Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 814/2009. Curtea de Apel Pitesti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA CIVILĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR- DECIZIE NR. 814/R-CM

Ședința publică din 22 Aprilie 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Maria Ploscă JUDECĂTOR 2: Irina Tănase

JUDECĂTOR 3: Lică Togan

Judecător: - -

Grefier: - -

S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR cu sediul în B-, sector 5 și de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul la aceeași adresă, împotriva sentinței civile nr. 62/F-CM din 1 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr.- -.

Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.

Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 15 aprilie 2009, iar discuțiile de la acea dată au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.

Pronunțarea a fost amânată pentru astăzi când s-a dat următoarea soluție.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față:

Constată că, prin acțiunea înregistrată la data de 29 mai 2008, Sindicatul A, prin reprezentantul legal, lider, în numele și pentru membrii de sindicat:, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Argeș, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, solicitând să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15 %, începând cu luna decembrie 2007, dată până la care Tribunalul Argeșa pronunțat sentința civilă nr.807/CM din 21 noiembrie 2007, în dosar nr- și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă și să fie obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că fac parte din personalul auxiliar și sunt discriminați față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate.

Astfel, prin art.1 și 3 din Legea nr.444/2006, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract beneficiază de un spor lunar de 15 % din solda lunară pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate.

Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor, și anume, aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.

Reclamanții au mai arătat că prin art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15 % și membrilor plenului, precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

În raport de dispozițiile nr.OG19/2006, rezultă voința de a se acorda acest spor de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și altor informații confidențiale și nu doar cele prevăzute de Legea nr.444/2006, adică celor din sistemul Apărării Naționale, Ordine Publică și Siguranță Națională.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât pentru a avea calitatea de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

Cererea reclamanților are ca obiect obligarea pârâților la repararea pagubelor cauzate prin discriminare.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că sporul de confidențialitate nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea acestui spor nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile care să impună un tratament nediferențiat.

Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că între părțile în litigiu și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă, iar pârâtul Ministerul Justiției are obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamanți.

Același pârât a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pe considerentul că reclamanții nu urmăresc aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de către angajator, ci solicită pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin care să extindă dispozițiile legale ale actelor normative criticate.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu putea fi chemat în judecată în calitate de pârât, ci numai în calitate de expert în domeniul nediscriminării, pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare.

Curtea de APEL PITEȘTI, prin sentința civilă nr.62/F-CM/ 01.10.2008 a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș să plătească reclamanților drepturile salariale constând în sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna decembrie 2007 și în viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă.

A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să aloce sumele necesare plăților.

Pentru a pronunța această sentință, curtea a reținut următoarele:

Pârâtul Ministerul Justiției a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, neavând calitatea de titular al dreptului.

Se justifică calitatea de a sta în proces ca pârât, având în vedere faptul că prin acțiunea formulată reclamanții au solicitat plata unor drepturi bănești în baza unor raporturi juridice de muncă.

Cu privire la aceeași excepție invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a constatat că potrivit Legii nr.500/2002 și nr.HG208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

S-a apreciat deci ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.

În ceea ce privește Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, s-a constatat că a figurat în proces în calitate de pârât, deși este singura instituție care își poate preciza poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din unitățile de justiție, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție. Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contractul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.

Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori, nefiind demnitari publici reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.

Însă în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.

Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).

Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.

Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.

Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).

Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.

Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executorii acestui raport o obligație de confidențialitate.

Reclamanților, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din: salariu de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv, condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.

Reclamanților, în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Curtea d Argeș, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.

Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.

Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.

Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.

Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).

Ca atare, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.

În concluzie, s-a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un spor doar pentru unele din categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, aspect ce are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Justiției, actualmente Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Prin recursul său, Ministerul Justiției și Libertăților a criticat sentința pentru nelegalitate sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă, arătând, în esență, următoarele:

- instanța de fond a admis acțiunea în baza unor texte de lege ce se aplică altor categorii de personal din sistemul bugetar, iar reglementarea prin lege a unor drepturi în favoarea unor alte persoane excede cadrului legal reglementat prin nr.OG137/2000 și, mai mult decât atât, prin decizia Curții Constituționale din 3 iulie 2008 s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din nr.OG137/2000;

- sentința este criticabilă pentru că, în cauza de față nu este vorba de un drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege pentru personalul auxiliar de specialitate, neexistând temei legal pentru acordarea acestui spor reclamanților;

- prevederile art.14 din Convenție, așa cum a statuat în jurisprudența sa, nu au o existență independentă, având efect doar în relațiile cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalelor sale;

- personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific și care nu poate fi comparat cu statutul personalului militar, cu cel al funcționarilor publici sau cu cel al personalului Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării;

- din punct de vedere al cuantumului, acest spor, acolo unde este prevăzut de lege, este diferit, 15% reprezentând nivelul maxim al acestuia.

Prin recursul său, Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința pentru nelegalitate sub motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă arătând, în esență, următoarele:

- instanța nu a reținut în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului deoarece Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu Statul Român sau cu bugetul de stat, iar între acest minister și reclamanți nu există nici o obligație de garanție, cele două ministere din cauză fiind ordonatori principali de credite, iar între pârât și reclamanți nu există raporturi de muncă;

- obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la majorarea creditelor bugetare aprobate prin lege este inadmisibilă deoarece legea bugetului de stat este lege organică și nu poate fi modificată de pârât, iar suplimentarea se poate face tot prin lege;

- prin admiterea acțiunii, instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege;

- așa cum s-a pronunțat și instanța de contencios administrativ, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cauză, excepție ce trebuia soluționată cu prioritate, potrivit art.137 Cod procedură civilă;

- reclamanții pot solicita îndeplinirea obligațiilor de către angajator și nu de către pârât, neexistând un raport obligațional între reclamanți și pârât, iar ulterior, doar angajatorul îl poate chema pe pârât în judecată în condițiile art.60 Cod procedură civilă;

- pârâtul nu are, printre atribuțiile enumerate expres de art.19 din Legea nr.500/2002, obligația plății, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții în derularea procesului legislativ prin întocmirea proiectului de lege pe baza propunerilor făcute de ordonatorii principali de credite.

Ambele recursuri sunt nefondate.

Recursul formulat de către Ministerul Justiției și Libertăților este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă este nefondat pentru că o asemenea acțiune, de obligare la plata unui spor salarial, calificată ca fiind un conflict de muncă, nu poate să fie decât de competența instanțelor de judecată.

În aceste condiții, nu se poate reține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Și motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în care se încadrează toate celelalte critici formulate de pârâtul-recurent, sunt nefondate pentru că, față de considerentele reținute de prima instanță, sentința recurată este legală și temeinică.

Astfel, instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, reținând că aceștia în calitate de personal auxiliar de specialitate la judecătorie au impusă prin lege o obligație specifică de confidențialitate, iar prin natura activității lor, reclamanții se află într-o situație nu doar comparabilă ci, chiar identică, cu celălalt personal din unitățile bugetare.

Mai mult, nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară, potrivit art.84 lit.e din Legea nr.567/2004.

păstrării secretului profesional, instituită prin lege și în seama altor categorii de personal bugetar, îi corespunde un spor de confidențialitate de până la 15% din salariu, spor reglementat prin art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se acordă personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională.

Același spor este reglementat prin art.15 al.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici din sfera puterii executive și, de asemenea, prin art.20 al.3 din Legea nr.656/2002, modificată, privind Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Reclamanții se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul în discuție și prin prisma faptului că și în sarcina acestora este prevăzută de lege obligația de confidențialitate, având în general același conținut.

Ca atare, excluderea reclamanților de la plata acestui drept nu poate fi justificată prin reglementarea diferențiată a salariilor, invocarea salarizării diferite în funcție de categoria profesională conducând la criteriul de discriminare al categoriei socio-profesionale.

În lipsa unei justificări obiective a tratamentului diferențiat se reține existența discriminării, sancționată nu doar de legea română ci și de dispozițiile art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care au prioritate față de legea internă, potrivit art.20 din Constituția României.

Față de aceste dispoziții, chiar și în situația constatării neconstituționalității art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din nr.OG137/2000 prin deciziile Curții Constituționale, acțiunea reclamanților este admisibilă și fondată.

În ceea ce privește cuantumul sporului de confidențialitate, trebuie reținut că nu au fost invocate criterii care să justifice acordarea unui procent mai mic decât maximul prevăzut de lege.

Deosebit de important este și faptul că fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.46/15.12.2008 a admis acest recurs și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrați asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

Recursul formulat de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În primul rând, instanța de fond a analizat și s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului recurent, excepție ridicată prin întâmpinarea depusă la fond, așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate, astfel că dispozițiile art.137 al.1 Cod procedură civilă au fost aplicate corect în cauză.

În al doilea rând, instanța de fond a respins corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor față de atribuțiile acestuia astfel cum sunt reglementate de lege, respectiv Legea nr.500/2002 și nr.HG208/2005, precum și nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002.

Potrivit acestor reglementări, Ministerul Economiei și Finanțelor răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, iar în situația obligării la plata drepturilor salariale doar a primului pârât-recurent, acesta ar fi în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor solicitate.

Este adevărat că legea bugetului este o lege organică și nu poate fi modificată direct de pârât, dar rectificarea acestei legi implică și întocmirea proiectelor de rectificare a bugetului, proiecte ce se întocmesc atât de către ordonatorii principali de credite cât și de către Ministerul Economiei și Finanțelor.

Critica privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești este nefondată pentru aceleași considerente menționate la analiza primului motiv de recurs al pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților.

Chiar dacă nu există un raport de muncă între pârât și reclamanți, pârâtul-recurent este cel ce răspunde de proiectele de rectificare ale bugetului pe baza proiectelor de rectificare întocmite de ordonatorii principali de credite.

De altfel, chiar și recurentul-pârât a arătat prin recursul său că ulterior, după obligarea angajatorului la plata unui drept salarial, acesta îl poate chema în garanție potrivit art.60 Cod procedură civilă.

În consecință, curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, împotriva sentinței civile nr.62/F-CM din 01.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr.-.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 22 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.

Pl.,

Grefier,

Red.

Tehnored.

Ex.2/15.05.2009.

Jud.fond:.

Președinte:Maria Ploscă
Judecători:Maria Ploscă, Irina Tănase, Lică Togan

#Judecator Maria Plosca

Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 814/2009. Curtea de Apel Pitesti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 814/2009. Curtea de Apel Pitesti