul 12 la Convenție, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006 consacră expres la art.1 că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.", astfel ca nu poate fi aplicat în speța câtă vreme nu exista nici un text legal care să recunoască dreptul la spor de confidențialitate.
Prevederile art. 14 din Convenție, așa cum CEDO a statuat in jurisprudența sa (cazulThlimmenoscontra Greciei), "nu are o existență independentă, întrucât are efect doar in relație cu drepturile si libertățile protejate de prevederile Convenției si Protocoalelor sale.", or dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție;
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin hotărârea 232/29.08.2007, a statuat că diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta soluție să se încalce principiul egalității ".
Totodată, în cadrul raporturilor de muncă obligația angajatului e prestarea muncii iar obligația corelativă a angajatorului este plata salariului. Teza ridicată la de principiu al dreptului muncii de către instanța de fond, potrivit căreia fiecărei îndatoriri privită analitic în mod separat, îi corespunde un spor, nu are niciun temei legal sau doctrinar.
Acceptând existența unui asemenea principiu se ajunge la concluzia că tuturor îndatoririlor prevăzute de Legea nr. 67/2004 pentru personalul auxiliar le corespunde câte un spor salarial, o primă sau un premiu. Astfel prevederile art. 76-81 din Legea nr. 567/2004 dau naștere potrivit raționamentului juridic al recurenților unor sporuri pentru respectarea programului de lucru, pentru rezolvarea lucrărilor în termenele stabilite, pentru respectarea ținutei vestimentare De asemenea, în conformitate cu art.157 din Codul muncii: "(1) se stabilesc prin negocieri individuale sau/și colective între angajator și salariați sau reprezentanți ai acestora. (2) Sistemul de salarizare a personalului din autoritățile si instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de sfat bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabilește prin, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative."
Din examinarea prevederilor menționate mai sus rezultă faptul că drepturile salariale pentru personalul instituțiilor publice sunt stabilite expres și limitativ de lege și nu pot fi completate sau indexate ori de cate ori salariații în cauză constată apariția unor așa zise temeiuri pentru acordarea unor drepturi salariale suplimentare.
În speță, nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Ea presupune îndatorirea părților de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul derulării raporturilor de muncă. În niciun caz sistemul de salarizare nu este conceput după "principiul" potrivit căruia fiecărei obligații a salariatului derivată din raportul specific de muncă îi corespunde un drept.
Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege. De principiu, aceștia sunt salariați care gestionează informații clasificate, definite de Legea nr. 182/2002 ca fiind "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
Pentru a putea exista discriminare, fiind necesara protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fim în prezenta recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Personalul auxiliar reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea 567/2004, cu drepturi si îndatoriri specifice si cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OG 8/2006.
Actele normative la care se referă reclamantul în cererea de chemare in judecată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar (funcționari publici, personal militar etc.) și nu exista nici un temei legal pentru aplicarea acestor prevederi magistraților și personalului auxiliar de specialitate.
Se apreciază că nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora între personalul auxiliar și alte categorii de salariați din sistemul bugetar ar exista o stare de discriminare, pentru ca așa cum s-a statuat și de Curtea Constituționala prin decizii diferențierea indemnizațiilor si a salariilor de baza pentru demnitari si alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea libera a legiuitorului, ținând seama de importanta si complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile si salariile de bază. pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora lise acordă.". De asemenea, în continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că ". în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalitarii în drepturi si al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări."
In fine, având în vedere că instanța nu poate aprecia cu certitudine în ceea ce privește menținerea raporturilor de muncă între reclamanți și pârâți și pentru viitor, cum de altfel nu se poate pronunța în raport de reglementările legale ce vor apărea în materie, pentru viitor, se consideră că se impune respingerea capătului de cerere privind acordarea sporului în continuare, luând în considerare și faptul că aceste drepturi sunt eventuale, nefiind născute și actuale.
Intimatii-reclamanți A, A, și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, desi legal citati, nu au depus intampinari.
nalizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs, conform dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul recurentului-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:
Reclamanții au calitatea de personal auxiliar la Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a V-a Comerciala, astfel cum rezulta din carnetele de munca atașate dosarului primei instanțe.
n ședința din 15 decembrie 2008, înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008 a pronunțat următoarea soluție: prin decizia nr. 46/15.12.2008, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit, in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Potrivit dispozitiilor art. 329 alin. 1 si 3 din Codul d e procedura civila, rocurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Ca atare, in aprecierea obligatorie pentru instantele judecatoresti, data de înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008, prin decizia nr. XLVI/15.12.2008, in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in cauza impotriva Romaniei 1, din 06.12.2007, constatand incalcarea articolului 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum si a articolului 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie combinat cu articolul 14.
In fapt, reclamantul s-a plans de refuzul autoritatilor romane de a-i acorda drepturile prevazute de Legea nr. 309/2002 pentru munca obligatorie efectuata in timpul serviciului militar. Reclamantul s-a plans si de faptul ca este victima unei discriminari, avand in vedere ca situatia sa este similara celei in care s-au aflat alte persoane carora instantele interne si Inalta C de Casatie si Justitie le-a recunoscut aceste drepturi. In plus, fata de jurisprudenta divergenta a instantelor in materie, reclamantul a invocat si incalcarea dreptului sau la un proces echitabil, sub aspectul nerespectarii principiului securitatii raporturilor juridice, precum si sub aspectul si impartialitatii instantelor.
In cauza, Curtea a constatat ca, la data judecarii cauzei, in anul 2004, existat o jurisprudenta neunitara in aplicarea Legea nr. 309/2002 atat la nivel national cat si la nivelul instantei supreme, reamintind ca, desi divergentele de jurisprudenta sunt inerente oricarui sistem de drept, totusi, instantei supreme ii revine rolul de a regla aceste contradictii. Astfel, instanta europeana a statuat ca, divergentele de jurisprudenta s-au datorat instantei supreme, iar faptul ca aceste divergente existau chiar la nivelul acestei instante, este contrar principiului sigurantei raporturilor civile care reprezinta unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Sub aspectul si impartialitatii instantelor, Curtea a considerat ca nu este necesar sa examineze daca in cauza a existat incalcarea articolului 6 din Conventie.
In plus, Curtea vazand ca in alte cauze similare instanta suprema a acordat altor persoane drepturile prevazute de Legea nr. 309/2002, aceasta a apreciat ca reclamantul avea o speranta legitima de a obtine recunoasterea creantei sale. In concluzie, fata de divergentele din jurisprudenta existente la nivelul instantei supreme, si subliniind ca articolul 14 din Conventie are caracter exemplificativ, iar nu limitativ (Engel si altii Olanda, 8 iunie 1976, Rasmussen Danemarca, 28 noiembrie 1984), a constatat incalcarea si articolului 1 din Primul Protocol Aditional combinat cu articolul 14 din Conventie.
In cauzaDriha impotriva României(21 februarie 2008), Curtea a constatat înclcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a impozitrii sumei primite de petent în temeiul Legii nr. 138/1999, cu ocazia trecerii sale în rezerv și a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului c alți militari care au fost trecuți în rezerv au beneficiat de ajutor neimpozabil.
Curtea a constatat c suma pe care petentul ar fi trebuit s o încaseze cu titlu de ajutor, reprezint un "bun" în sensul Convenției iar "ingerința" nu era prevzut în lege, interpretarea dat de Curtea de Apel Oradea art. 31 din Legea nr. 138/1999, în sensul c suma ar fi impozabil, fiind greșit. Astfel, art. 31 din Legea nr. 138/1999, în redactarea pe care o avea la momentul la care petentul a fost trecut în rezerv, prevedea clar c nu sunt impozitate ajutoarele primite cu ocazia trecerii în rezerv. Acest text nu a fost abrogat de art. 86 din nr.OUG 73/1999, ci doar modificat mai târziu, respectiv în data de 14 septembrie 2000, când a fost aprobat ordonanța de urgenț.
In plus, pân în anul 2002, instanțele interne au interpretat art. 31 din Legea nr. 138/1999 în mod constant în sensul neimpozitrii, ceea ce confirm caracterul previzibil al normei care prevedea neimpozitarea și cu toate acestea Curtea de Apel Oradeaa constatat caracterul impozabil al ajutorului acordat petentului.
Nici faptul c înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat acest text în dou decizii în sensul c ajutorul ar fi impozabil nu înltur caracterul previvibil al normei care prevedea neimpozitarea având în vedere faptul c aceast interpretare este în mod evident contrar prevederilor exprese și explicite ale legii și este contrar atât propriei jurisprudențe a înalta Curte de Casație și Justiție, cât și jurisprudenței celorlalte instanțe interne.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a concluzionat c ingerința este în mod evident ilegal prin raportare la dreptul intern și incompatibil prin urmare cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a constatat și înclcarea art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reamintind c potrivit jurisprudenței Curtii Europene a Drepturilor Omului, discriminarea const în tratarea într-o manier diferit, fr justificri obiective și rezonabile, a persoanelor aflate în situații comparabile, cu precizarea c enumerarea din art. 14 are caracter indicativ și nu limitativ, Curtea a constatat c alți militari care au fost trecuți în rezerv au beneficiat de ajutor neimpozabil iar autoritțile interne nu au oferit nici o justificare pentru tratamentul diferențiat.
In prezenta cauza, situatia este similara, neacordarea sporului de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, reclamantilor instituind un tratament inegal in raport de reclamantii judecatori care l-au castigat, prin hotarari judecatoresti irevocabile, pronuntate de Curțile de Apel din Pitești, C, O, T, așa cum a arătat si Procurorul General al României in recursul in interesul legii, publicat pe pagina web http://www.mpublic.ro/recursuri/2008_civil/rc_14_07_2008.htm.
Ca atare, instanta constata, prin prisma jurisprudentei constante a instantelor judecatoresti interne in sensul obligarii angajatorilor la plata sporului de confidentialitate de 15% catre judecatori, ca reclamantii au o speranta legitima de a obtine recunoasterea creantei lor, in situatia contrara incalcandu-se articolul 1 din Primul Protocol Aditional combinat cu articolul 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că instanțele judecătorești nu pot crea norme juridice. Astfel, referitor la sporurile salariale sau la alte drepturi de aceeași natură, solicitate inclusiv de magistrați, având ca temei juridic principiul nediscriminării, reglementat de Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, Curtea a statuat că dispozițiile sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că, în atribuțiile instanțelor judecătorești intră crearea unor norme juridice, care să prevadă alte drepturi decât cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele celor stabilite prin acte normative (in acest sens, Decizia nr. 818 din 03.07.2008, Decizia nr. 819 din 03.07.2008, Decizia nr. 820 din 03.07.2008, Decizia nr. 821 din 03.07.2008, toate publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008 și Decizia nr. 1325 din 04.12.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008).
In raport de solutia obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, Curtea nu se mai poate pronunța pe celelalte aspecte invocate de Ministerul Justiției si al Libertăților, revenind Curții Constituționale rolul de a soluționa conflictele de natură constituțională, purtând asupra atribuțiilor exclusive ale autorității judecătorești, reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, după cum reies din Capitolul VI, Titlul III din Constituție și asupra atribuțiilor Parlamentului și Guvernului, pe de altă parte, astfel cum rezultă din Capitolul I și III, Titlul III din Constituție.
In ce privește incidenta Deciziei Curții Constituționale nr. 838/2009, imitele sesizării Președintelui României sunt stabilite de cele două decizii pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite (Decizia nr. XXI/2008 și Decizia nr. XXXVI/2007). Ca atare, decizia Curții Constituționale ar fi putut produce efecte directe numai pentru situația juridică reglementată de cele două decizii pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.
Totuși, in motivarea deciziei, Curtea Constituționala a menționat expresa ca șa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 din Codul d e procedura civila, va respinge recursul formulat de recurentul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.3864/8.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A, A, și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 16 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
03.12.2009
Jud.fond:
Președinte:Florentina DragomirJudecători:Florentina Dragomir, Adela Cosmina Bodea, Dragoș
