Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 918/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 6821/2009)
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.918R
Ședința publică din data de 19.02.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta, împotriva sentinței civile nr.6764/30.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.24991/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul prin avocat cu împuternicire avocațială la fila 16 dosar, lipsă fiind recurenta
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimatul a depus la dosar întâmpinare la data de 28.01.2010, prin serviciul registratură al acestei secții.
Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea motivelor de recurs.
Intimatul, prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.6764/30.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.24991/3/LM/2009, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta - -,
A fost obligată pârâta la plata compensației reprezentând 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii din care se vor reține impozitul și cotele de contribuții la fondurile speciale ale statutului,
Au fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea sub celelalte aspecte și,
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2100 lei.
Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut că, reclamantul a fost salariatul pârâtei - -, până la data de 14.04.2009, când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.150/13.04.2009.
Cu ocazia concedierilor colective angajatorul a plătit salariaților disponibilizați, inclusiv reclamantului o compensare egală cu un salariu lunar.
S-a avut în vedere că, potrivit dispozițiilor art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel - -: " în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcție de situația financiară o compensație astfel: a). echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective; b). echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.
S-a apreciat că dispozițiile susmenționate instituie o facultate și nu o obligație din partea angajatorului de a plăti salariaților concediați în cadrul concedierii colective compensația egală cu 12 salarii de bază, - a decis să se prevaleze de disp.art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național pe anii 2007 - 2010 și a plătit salariaților concediați o compensație egală cu doar un salariu lunar. Aceste dispoziții prevăd că "la încetarea contractul individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi".
S-a constatat că textul susmenționat are aplicație generală, el referindu-se la toate situațiile în care contractul încetează din motive neimputabile salariatului - inclusiv spre exemplu în cazul în care concedierea are loc pentru incapacitate psihică sau fizică.
Astfel, angajatorul a ignorat însă cu desăvârșire dispozițiile art.80 al.3 din același Contractul Colectiv de Muncă la nivel național invocat în întâmpinare, care se referă însă strict la situația de față - și anume la concedierile colective.
De asemenea, dispozițiile sus-menționate prevăd că pentru situația în care se efectuează concedieri colective, părțile vor negocia acordarea de compensații bănești cu respectarea prevederilor legale și/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.
Or, este evident că dispozițiile speciale ale art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național, au prevalenta în aplicare față de dispozițiile cu caracter general prevăzute de art.78 din același contract, conform principiului "specialia generalibus derogant".
S-a precizat că, nu rezultă din actele dosarului că părțile semnatare ale Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate au ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantum de doar un salariu de bază.
Din cuprinsul întâmpinării și din înscrisurile de la dosar a rezultat că după ce s-a purtat o corespondenta intre reprezentanții salariaților si patronat cu privire la aplicarea măsurii concedierii si acordarea plaților compensatorii, în final, cuantumul compensației ar fi fost stabilit unilateral de patronat prin hotărâre a Consiliului de Administrație.
Pe de altă parte instanța a apreciat ca nefiind întemeiate susținerile pârâtei vizând caracterul facultativ al acordării plăților compensatoriu prevăzute de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate.
Din folosirea în cuprinsul acestui articol, a sintagmei "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară nu rezultă decât că obligația angajatorului era afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul disp.art.1006 Cod civil.
Evenimentul viitor și nesigur ca realizare de care depindea însăși nașterea obligației angajatorului de a plăti compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situația financiară buna a societății la momentul concedierii.
În nici un caz nu rezultă din interpretarea prevederilor susmenționate că plata acestor compensații ținea de voința exclusivă a angajatorului, ca ar fi plătit aceste compensații doar daca ar fi vrut,ceea ce ar fi fost oricum ilegal întrucât potrivit dispozițiile art.1010 cod civil obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă" pentru ca atunci când condiția potestativa este din partea debitorului, echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
S-a menționat că, din actele dosarului rezultă că disponibilizarea salariaților nu a intervenit din motive financiare ci din cauze ce priveau exclusiv intenția de a reorganizare eficientă a activității societății.
Acest lucru rezultă și din răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008 răspuns din care se desprinde ideea că disponibilizările nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică ci considerente organizatorice.
Pârâta a încercat să probeze în prezentul dosar faptul că situația financiară nu a permis salariaților acordarea plăților compensatorii în cuantum prevăzut de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă depunând la dosar un flux de numerar negativ.
S-a precizat că, fluxul de numerar nu reflectă situația financiară a societății ci doar lichiditățile sale, singurul act în măsură să reflecte situația financiară fiind bilanțul contabil care reliefează insa o situație prosperă a societății.
Potrivit dispozițiilor art.236 alin.4 Codul Muncii "Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților" și potrivit disp.art.243 "executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți".
Întrucât apreciază că s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, instanța apreciază că aceștia, inclusiv reclamantul, sunt îndreptățiți la plata compensației în cuantum de 11 salarii de bază.
Potrivit art.55 alin.4 lit.j din Codul fiscal, nu sunt incluse in veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
S-a arătat că, în cazul de față, compensațiile individuale se raportează la salariul de bază al salariatului și au fost plătite din fondul de salarii, nefiind exceptate de la impozitare.
În ceea ce privește contribuția de asigurări de sănătate, potrivit dispozițiilor art.257 (2) lit.a din Legea nr.95/2006 privind domeniul sănătății, contribuția financiară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salariu sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit, rezultând astfel că din plățile compensatorii trebuie deduse și contribuțiile la asigurările de sănătate.
Nici în ceea ce privește contribuția la asigurările sociale și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale instanța nu a identificat vreun text de lege care să excludă plățile compensatorii din categoria veniturilor din salarii pentru care se plătesc contribuțiile la bugetele speciale aferente.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta - -, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta - -, în motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 și art.3041pr.civ. a arătat că instanța de fond interpretând greșit actul juridic dedus judecății, nu a ținut cont de probele administrate în cauză, care evidențiază lipsa lichidităților, neluând în considerare faptul că societatea se confruntă cu dificultăți de plată, prin lipsa numerarului.
În acest sens, s-a arătat că sintagma situația financiară din cuprinsul art.64 al Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul - -, nu se rezumă doar la bilanț și contul de profit și pierdere, ci la toate componentele situațiilor financiare, potrivit legilor contabile.
Recurenta a mai susținut și faptul că instanța de fond a interpretat în mod greșit hotărârea Consiliului de Administrație al societății din 19.01.2009, aceasta trebuind să interpreteze art.64 din Contractul colectiv de muncă, potrivit art.977 Cod civil, și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, după intenția comună a părților contractante, aceea de a nu obliga imperativ angajatorul, iar pe de altă parte să privească situațiile financiare ca pe un tot unitar nu doar raporta la contul de profit și pierderi.
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. recurenta a arătat că la formularea art.64 din Contractul colectiv de muncă părțile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea, facultatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de conjunctură și dacă situația financiară îi permite acest lucru, angajatorul aplicând corect legea și asigurându-le salariaților o protecție socială minimă impusă de lege ce își are temeiul în dispozițiile art.78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010.
S-a mai susținut că instanța de fond a nesocotit principiul, prevăzut de art.969 din Codul civil, potrivit căruia, convențiile au putere de lege între părțile contractante și nu a avut în vedere faptul că angajatorul prin Consiliul său de Administrație a reanalizat posibilitatea acordării celor concediați a 12 salarii compensatorii, însă a decis acordarea unui singur salariu compensatoriu respectând dispozițiile imperative ale art.78 din Contractul colectiv de muncă la nivel național, asigurându-le salariaților protecția socială minimă impusă de lege.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenta - -, încadrate în ipoteza prevăzută de art.304 pct.9 pr.civ. Curtea reține următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, princoncediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art.78 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010.
Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art.1006 Cod civil.
Nu se poate reține că plata compensațiilor în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art.1010 Cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Astfel, angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, otivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci dereorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reține că în speță angajatorul refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Prin urmare, instanța de fond, tocmai în considerarea prevederilor art.969 Cod civil, a obligat în mod corect pârâta-recurentă la plata diferenței de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensații, către reclamantă.
Față de cele mai sus arătate, în baza art.312 pr.civ. Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - -.
În baza art.274 pr.civ. va fi obligată recurenta la plata sumei de 700 lei către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea a apreciat că onorariul avocatului este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de avocat (susținerea concluziilor orale și formularea întâmpinării) și complexitatea cauzei, care a fost soluționată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 pr.civ. a procedat la micșorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - -, împotriva sentinței civile nr.6764/30.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.24991/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul.
Obligă recurenta la plata sumei de 700 lei către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
01.03.2010
Jud. fond.:; Dalina
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Comșa Carmen Georgiana
