Speta Legea 10/2001. Decizia 148/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 148/
Ședința publică din 11 iunie 2008
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Irina Bondoc
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea apelului civil formulat de apelanții pârâți PRIMARUL MUNICIPIULUI C, MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL C, toți cu sediul în C,-, împotriva sentinței civile nr. 380 din 01 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă G, prin mandatar, cu domiciliul în C,-, -.B,.4,.39, județul C, având ca obiect contestație în Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru apelanții pârâți, avocat, în substituire pentru avocat, care depune la dosar delegația de substituire fără număr, din 11 iunie 2008 și împuternicirea avocațială av., seria - nr. 09802 din 28 mai 2008 (în anexă, chitanța nedatată, din 08 mai 2008, cu care face dovada achitării onorariului pentru avocat, în sumă de 595 lei); iar pentru intimata reclamantă, răspunde mandatara, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale seria - nr. 01268 din 03 iunie 2008, pe care o depune la dosar (și, în anexă, chitanța nr. 1837 din 03 iunie 2008, cu care face dovada achitării onorariului pentru avocat, în sumă de 416,5 lei).
Procedura este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, învederând că apelul este declarat și motivat în termen legal și este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Întrebate fiind, părțile prezente, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de depus în apărare și solicită acordarea cuvântului pe fond, pentru dezbateri.
Instanța ia act de declarația părților prezente, potrivit cu care acestea arată că nu mai au cereri prealabile de formulat sau probe de depus și, în temeiul dispozițiilor art. 150 din Codul d e procedură civilă, constată încheiată cercetarea judecătorească, acordându-le pe rând cuvântul, pe fond, pentru dezbateri.
Apărătorul apelanților pârâți, având cuvântul, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și motivat; cu cheltuieli de judecată.
Consideră că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală. Instanța nu poate dispune restituirea în natură a unui bun imobil în lipsa unei individualizări a acestuia.
Este de părere că nu este posibil de restituit în natură o cotă ideală dintr-un bun, tocmai pentru că nu se cunoaște care este partea din bun, privit în materialitatea sa, asupra căruia reclamantul deține un drept de proprietate.
Individualizarea părții din imobil ce corespunde cotei de 1/8 pretinse de către reclamantă nu s-a realizat prin nici un mijloc de probă administrat în cauză.
În fața instanței de fond nu s-a efectuat nici măcar un raport de expertiză care să individualizeze din punct de vedere material cota de 1/8 din imobil, pentru care reclamanta pretinde că deține un drept de proprietate și a cărui restituire o solicită în natură.
Aprecierea instanței de fond, în sensul că stabilirea părții de imobil în concret ține de faza de executare a hotărârii judecătorești este greșită. Consideră că instanța este cea obligată să individualizeze bunul sau să indice toate criteriole de idividualizare a bunului. În cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 3712Cod procedură civilă.
Mai arată că reclamanta a recunoscut efectuarea plății, respectiv primirea sumei de 2772 lei. Recunoașterea expresă rezultă din cuprinsul notificării, în care se arată că se obligă să restituie suma primită drept despăgubire, actualizată cu indicele de inflație. În cauză, devin, deci incidente, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Concluzionând, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și schimbareaa hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
Apărătorul intimatei reclamante, având cuvântul, pune concluzii de respingere ca nefondat a apelului formulat de pârâți și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică; cu cheltuieli de judecată astfel cum au fost dovedite.
Învederează că nu a fost solicitată proba cu expertiză tehnică judiciară imobiliară. Exista posibilitatea ca și pârâții să ceară această probă, dar nu au făcut-
Mai arată că, pârâții, din patru termene de judecată, s-au prezentat doar la unul.
Cu privire la despăgubiri, arată că reclamanta nu a citit conținutul notificării. De altfel, notificarea nici nu a fost semnată de reclamantă, deoarece era plecată în străinătate.
Aceasta a dat, însă, o declarație pe proprie răspundere, că nu a încasat suma cu titlu de despăgubiri.
Concluzionând, solicită respingerea apelului ca nefondat; cu cheltuieli de judecată.
În replică, apărătorul apelanților pârâți arată că, în cazul în care reclamanta nu ar fi primit suma cu titlu de despăgubiri, nici nu ar fi putut introduce acțiune.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr- reclamanta G prin mandatar, a chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului C, Municipiul C prin Primar și Consiliul Local C, pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză să se dispună:
- obligarea pârâților la restituirea în natură a cotei de 1/8 din imobilul situat în C,-, compus din teren în suprafață de 125 și o construcție cu două camere și dependințe, având o suprafață utilă de 35,92;
- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că imobilul menționat a fost dobândit de părinții reclamantei, și G, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1487/1942, iar în urma decesului tatălui său, reclamanta a dobândit cota de 1/8 din imobil, potrivit certificatului de moștenitor nr. 290/1964.
Prin Decizia nr. 344/02.08.1988, cota de 1/8 din imobil a fost preluată de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, având în vedere că reclamanta își stabilise domiciliul în străinătate, preluare în urma căreia reclamanta nu a primit nici o despăgubire.
S-a învederat că preluarea efectuată în baza Decretului nr. 223/1974 este o preluare abuzivă, fiind incidente prevederile Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a cotei de 1/8 din imobil, cotă care în prezent este închiriată mamei reclamantei, G, conform contractului de închiriere nr. 18373/30.06.2004.
Pârâții Primarul municipiului C, Municipiul C prin Primar și Consiliul Local C, nu au formulat întâmpinare.
Deși după apariția Legii nr. 10/2001 reclamanta a notificat unitatea deținătoare - Municipiul C, pentru restituirea în natură a cotei de 1/8, aceasta nu a răspuns notificării.
Prin sentința civilă nr. 380/1.04.2008 Tribunalul Constanțaa admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâții Municipiul C, Consiliul Local C și Primarul municipiului C să restituie în natură reclamantei G (fostă ) cota de 1/8 din imobilul situat în municipiul C,-, compus în întregime din teren în suprafață de 125 și o construcție cu 2 camere și dependințe.
Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei 357 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că preluarea cotei de 1/8 din imobil în baza Decretului nr. 223/1974 a fost o preluare abuzivă, reclamanta legitimându-se ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, iar împrejurarea potrivit căreia obiect al restituirii îl constituie o cotă ideală de drept și nu un drept exclusiv care să privească un întreg imobil nu înlătură posibilitatea restituirii în natură, în situația îndeplinirii cerințelor legale în acest sens, hotărârea constituind titlu de proprietate al reclamantei pentru această cotă și este susceptibilă de executare.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat apel pârâții Municipiul C prin Primar, Primarul municipiului C și Consiliul Local C, care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
1. Instanța de fond nu poate dispune restituirea în natură a unui bun imobil în lipsa unei individualizări a acestuia, iar individualizarea părții din imobil ce corespunde cotei de 1/8 pretinse de reclamantă nu s-a realizat prin nici un mijloc de probă, iar împrejurarea că pentru această cotă de 1/8 s-a încheiat un contract de închiriere în beneficiul mamei reclamantei nu este de natură să suplinească individualizarea unui expert.
2. Deși în cadrul notificării reclamanta a recunoscut că preluarea cotei de 1/8 s-a făcut cu plată, prima instanță nu a condiționat restituirea cotei de 1/8 din imobil de restituirea despăgubirii de 2.772 lei reactualizată conform dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport de criticile pârâților, se constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 10/2001 și cum au stabilit în mod constant jurisprudența și doctrina, calificarea preluării unui imobil ca fiind "abuzivă", în sensul existenței sau nu a unui "titlu valabil", este atributul exclusiv al instanțelor de judecată investite să soluționeze acțiuni intentate în baza Legii nr. 10/2001.
Deși legea specială nu definește noțiunea de "preluare abuzivă", în art. 2 alin. 1 enumeră situațiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că instanța de fond, fiind investită cu soluționarea cererii prin care se invocă tocmai inexistența unui titlu valabil de preluare a cotei de 1/8 din imobil ce a aparținut în proprietate reclamantei, trebuia să aprecieze dacă situația acesteia se încadra într-unul dintre cazurile prevăzute de text.
Ca urmare, în mod corect a apreciat tribunalul asupra conformității Decretului nr. 223/1974 cu regimul constituțional din acea vreme și cu tratatele internaționale la care România era parte, ca și asupra nevalabilității acestui pretins titlu al statului, deoarece actul normativ menționat contravenea Constituției din 1965 - potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri - Codului civil - care prevedea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Dispoziția invocată de apelanți drept temei pentru respingerea cererii reclamantei ignoră împrejurarea că, în situația părăsirii definitive a țării, reclamanta, ca de altfel toți cei aflați în situații similare, erau obligați să procedeze la înstrăinarea construcției către stat, în schimbul unei sume, pe care tot acesta o stabilea și care, din acest motiv, nu putea să reprezinte valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă la care se face referire în text.
Este pur teoretic argumentul cuprins în anterioarele norme metodologice, referitor la vocația proprietarului de a fi îndestulat rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi țara pentru că, practic, o astfel de operațiune era imposibilă, în condițiile în care art. 5 din Decretul nr. 223/1974 prevedea expres că actele juridice încheiate în scopul eludării acestui act normativ erau nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a principiului libertății contractuale.
Rezultă că preluarea în proprietatea statului a cotei de 1/8 din imobilul în litigiu nu a fost făcută cu titlu valabil, ci se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. l 1 lit. "i" din Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar dacă autoritatea de stat a emis decizia administrativă și a stabilit o sumă de bani cu titlu de preț, statul a preluat bunul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății prin obligația pe care a impus-o proprietarului, de a-i înstrăina apartamentul.
În același sens dispun și actualele Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin nr.HG 250/2007, care în art. 1.4 lit. "B" prevăd că preluarea dispusă în temeiul Decretului nr. 223/1974 este abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului, cât și în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.
Împrejurarea că reclamanta a solicitat restituirea cotei de 1/8 din imobil, iar nu bunul integral, în materialitatea lui, nu constituie un impediment în recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei și pentru restituirea lui în procedura Legii nr. 10/2001, în condițiile în care privarea de proprietate a reclamantei s-a realizat exclusiv cu privire la o cotă de 1/8 din imobil, cotă ce a fost ulterior închiriată - fără a se realiza în prealabil individualizarea sa - mamei reclamantei, în calitate de coproprietar al bunului și care deținea o cotă de 5/8 din imobil, conform certificatului de moștenitor nr. 290/963/17.02.1964 eliberat de notariatul de Stat al regiunii D (fila 11) și contractului de închiriere nr. 18373/30.06.2004 (fila 18).
Conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 4 alin. (1) din nr.HG 498/2003 pentru aprobarea Normelor de aplicare a legii, în cazul în care restituirea este cerută de persoana îndreptățită care invocă un titlu de proprietate ce atestă existența unei coproprietăți la data preluării abuzive, se va emite o decizie de restituire în care se vor consemna cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat. Ulterior emiterii deciziei de restituire coproprietarii pot ieși din indiviziune pe calea dreptului comun.
Prin urmare, susținerea apelanților pârâți conform căreia nu este posibilă restituirea în natură a cotei de 1/2 din apartament este nefondată în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât coproprietarii imobilului pot oricând să sisteze starea de indiviziune, prin atribuirea întregului bun unuia dintre ei, conform art. 6739Cod procedură civilă.
Este real faptul că în speță nu a fost emisă o dispoziție de restituire a cotei de 1/8 în procedura administrativă, nefiind emis un răspuns la notificarea reclamantei, dar acest aspect nu constituie un impediment pentru instanța de judecată să analizeze temeinicia pretențiilor reclamantei și să dispună direct, prin hotărâre judecătorească restituirea cotei de 1/8 din imobil fostului proprietar.
În acest sens, prin Decizia civilă nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a reținut că "instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".
În considerentele acestei decizii Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că din moment ce s-a reglementat că dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele de judecată, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri ala restituirea imobilelor prin hotărâri judecătorești este evident că instanța investită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură, ci în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia, în măsura în care constată că ea este nelegală, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat abuziv.
S-a mai reținut că, în cazul în care unitatea deținătoare investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită de art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, se impune ca instanța investită să evoce fondul în condițiile art. 297 alin. (1) Cod procedură civilă și să constate pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
De altfel, susținerea apelanților pârâți referitoare la imposibilitatea restituirii unei cote ideale dintr-un drept asupra unui imobil preluată abuziv de stat în procedura Legii nr. 10/2001 este contrară spiritului reglementărilor de ansamblu ale Legii nr. 10/2001, act normativ cu un caracter profund reparatoriu, prin care legiuitorul român a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari prin abuzurile săvârșite de stat.
2. Procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 pentru repararea prejudiciilor suferite de foștii proprietari urmare a măsurilor abuzive dispuse de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este guvernată de principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor ce au făcut obiectul notificărilor.
Numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege.
În cauză, se reține că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 9 și 12 din Legea nr. 10/2001, reținând că această cotă de 1/8 din imobil, fostă proprietate a reclamantei, nu a fost înstrăinată chiriașei G, mama reclamantei și titulara unui drept de proprietate pentru o cotă de 5/8 din imobil alături de frații reclamantei G și G, care dețin câte 1/8 din imobil, ci se află și în prezent în proprietatea unității administrativ teritoriale, putând fi restituită coproprietarei G.
Conform dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv și pentru care s-au încasat despăgubiri este condiționată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit.
Simpla mențiune inserată în decizia administrativă de preluare a construcției emisă în baza Decretului nr. 223/1974, în sensul că preluarea cotei de 1/8 din construcție s-a realizat contra cost, valoarea despăgubirilor stabilite fiind de 2.772 lei nu echivalează cu dovada plății efective a acestor despăgubiri, unității emitente incumbându-i sarcina de a proba încasarea efectivă a despăgubirilor de către reclamantă.
Din economia Legii nr. 10/2001, cât și din dispozițiile art. 11.3 din nr.HG 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a legii rezultă că sintagma "despăgubiri primite" vizează acele despăgubiri calculate și încasate efectiv de proprietarul imobilului privat de dreptul său de proprietate. În cazul în care persoana îndreptățită susține că despăgubirile calculate nu s-au încasat efectiv, iar unitatea deținătoare nu poate dovedi plata acestora, se poate solicita persoanei îndreptățite prezentarea unei declarații autentificate prin care aceasta declară pe propria răspundere că pentru imobilul respectiv nu s-au încasat despăgubiri și totodată, își asumă obligația rambursării acestora în cazul în care, ulterior acordării beneficiului legii.
În această situație este posibilă restituirea imobilului notificat, fără a se condiționa această restituire de rambursarea ori deducerea despăgubirii.
Cum în cauză apelanții pârâți nu au făcut dovada încasării efective de către reclamantă a despăgubirilor stabilite în decizia administrativă de preluare, iar din adresa nr. 2904/25.03.2008 emisă de Administrația Finanțelor Publice C rezultă că această instituție nu deține documente cu privire la plata despăgubirii bănești de 2.772 lei către reclamanta G () pentru cota de 1/8 din imobilul situat în C,-, preluată prin Decizia nr. 344/2.08.1988, se reține că prima instanță, în mod corect a dispus restituirea cotei de 1/8 din imobil, necondiționând-o de rambursarea despăgubirii de 2.772 lei.
Prin declarația autentificată sub nr. 286/8.04.2004 de, reclamanta Gad eclarat pe propria răspundere că nu a încasat nici o sumă de bani cu titlu de despăgubiri pentru cota de 1/8 din imobilul situat în C,-, județul C, preluată conform Decretului nr. 223/1974.
Prin urmare nu se poate reține susținerea apelanților conform căreia reclamanta a recunoscut încasarea despăgubirilor la data formulării notificării conform Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedură civilă, respinge apelul ca nefondat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, obligă apelanții pârâți la 416,5 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat apelul civil declarat de apelanții pârâți PRIMARUL MUNICIPIULUI C, MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL C, toți cu sediul în C,-, împotriva sentinței civile nr. 380 din 01 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă G, prin mandatar, cu domiciliul în C,-, -.B,.4,.39, județul C, având ca obiect contestație în Legea nr. 10/2001.
Obligă apelanții la 416,5 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, Grefier,
- - - - - -
Red.hot.jud.fond
Red.dec.jud. /16.06.2008
6 ex./ 17.06.2008
Emis 4 comunicări,
astăzi, 17.06.2008
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Irina Bondoc
