Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 997/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI
Dosar nr- ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr. 997
Ședința publică din data de 12 mai 2009
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Ioana Cristina Țolu
- - -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției B, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1456 din 23.05.2008 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul, cu domiciliul ales la. - Serviciul Teritorial Ploiești, str.-.-. nr.257, județ P și pârâții Ministerul Finanțelor Publice B, cu sediul în B,-, sector 5,. prin P, cu sediul în P,-, județ P și Direcția Națională Anticorupție B, cu sediul în B,--81, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că la termenul de judecată din data de 16 octombrie 2008, în baza art.II alin.(3) din OUG nr.75/2008, cauza a fost scoasă de pe rol și înaintată ÎCCJ pentru soluționarea recursurilor fiind restituită ulterior de ÎCCJ, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a disp.art.I și II din OUG nr.75/2008, prin decizia nr.104/20.01.2009 a Curții Constituționale.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, având în vedere că s-a cerut de către recurenți și de către intimatul-reclamant judecarea cauzei și în lipsă, constată cauza în stare de judecată și după deliberare a pronunțat următoarea decizie.
Curtea
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Public, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Națională Anticorupție, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligați pârâții, în solidar, la plata sporului pentru risc și suprasolicitare în procent de 50% calculat lunar la salariul de bază, începând cu 01.01.2005 și in continuare, cu actualizarea sumelor în raport de indicele de inflație, precum și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului și obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este grefier șef-serviciu la Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești, iar potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
A mai precizat reclamantul că ulterior, prin OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților a fost abrogat acest spor, nemaifiind prevăzut în noua lege de salarizare a magistraților nefiind abrogate și dispozițiile referitoare la salarizarea personalului auxiliar de specialitate, care a fost în continuare salarizat în baza Legii nr.50/1996.
De asemenea, s-a susținut că în toată perioada de timp care a urmat datei de 1.01.2003 și până în prezent personalul auxiliar de specialitate și magistrații nu au primit sporul lunar de 50% prev. de art.47 din Legea nr.50/1996 în condițiile în care nici acest text de lege și nici Legea nr.50/1996 nu fuseseră abrogate în mod explicit, iar acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică fusese acordat în concordanță cu dispozițiile din Constituția României, neputându-se înlătura sporurile salariale prevăzute de Legea nr.50/1996, fără o prevedere expresă care să trimită exact la disp.art.47 din Legea nr.50/1996.
S-a mai susținut că nici după adoptarea OG nr.83/2000 nu au intervenit schimbări sub acest aspect în condițiile de muncă, iar eliminarea prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 a sporului salarial pentru risc și suprasolicitare neuropsihică nu produce efecte, fiind contrară disp.art.41 alin.2, art.16 alin.1 și art.15 alin.1, precum și art.53 din Constituție, coroborate cu prev.art.11 și 20 din Constituție și ale Protocolului nr.12 la CEDO, ca și disp.art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale art.7 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Totodată, s-a arătat că în domeniile rezervate legii organice este inadmisibilă emiterea unei ordonanțe de guvern, astfel încât art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 nu putea produce efecte și, în plus, guvernul a fost abilitat să aducă numai modificări și completări la Legea nr.50/1996, iar nu să opereze abrogări în textul acestei legi.
S-a mai învederat că pentru personalul auxiliar de specialitate au rămas în vigoare dispozițiile Legii nr.50/1996, aceste dispoziții fiind abrogate abia la intrarea în vigoare a OG nr.8/2007, ordonanță ce reglementează salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor și parchetelor.
A mai susținut reclamantul că la data stabilirii acestui drept, în baza art.47 din Legea nr.50/1996, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință care rezidă în condițiile în care personalul din justiție își desfășoară activitatea, condiții ce sunt caracterizate de acesta ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică, acestea nu s-au schimbat, ci, dimpotrivă, s-au acutizat întrucât au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție în condiții de calitate și eficiență sporită.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.01.2005 - 7.04.2005, iar pe fond, în rest, a cerut respingerea acțiunii pe motiv că art.47 din OG nr.83/2000 a fost abrogat de art.1 pct.42 din OG nr.83/2000.
Același pârât a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru ca, în cazul în care se va admite cererea reclamantului, să fie adoptat un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantului.
La rândul său, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice- prin Paf ormulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că acesta nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere care, la rândul lor, sunt ordonatori principali de credite, printre care figurează și Ministerul Public.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.1456 din 23.05.2008, Tribunalul Prahovaa admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01.2005 - 7.04.2005 și excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Ministerul Finanțelor Publice prin P și a respins acțiunea pentru perioada 01.01.2005 - 7.04.2005, ca fiind prescrisă.
Prin aceeași sentință, s-a admis în parte acțiunea, iar pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției și Direcția Națională Anticorupție, au fost obligați, în solidar, să plătească reclamantului sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% lunar, calculat la salariul de bază - începând cu 7.04.2005, la zi și în continuare până la încetarea calității de personal auxiliar, sume ce urmează să fie actualizate conform indicelui de inflație, calculat de la data scadenței fiecărei sume și până la data plății efective și să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului, în baza Decretul nr.92/1976.
Totodată, s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, că acțiunea este prescrisă pentru perioada 01.01.2005-07.04.2005 deoarece termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, prevăzut de Decretul nr.167/1958, cât și de art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, este de 3 ani, respingându-se, în consecință acțiunea, pentru perioada menționată, ca fiind prescrisă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a MFP, tribunalul a admis-o deoarece acest pârât nu are atribuții directe de plată către salariații altor instituții și nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere care, la rândul lor, sunt ordonatori principali de credite și nu repartizează sume de la buget acestora. Pe cale de consecință, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție a MFP formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a introdus sporul de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, avându-se în vedere condițiile deosebite de muncă din acest domeniu de activitate, text de lege ce a fost abrogat prin art.I pct.2 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
S-a mai reținut că OG nr.83/2000 reprezintă un act normativ cu caracter ordinar, iar domeniul drepturilor de salarizare nu poate fi reglementat decât printr-o lege organică, astfel încât s-a constatat încălcarea dispozițiilor art.107 alin.3 din Constituție, în vigoare la acea dată.
S-a arătat că potrivit art.107 alin.3 din Constituția României, în forma anterioară republicării acesteia, Parlamentul putea adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, iar art.72 alin.3 din Constituție precizează în mod expres care sunt domeniile reglementate prin lege organică, la litera h regăsindu-se aspectele referitoare la organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi.
A mai reținut tribunalul că toate aceste aspecte trebuie interpretate prin prisma art.4 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care stipulează că actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le emită.
De asemenea, s-a arătat că prevederile OG nr.83/2000 încălcă dispozițiile constituționale, dar și ale art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, deoarece măsura adoptată printr-o ordonanță nu este proporțională cu situația care a determinat-o, aducând atingere existenței dreptului la stabilirea căruia s-au avut în vedere condițiile în care magistrații își desfășoară activitatea, caracterizate prin risc și suprasolicitare neuropsihică, iar acestea există și astăzi, în aceeași formă.
În raport de aceste considerente, tribunalul a admis în parte acțiunea, în sensul celor sus-arătate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În recursul său, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ a criticat hotărârea primei instanțe ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 pct.3, 4 și 9 Cod pr.civilă .
Se arată că la data de 20.06.2008 a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.75/11 iunie 2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, motiv pentru care se solicită instanței a proceda în consecință.
Se susține, în continuare, că față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs în interesul legii, care a fost soluționat conform deciziei nr. 21/10 martie 2008, statuându-se în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești republicată, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
În ceea ce privește solicitarea intimatului-reclamant de a-i fi recunoscut dreptul de a beneficia de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% și de a-i fi plătite sumele reprezentând acest spor și pe viitor, se susține că acestei cereri nu i se putea da curs de către instanța de fond, întrucât acest fapt înseamnă că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești, arată recurentul, nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, astfel că cererea intimatului-reclamant privind recunoașterea și plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizația de bază brută lunară și pe viitor este inadmisibilă.
O altă critică se referă la greșita actualizare a sumelor solicitate cu indicele de inflație, arătându-se că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 388 din 31 decembrie 2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Se mai susține că neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, " nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială" invocându-se și art. 29 alin.3 din același act normativ, conform căruia "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 din aceeași lege, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Arată recurentul că Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
În consecință, față de solicitarea intimatului-reclamant privind plata drepturilor pretinse actualizate cu indicele de inflație, se conchide că această obligație nu este întemeiată si nu se justifică.
Față de cererea privind obligarea pârâților să opereze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, se solicită respingerea acesteia ca nefondată în raport de dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă din care reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporul solicitat de reclamant este un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta, astfel că sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Tot în mod nelegal, arată recurentul, s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care s-a admis acțiunea reclamantului-intimat, reținându-se în mod greșit că dispozițiile art.60-63 din Codul d e procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.
Or, dispozițiile legale care reglementează drepturile izvorâte din raporturile de muncă, atât din Codul muncii, cât și din legile speciale, se completează cu cele ale Codului d e procedură civilă, iar potrivit art. 60 din Codul d e procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții.
În speță, obligația de garanție între instituția pârâtă si cea chemată în garanție de către aceasta există, potrivit susținerilor recurentului, în temeiul art.131 pct(l) din Legea nr.304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, conform căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat și mai mult, art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete și din aceste motive, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
Se concluzionează că cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, interesul fiind născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii reclamantului-intimat privind actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflație ca neîntemeiată, a cererii de acordare a sporului de risc si suprasolicitare neuropsihică și pentru viitor ca inadmisibilă, a celei privind obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantului-intimat ca nefondată, precum si în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei si Finanțelor.
În recursul său, pârâtul Ministerul Justiției a criticat hotărârea primei instanțe ca nelegală, invocând disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Susține recurentul că entru p. a avea calitatea de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății, iar potrivit art. 20 pct. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, "ordonatorii principali de credite sunt miniștrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, conducătorii altor autorități publice și conducătorii instituțiilor publice autonome."
Se mai învederează că art. 21 din același act normativ prevede că: "ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii."
Se susține, în continuare, că în conformitate cu art. 1 din OUG nr.43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, cu modificările și completările ulterioare, s-a înființat Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție, iar potrivit art. 70 alin.1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public.
De asemenea, conform art.70 alin.4 din Legea nr.304/2004 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite.
Se mai învederează că într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept și această calitate trebuie să rezulte din motivele de fapt și de drept care fac conținutul cererii.
Întrucât Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public și ținând cont de faptul că între reclamant și Ministerul Justiției nu a existat niciun fel de raport juridic, se concluzionează că Ministerul Justiției nu poate avea obligații în ceea ce privește plata drepturilor solicitate astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii îndreptată împotriva Ministerului Justiției pentru lipsa calității procesuale pasive.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca nefondat.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recursurile declarate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul pârâtului Ministerul Justiției este fondat, iar al pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
În ceea ce privește recursul pârâtului Ministerul Justiției, se reține că într-un proces calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic, iar această calitate trebuie să rezulte din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată.
Intimatul-reclamant este personal auxiliar de specialitate la Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești.
În conformitate cu disp.art.20 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, conducătorii altor autorități publice și conducătorii instituțiilor publice autonome, iar conform art.21 din același act normativ, ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
De asemenea, potrivit art.1 alin.1 din OUG nr.43/2002 s-a înființat Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție, iar conform art.1 alin.31, Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ conduce Direcția Națională Anticorupție prin intermediul procurorului șef al acestei direcții.
Totodată, în art.70 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, se statuează că Parchetul de pe lângă ÎCCJ are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public, iar conform art.70 alin.4 din același act normativ, Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ este ordonator principal de credite.
Între intimatul-reclamant și recurentul-pârât Ministerul Justiției nu există niciun fel de raport juridic și, în condițiile în care Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ este ordonator principal de credite, iar Parchetul de pe lângă ÎCCJ are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public, rezultă că pârâtul Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă în cauza de față, neputând avea obligații în ceea ce privește plata către intimatul-reclamant drepturilor acordate de prima instanță prin sentința atacată, excepția invocată de acesta fiind întemeiată.
Pentru aceste considerente, Curtea privește recursul pârâtului Ministerului Justiției ca fondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va admite, în cauză fiind incidente disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă, iar conform art.312 alin.2 și 3 Cod pr.civilă va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiției și va respinge acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.
În ceea ce privește recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, se reține, în primul rând, că este lipsită de relevanță împrejurarea că între timp a fost adoptată OUG 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, prin respectivul act normativ reglementându-se numai problema punerii în executare a unor hotărâri ce constituie titluri executorii, adoptarea acestui act normativ neputând afecta legalitatea și temeinicia sentinței instanței de fond.
Neîntemeiate sunt și criticile privitoare la greșita acordare pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Astfel, prin decizia nr.21/10 martie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.444 din 13.06.2008, s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, statuându-se, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001 .
S-a reținut în considerentele sus-menționatei decizii, pentru argumentele pe larg expuse în cuprinsul acesteia, că normele care reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, consacrate de art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, au supraviețuit dispozițiilor de abrogare, la care s-a făcut trimitere, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice, iar acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea.
Decizia nr.21/10.03.2008 a Secțiilor Unite ale ÎCCJ, pronunțată în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, conform at.329 alin.3 Cod pr.civilă și nu se poate reține că prin soluția pronunțată instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, așa cum susține recurentul.
Nici critica privitoare la greșita actualizare a sumei solicitate cu indicele de inflație nu poate fi primită.
Aceasta, deoarece, așa cum s-a statuat în mod constant în practica și literatura juridică, actualizarea sumelor datorate cu rata inflației se impune întrucât creanța este pecuniară și în condițiile în care aceasta nu a fost achitată la scadență, reclamantul a fost în mod evident prejudiciat, actualizarea exprimând acoperirea prejudiciului prin erodarea creanței ca efect al inflației.
Dispozițiile legii privind finanțele publice nr. 500/2002 invocate de recurentul-pârât în cuprinsul motivelor de recurs nu pot constitui, în aceste condiții, un argument suficient pentru respingerea cererii de reactualizare a sumelor datorate, în sensul celor dispuse de prima instanță.
Neîntemeiată este și critica privitoare la greșita obligare a pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Astfel, disp.art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 invocate de recurentul-pârât sunt cuprinse în Capitulul II al legii, ce vizează actele pe baza cărora se întocmește carnetul de muncă și condițiile de valabilitate a acestora.
În speță, sunt aplicabile însă prevederile art.1 din Decretul nr.92/1976 conform cărora carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifată de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta, precum și alte mențiuni, în condițiile legii, ca și dispozițiile cuprinse în art.6 din același act normativ, care statuează că modificările intervenite în executarea contractului de muncă, după întocmirea carnetului de muncă, se înscriu în acesta într-un anumit termen expres prevăzut de lege.
Nici ultimul motiv de recurs prin care se susține că în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi primit, soluția primei instanțe fiind corectă, aceasta fiind o consecință a soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice.
Astfel, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice, se reține că raporturile juridice deduse judecății sunt raporturi specifice dreptului muncii, reclamantul învestind instanța cu soluționarea unui conflict de muncă, așa cum este definit de art.248 Codul muncii, Ministerul Finanțelor Publice neavând calitatea de angajator, astfel încât nu poate fi obligat la plata unor sume de bani pentru salariații altor instituții publice.
Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții directe legate de plata drepturilor respective către reclamant, care nu îi este salariat, iar cele privind elaborarea proiectului bugetului de stat sunt determinate de propunerile pe care trebuie să le facă ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat.
Prin urmare, nu există identitate între persoana Ministerului Finanțelor Publice și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
De asemenea, potrivit art.60 Cod pr.civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Or, în speță este vorba de un conflict de muncă, situație în care, ținând cont de natura raporturilor existente între cele două instituții publice - Ministerul Public, Parchetul de pe lângă ÎCCJ și Ministerul Finanțelor Publice- este exclusă posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție, întemeiată pe disp.art. 60 Cod pr.civilă, astfel încât cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi primită într-un proces ca cel de față, acest minister neavând calitate procesuală pasivă.
Concluzionând, pentru considerentele mai sus arătate, Curtea privește recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de casare ori modificare a sentinței indicate de recurent în motivarea recursului.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției B, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1456 din 23 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, cu domiciliul ales la. - Serviciul Teritorial Ploiești, str.-.-. nr.257, județ P, intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice B, cu sediul în B,-, sector 5,. prin P, cu sediul în P,-, județ P și Direcția Națională Anticorupție B, cu sediul în B,--81, sector 1 și recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu sediul în B,-, sector 5 și în consecință:
Modifică în parte sentința în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiției și respinge acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Ioana Cristina Țolu
--- - --- - - -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
2009.06.06
/FA
3 ex.
Trib.P nr-
R -
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Ioana Cristina Țolu
