Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 832/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 832/
Ședința publică din 28 aprilie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- - Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților cu sediul în B, sector 5,-, împotriva sentinței civile nr.764 din 25 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr- (număr în format vechi 1509/2008).
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursul este declarat și motivat în termen legal, fiind scutit de plata taxei de timbru, s-a cerut judecarea în lipsă conform art.242 alin.ultim Cod procedură civilă.
Față de actele și lucrările dosarului se constată că recursul este în stare de judecată, ca atare se reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.764 din 25 aprilie 2008, pronunțată în dosarul nr.-/2008, Tribunalul Mureșa admis acțiunea civilă, având ca obiect conflict de drepturi, formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Tg-M, Ministerul Justiției cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării
A obligat în solidar pârâții la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri reprezentând echivalentul stimulentelor(premiilor) neacordate în mod discriminatoriu în luna decembrie 2005, în sumă netă de 1.700 lei, sumă ce va fi actualizată în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței stimulentelor menționate și până la data executării efective a hotărârii.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamantei de persoană discriminată, aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30).
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamantului), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, cu statut independent și atribuții deliberative (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, prin neacordarea stimulentelor, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantului la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică aflându-se în aceiași situație cu restul personalului din unitățile de justiție.
Toate persoanele din acest cadru, inclusiv reclamanta, este parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, etc.).
În concluzie, prin neacordarea stimulentelor, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Astfel, reclamanta este discriminat în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-au fost refuzate stimulentele salariale nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională, având p anumită vechime în magistratură, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor stimulente doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Deși criteriile de repartizare a stimulentelor prevăzute de normele interne au caracter exemplificativ și de recomandare, ele au fost aplicate arbitar fiind acordate numai personalului din aparatul propriu al Ministerului Justiției, judecători cu o vechime între 0 și 3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personalul contractual.
Din cele expuse rezultă fără putință de tăgadă că, în cadrul personalului din justiție s-a aplicat tratamente diferențiate, arbitrare și discriminatorii, în funcție de locul de muncă.
În același sens, Consiliul Național privind Combaterea Discriminării a stabilit prin Hotărârea nr.15 din 23 ianuarie 2006, că, petenții care s-au adresat acestei instituții, având aceiași calitate ca și reclamanta, au fost discriminați în mod indirect în sensul art.2 alin.2 din OG nr.137/2000, în funcție de categoria socioprofesională.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea stimulentelor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției. În esență recurentul a arătat că potrivit Ordinului Ministrului Justiției nr.2404/C/2004, ordonatorul de credite este îndreptățit să evalueze și să stabilească necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii ce corespund unor obiective fixate la un moment dat în politica de dezvoltare a sistemului judiciar.
financiar nu este u drept conferit de lege in mod absolut, nu se confundă cu salariul el depinzând de o multitudine de factori.
Recurentul a mai arătat că nu poate fi vorba de practici discriminatorii întrucât ulterior, ordonatorul de credite a aprobat constituirea unui fond destinat stimulării judecătorilor din cadrul instanțelor judecătorești în funcție de gradul de corectare al sumelor la nivelul ordonatorilor secundari și terțiari de credite.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile de justiție, respectiv magistrat cu o vechime de peste 3 ani.
Prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat instanței, obligarea pârâților la plata stimulentelor acordate în mod discriminatoriu în luna decembrie 2005, în sumă de 1.700 lei.
În esență pretențiile reclamantei și argumentele instanței de fond au în vedere prevederile OG nr.137/2000 în sensul în care s-a considerat că soluția adoptată de ordonatorul principal de credite este discriminatorie.
În acest sens instanța a reținut că reclamanta face parte din personalul unităților de justiție prestând muncă alături de personalul auxiliar de specialitate, de funcționarii publici și personalul contractual din aceste unități.
Instanța a apreciat ca fiind incidente prevederile art.2 și 6 din OG nr.137/2000. Incidența acestor dispoziții legale, sub aspectul stabilirii existenței discriminării, a atras după sine, în logica argumentației instanței de fond și incidența art.2 pct.1, art.22, 29 pct.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precum și art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Sub aspectul constatării existenței stării de discriminare prin prisma OG 137/2000, Curtea Constituțională, prin deciziile 818, 819, 820, 821/03.07.2008, a stabilit cu putere interpretativă, general obligatorie, că OG 137/2000 asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de către Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Actul normativ sancționează contravențional orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care are ca scop ori efect restrângerea sau înlăturarea recunoștinței, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în domeniul public, economic, social și cultural ori în orice alte domenii ale vieții publice, dacă deosebirea, excluderea, restricția sau preferința se datorează apartenenței la o rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv convingerilor, sexului sau orientărilor sexuale ori apartenenței la o categorie defavorizată.
Actul normativ criticat nu contravine principiul egalității cetățenilor în fața legii, prevăzut de art.16 din Constituție, și nici principiul accesului liber la justiție, prevăzut de art.21 din Constituție, întrucât, pe de o parte, se aplică tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei legale, fără privilegii sau discriminări, iar pe de altă parte, nu îngrădește dreptul persoanelor interesate de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime.
Curtea a mai constatat că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr.137/2000, și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1, lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia pot fi anulate prevederi legale ca fiind discriminatorii și pot fi înlocuite cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative aplicabile în cauzele deduse judecății.
Prin art.27 alin.1 al ordonanței se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată, de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare.
Așa cum lesne se poate observa art.2 alin.3 din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituție.
Din modul de redactare a prevederilor art.27 alin.1 din ordonanță se poate desprinde înțelesul potrivit căruia instanța de judecată are competența să "anuleze" sau să lipsească de eficiență, o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute de acte normative aplicabile altor subiecte de drept.
Un asemenea înțeles, a apreciat Curtea Constituțională prin deciziile amintite, este evident neconstituțional, încălcând principiul separației puterilor în stat.
În cauza de față reclamanta a invocat existența stării de discriminare prin raportare la alte categorii de personal solicitând instanței, ca restabilind echilibrul între subiecții de drept, să acorde despăgubiri raportate la legislația aplicabilă acelor subiecți față de care reclamata s-a considerat discriminată.
Instanța de fond a reținut existența stării de discriminare și a dispus repararea prejudiciului astfel creat.
Potrivit deciziilor Curții Constituționale, anterior citate, desprinderea unui asemenea înțeles din prevederile OG 137/2000, este neconstituțional.
Având în vedere cele de mai sus, văzând și dispozițiile art.146 alin.4 din Constituția României precum și prevederile art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992, Curtea va admite recursurile declarate, va modifica hotărârea atacată și pe cale de consecință va respinge acțiunea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Justiției, cu sediul în B-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.764 din 25 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
Modifică în tot hotărârea atacată.
Respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta
IREVOCABILĂ.
Pronunțată azi, 28 aprilie 2009, în ședință publică.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
ptr., fiind
plecată în concediu,semnează
președintele instanței
-
GREFIER
ptr . ,
fiind plecată în concediu,semnează
prim grefier
Red.
Tehnored.
2 exp.
08.07.2009.
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
