Speta Legea 10/2001. Decizia 170/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(360/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.170
Ședința publică de la 16.03.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Mirela Vișan
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel, în complet de divergență, formulate de pârâta TURISM A, de pârâta . A și de către pârâta A, împotriva sentinței civile nr.1543 din 26.11.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și.
are ca obiect - acțiune în revendicare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 2.03.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrală din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 06.03.2009, la data de 13.03.2009 și apoi la data de 16.03.2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
La data de 27.03.2006 reclamanții și au chemat în judecată pe pârâta - TURISM SA, pentru ca în urma comparării titlurilor de proprietate să fie obligată pârâta să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, sector 1, denumit în prezent "Hotel ".
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de părinții acestora și conform actului autentic de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.31555/01.09.1937 la Tribunalul Ilfov, în cote de câte, este moștenitorul lui, conform certificatelor de moștenitor din dosarele succesorale nr.1465/1963 și nr.4741/1974, iar este moștenitoarea defunctului, conform certificatului de calitate de moștenitor nr.135/11.05.1999, că și-a schimbat numele la data de 04.08.1959 în, iar reclamantul a dobândit acest nume prin schimbarea numelui purtat anterior, de.
Reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, mai întâi prin Ordinul de rechiziție nr.284/16.07.1948 și apoi potrivit Decretului nr.92/1950 de naționalizare, în final ajungând în patrimoniul societății pârâte.
Or, preluarea la stat s-a făcut fără respectarea prevederilor decretului de naționalizare, ignorându-se faptul că era intelectual profesionist (medic stomatolog), deci exceptat de la aplicarea Decretului nr.92/1950, dar și prin faptul că nu există identitate de obiect între imobilul naționalizat în litigiu și cel menționat în anexa la decret, poziția 2666 din care rezultă că de la se naționalizează 9 apartamente în-,- și poziția 6550 care prevede că se naționalizează de la 3 apartamente situate în- și în- bis", în sensul că nu există o descriere în fapt a Hotelului preluat, având subsol, 6 etaje și alte utilități - aspect ce conduce la lipsirea statului de titlu valabil, foștii proprietari fiind considerați a nu fi pierdut niciodată proprietatea imobilului în litigiu, iar pârâta neavând ce i se transmite, în lipsa dreptului de proprietate valabil al statului, aceasta dobândind de la un neproprietar.
În drept, s-au invocat prevederile art.480 Cod civil.
Pârâta - TURISM SA a depus întâmpinare la dosar, menționând că potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Turismului la data de 27.11.1995, terenul a trecut în patrimoniul - SA, iar clădirea către - TURISM SA, care s-a format prin reorganizarea societății inițiale, invocând lipsa de calitate procesuală a pârâtei cu privire la teren și clădire, cu precizarea că la data de 16.01.2004 clădirea Hotelului "" a fost aportat la capitalul social al - . SA, iar la data de 17.01.2000 s-a încheiat integral procesul de privatizare a pârâtei - TURISM SA, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți a pretinde despăgubiri de la instituția care a făcut privatizarea, respectiv AVAS.
La data de 04.09.2006 reclamanții au depus o cerere completatoare la dosar prin care au solicitat chemarea în judecată a pârâților - . SA și - SA, solicitând obligarea acestora la retrocedarea imobilului către reclamanți.
La data de 11.10.2006, pârâta - SA a depus o cerere prin care indică drept titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, pe pârâta - TURISM SA.
La data de 24.11.2006, pârâta - . SA a invocat lipsa de calitate procesuală pasivă a sa, întrucât prin Hotărârea din 29.12.2003, în patrimoniul acestei societăți a intrat doar clădirea Hotelului "", nu și terenul aferent.
Cele două pârâte au invocat prin întâmpinările de la dosar și excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei, întrucât aceasta nu este moștenitoarea fostului coproprietar al imobilului revendicat, lipsa de calitate procesuală activă a celor doi reclamanți și pentru neacceptarea în termenul legal a succesiunii autorilor invocați și excepția decăderii din dreptul de a formula prezenta cerere de valorificare a dreptului asupra imobilului revendicat, în raport de prevederile art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001 și excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare conform art.18 lit.c) din Legea nr.10/2001 în raport cu dreptul comun - art.480 Cod civil.
Reclamantele au depus la dosar, în copii: actul de vânzare - cumpărare invocat, certificatele de moștenitor, adeverința de la Asociația Profesională a Medicilor - județul I din 14.08.1942 care atestă calitatea de medic dentist a autorului.
Pârâtele au depus la dosar, în copii: Protocolul de predare - primire de la predătorul - SA către primitorul - SA a terenului și clădirii din 07.06.1995 pe baza avizelor favorabile a FPS nr.300/2310/12.05.1995 și FPP III Transilvania nr.4377/31.05.1995 și aprobată de - - SA anexate privind divizarea, Hotărârea nr.23 bis a - SA/07.06.1995 de modificare a denumirii - SA, în - " TURISM" SA, contract de societate, acte de evaluare a terenului și clădirii, certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 252 mp /0456/27.11.1995 pentru - SA încheiere de carte funciară, acte de vânzare - cumpărare acțiuni din capitalul social al - TURISM SA și de cesiune de acțiuni din anii 1995 - 2000 și extras din Registrul Comerțului din 07.05.2004 care atestă privatizarea integrală a - TURISM SA, având structura acționariatului: 81% - - SA, 14% - - SA și restul - lista acționari persoane fizice, Proces - verbal al - . SA S din 29.12.2003 (între acționari figurând și - TURISM SA B) privind majorarea capitalului social al societății cu aport în natură al asociaților, între care și Hotel (inclusiv terenul) din-, sector 1
Prin Încheierea de ședință din 05.03.2007, Tribunalul Bucureștia respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de către pârâții - TURISM SA și - . SA privind lipsa acestora de calitate procesuală pasivă, întrucât, dimpotrivă, au această calitate, pentru că prima este proprietara terenului, iar cea de-a doua este proprietara clădirii de pe teren, reclamanții au legitimare procesuală activă, dovedită cu certificatele de moștenitor depuse la dosar.
Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii raportată la prevederile art.18 lit.c) din Legea nr.10/2001 s-a constatat că, în realitate, s-a formulat revendicare pe comparare de titluri care este admisibilă, iar privitor la excepția decăderii din dreptul de a formula cererea de valorificare a dreptului, în raport de prevederile art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001 nu s-a primit, pe considerentul că acțiunea în revendicare pe dreptul comun, nu este supusă vreunui termen de prescripție.
Prin sentința civilă nr.1543/26.11.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr- s-a admis acțiunea, toate cele trei pârâte - - TURISM SA - B, - SA - B și - . SA - S, fiind obligate să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în B,-, sector 1, alcătuit din construcție și terenul aferent - denumit în prezent "Hotel ".
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut față de cererea dedusă judecății și probatoriului administrat că acțiunea în revendicare formulată este întemeiată, motiv pentru care trebuie să fie admisă.
S-a constatat astfel, că imobilul, conform actului de vânzare - cumpărare autentificat nr.31555/1937, a fost proprietatea celor doi autori ai reclamanților - (schimbat în 1957 în ) și, că reclamantul și-a schimbat numele din (potrivit certificatului de confirmare a schimbării numelui, fila 16 dosar fond), iar prin certificatele de moștenitor de la dosar s-a dovedit calitatea reclamanților de succesori ai autorilor sus-menționați.
S-a mai reținut că imobilul în litigiu a fost rechiziționat prin Ordinul de rechiziție nr.284/16.07.1948, după care imobilul a intrat sub incidența Decretului nr.92/1950.
Procedând la compararea titlurilor potrivit art.480 Cod civil, ce provin de la autori diferiți, s-a dat eficiență titlului reclamanților, constând într-un act autentic al autorilor acestora, în timp ce titlul societăților - pârâte provine de la Statul Român care a preluat imobilul în baza rechiziției care identifica un număr de 58 de camere față de numărul total de 124 de camere care a rezultat în urma inventarierii, în timp ce prin anexa la Decretul nr.92/1950 - pozițiile 2666 și 6550, se face vorbire de 9 apartamente de la un autor și de 3 apartamente de la celălalt autor, în plus era medic și deci exceptat de la naționalizare potrivit art.II din Decretul nr.92/1950 care viza categoriile de industriași, bancheri, moșieri, etc. nu pe intelectualii profesioniști.
În plus, Decretul nr.92/1950 era neconstituțional la vremea edictării sale și încălca și prevederile art.481 cod civil care statuează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o justă și prealabilă despăgubire, dar și tratatelor internaționale la care România era parte.
Apărarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este înscris în cartea funciară, n-a fost primită, cu motivarea că intabularea acestui certificat nu este de natură să paralizeze acțiunea în revendicare formulată, ea având ca efect doar asigurarea opozabilității față de terți și nu efect constitutiv de drepturi.
Cum titlul reclamanților este mai bine caracterizat, iar titlul pârâtelor provine de la un "non dominus" s-a admis acțiunea în revendicare.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel cele trei societăți pârâte, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
1) În apelul declarat de pârâta - SA s-a criticat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 pentru imobilele preluate de stat ce fac obiect de reglementare a acestei legi speciale care au prioritate de aplicare, respingerea excepției lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, întrucât la dosar nu s-a făcut dovada că aceștia sunt descendenții autorilor invocați, existând și serioase diferențe de nume și prenume, dar și pentru soluția de admitere pe fond a acțiunii în revendicare.
Astfel, în mod greșit, tribunalul a reținut că imobilul a fost naționalizat conform Decretului nr.92/1950 care nu era aplicabil, în realitate imobilul fiind rechiziționat prin Ordinul din 16.07.1948 emis în acest sens, în baza Legii nr.439/1945 și a Consiliului de Miniștri nr.1515/1945.
S-a mai criticat sentința și pentru greșita respingere a excepției pe care a menționat-o în întâmpinarea de la fond, privind lipsa acestei părți de calitate procesuală pasivă în cauză, potrivit probelor administrate, - SA neavând nici proprietatea, dar nici posesia imobilului în litigiu.
S-a solicitat admiterea apelului și respingerea acțiunii față de apelanta - pârâtă, pentru lipsa de calitate procesuală pasivă, respectiv ca nefondată.
2) În apelul declarat de pârâta - TURISM SA s-a criticat sentința pentru greșita respingere a excepției privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamanților, întrucât din certificatele de moștenitor depuse la dosar nu rezultă că reclamanții au acceptat succesiunea autorilor, în certificate nu este menționat imobilul în litigiu în masa succesorală a autorilor, întrucât imobilul era la data decesului autorilor, preluat în proprietatea statului, instanța reține în motivare exceptarea de la aplicarea decretului de naționalizare, doar a autorului, fără a face referire și la celălalt autor,.
S-a criticat sentința și pentru greșita respingere a excepției invocate prin întâmpinare de către apelantă, privind lipsa ei de calitate procesuală pasivă, întrucât terenul, în urma Hotărârii a - SA, a rămas în păstrarea acestei societăți, apelanta - TURISM SA preluând doar clădirea, a cărei posesie însă nu o are, aceasta fiind aportată la capitalul social al - . SA.
În mod greșit nu s-a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, întrucât potrivit înscrisurilor de la dosar, la 17.01.2000 societatea s-a privatizat integral, or într-o astfel de situație, erau aplicabile prevederile art.29 din Legea nr.10/2001 republicată privind acordarea în exclusivitate celor îndreptățiți, a despăgubirilor corespunzătoare, de către instituția care a efectuat privatizarea.
În speță sunt incidente și prevederile art.18 lit.c) din Legea nr.10/2001 republicată, privind inadmisibilitatea restituirii în natură în situația imobilului înstrăinat/privatizat cu respectarea legilor în materie - Legea nr.31/1990, Legea nr.58/1991, etc.
În mod greșit s-a respins excepția privind decăderea din dreptul de a formula o cerere de valorificare a dreptului asupra imobilului revendicat, potrivit art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001 republicată care introduce un termen special - inițial de 6 luni, apoi prorogat succesiv până în anul 2002 de formulare a unei notificări pentru restituirea imobilului în baza Legii nr.10/2001, care însă a expirat, fără ca reclamanții să formuleze notificare în termenul legal, astfel că au pierdut dreptul material de a mai solicita restituirea imobilului, respectiv alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, care este o lege specială, aplicabilă cu prioritate.
S-a criticat soluția și pe fond, în mod greșit acordându-se prioritate titlului reclamanților, pentru care nu s-a făcut dovada transcrierii dreptului rezultând din actul de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1937, pe de o parte.
Pe de altă parte, titlul apelantei - pârâte - de atestare a dreptului de proprietate rezultă din lege și el este preferabil, în comparație cu cel al autorilor reclamanților.
S-a solicitat admiterea apelului și respingerea acțiunii reclamanților, cu cheltuieli de judecată.
3) În apelul declarat de pârâta - . SA, se critică sentința apelată, formulând motive identice cu cele din apelul formulat de apelanta - pârâtă - TURISM SA.
La data de 07.05.2008, reclamanții și au depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.
În apărare, reclamanții au arătat că excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare pe dreptul comun - art.480 Cod civil nu este fondată, întrucât singura inadmisibilitate reglementată prin art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia nu se aplică în speță, bunul aflându-se în patrimoniul unei persoane juridice de drept privat, nici Legea nr.10/2001 neavând incidență în raporturile juridice dintre revendicator și persoanele juridice, revendicarea în temeiul dreptului comun neputând fi cenzurată prin invocarea existenței unei legi speciale de reparație, întrucât astfel, s-ar limita liberul acces la justiție și însuși dreptul de proprietate.
. legale ale imobilului invocate în baza art.18 lit.c) din Legea nr.10/2001 nu prezintă astfel, relevanță în cauză.
Critica privind greșita respingere de către tribunal a excepției lipsei calității procesuale active este nefondată - au mai arătat reclamanții în întâmpinare - întrucât la dosar s-au depus înscrisuri relevante în dovedirea legitimării active: acte de stare civilă, certificate de moștenitor, declarații de notorietate privitoare la numele autorilor, etc. ca și critica aplicării greșite a Decretului nr.92/1950 și a criteriilor de exceptare a autorilor reclamanților de la naționalizare, ignorându-se faptul că însuși decretul era neconstituțional, emis cu încălcarea art.481 Cod civil și a tratatelor internaționale în materie.
S-a mai arătat că și excepțiile privind lipsa de calitate procesuală pasivă a apelantelor - pârâte invocate, nu sunt fondate, astfel cum rezultă din chiar înscrisurile depuse de aceste părți în dosar, iar pe fond, dimpotrivă, prima instanță a făcut o aplicare corectă a legii, dând preferabilitate titlului veritabil al autorilor reclamanților și nu titlului pârâtelor care provine de la un " non dominus" - Statul Român.
În apel s-au administrat noi înscrisuri de către apelante, depuse în copii la dosar: Ordinul nr.154/26.04.1991 emis de Ministerul Comerțului și Turismului prin care, în baza prevederilor art.20 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităților de stat ca regii autonome și societăți comerciale - care menționează că imobilele din lista anexă sunt proprietatea - SA, lista anexă care are la poziția 9 - Hotel, anexele la Protocolul de predare - primire nr.2031/31.05.1995 nr.1-2, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de 242 mp nr./0456/27.11.1995 emis în beneficiul - SA și Hotărârea nr.23/07.06.1995 a - SA de divizare parțială și înființarea a încă două societăți: - SA și - SA - la aceasta din urmă fiind menționat și un teren de 252 mp, și avizele corespunzătoare și situații, inventar, schițe, transcrierea terenului.
Dezbaterile orale din ședința din 02.02.2009 au fost reluate - în complet de divergență - la data de 02.03.2009, când s-a reținut cauza spre soluționare.
Apelurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:
Critica - din cele trei apeluri formulate de societățile pârâte în cauză - privind greșita soluționare de către prima instanță a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată pe dreptul comun - art.480 Cod civil, este fondată și are prioritate de analiză, în raport de celelalte excepții invocate și de criticile ce țin de soluționarea pe fond a acțiunii deduse judecății.
Curtea constată că acțiunea este inadmisibilă, excepția formulată cu acest obiect fiind fondată.
Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că după intrarea sa în vigoare, acțiunile întemeiate pe dreptul comun în materie de revendicare - art.480 Cod civil, sunt inadmisibile.
Astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr.53/04.06.2007 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție privitor la aplicabilitatea art.35 din Legea nr.33/1994, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special, apreciindu-se totodată, că numai persoanele exceptate de la acest act normativ și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea Legii nr.112/1995, de către chiriași.
S-a statuat apoi, în Decizia ulterioară nr.33/09.06.2008 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în scopul rezolvării unitare a problemei de principiu dintre legea specială - Legea nr.10/2001 și dreptul comun în materie de revendicare - art.480 Cod civil, că potrivit principiului de drept "specialia generalibus derogant" -, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în sensul aplicării legii speciale, fiind inadmisibilă, așadar, în paralel, formularea și a unei acțiuni în revendicare de drept comun, potrivit principiului "electa una " și principiului securității raporturilor juridice consacrat în chiar jurisprudența, iar părțile interesate nu au posibilitatea de a opta între calea dreptului comun și legea specială.
Prin aceeași Decizie nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare pe dreptul comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, nu echivalează cu privarea reclamantului de accesul la justiție prin încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană admițând că acest "drept (la un tribunal") nu este unul absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun de o anumită marjă de apreciere în această materie.
Or, legiuitorul român a adoptat Legea specială nr.10/2001 care recunoaște persoanelor îndreptățite dreptul la măsuri reparatorii, între care și cele privind restituirea în natură a imobilelor - fiind obligatorie parcurgerea unei proceduri administrative prealabile supusă apoi unui control judecătoresc deplin.
S-a apreciat că admiterea acțiunilor în revendicare prin compararea titlurilor, dându-se preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale este greșită, dacă prin aceasta se aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Recursul în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a tranșat în scopul unei practici judiciare unitare a principiilor de drept sus-menționate, este pe deplin aplicabil speței de față.
Astfel, Curtea constată că acțiunea în revendicare în cauză, întemeiată pe dreptul comun - art.480 Cod civil, a fost formulată la data de 27.03.2006 direct în instanță, împotriva societăților comerciale - pârâte - unități deținătoare ale imobilului în litigiu - fără a se formula vreo notificare în baza Legii nr.10/2001 în termenul legal și a se urma procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea specială aplicabilă bunului în litigiu.
Or, procedura prealabilă specială se impunea cu necesitate, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", Legea nr.10/2001 având prioritate de aplicare în acest caz, cu excluderea dreptului comun - art.480 Cod civil, reclamanții neavând un drept de opțiune între calea dreptului comun și calea stabilită de legiuitor prin Legea nr.10/2001, având ca obiect de reglementare tocmai măsurile reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv la stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Faptul că reclamanții au ignorat legea specială și au pierdut termenele legale de formulare a notificării - 6 luni inițial - prorogat apoi până în 2002, nu dă dreptul la o acțiune de drept comun în materie.
În speță, s-a încheiat procesul de reorganizare a societăților comerciale - pârâte și de privatizare potrivit legilor în materie de privatizare, cu respectarea acestora, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 - 14.02.2001, astfel, - TURISM SA s-a privatizat integral din anul 2000, potrivit structurii acționariatului său ce rezultă din relațiile de la Registrul Comerțului și din înscrisurile administrate în cauză.
A admite o acțiune în revendicare, pe dreptul comun, direct la instanță, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 care prevede o procedură specială de acordare de măsuri reparatorii, în acest caz - despăgubiri de la instituția implicată în privatizare, cu prealabila notificare, cu respectarea termenelor legale, înseamnă, pe de o parte a încălca principiul "specialia generalibus derogant", dar și principiul securității raporturilor civile, în sensul că s-ar ignora privatizarea societăților pârâte în cauză, și drepturile de proprietate transmise acestora de la stat, potrivit legilor comerciale și de privatizare aplicabile, după anul 1990.
În raport de excepția de inadmisibilitate reținută, se constată că excepția invocată privind decăderea din dreptul material la acțiune ce ar decurge din art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001 rămâne fără obiect, ea ținând însă, mai mult de cadrul juridic al legii speciale însăși, iar nu de calea de promovare a acțiunii în revendicare pe dreptul comun.
Celelalte excepții privitoare la lipsa de legitimare procesuală activă sau pasivă nu pot fi analizate în aceste condiții, ele fiind excepții de fond.
Tot astfel, nu mai pot face obiect de analiză a instanței de apel, criticile vizând modul de soluționare a fondului cauzei de către prima instanță, ca și apărările din întâmpinare pe acest aspect, dar și al excepțiilor de fond.
Apărările intimaților - recurenți din întâmpinare pe excepția de inadmisibilitate a acțiunii vor fi respinse, avându-se în vedere toate considerentele reținute pe acest aspect.
În consecință - Curtea în majoritate - potrivit art.296 Cod procedură civilă, va admite apelurile, va schimba în tot sentința apelată și pe fond, va respinge acțiunea ca inadmisibilă.
Va obliga pe intimații - reclamanți la plata către apelantele - pârâte - TURISM SA și - . SA a câte 5.000 lei RON, cu titlu de cheltuieli de judecată dovedite în dosar cu ordinele de plată pentru sumele de câte 26.775 lei depuse în cauză și reduse potrivit criteriilor prevăzute în art.274 pct.3 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite apelurile formulate de apelantele - pârâte - TURISM SA, cu sediul în B,-, sector 1, - . SA, cu sediul în S,-, județ S și - SA, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1543/26.11.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și, ambii cu domiciliul ales la avocat, în B,-, - 3,.2,.6,.602, sector 3.
Schimbă în tot sentința apelată și pe fond, respinge acțiunea, ca inadmisibilă.
Obligă pe intimații - reclamanți la plata către apelanții - TURISM SA și - . SA a sumelor de câte 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art.274 pct.3 Cod procedură civilă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.03.2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
.
7 ex./08.04.2009
TB-3 -
OPINIE SEPARATĂ
Ca premisă, precizez că instanța este sesizată cu o acțiune în revendicare de drept comun, introdusă în 2006, de persoane ce se pretind îndreptățite, împotriva unor societăți comerciale care se pretind privatizate încă din 2000 (dintre care una ar fi un subdobânditor al unei părți din bun, de la o alta dintre ele).
În ce mă privește, apreciez că această acțiune este admisibilă, pentru următoarele considerente:
Printr-o hotarare publicata la 13 ianuarie 2009, in cauza Faimblat vs. Romania, CEDO a decis ca respingerea ca inadmisibila a actiunii in constatarea caracterului ilegal al nationalizarii introdusa dupa intrarea in vigoare a legii 10/2001, incalca articolul 6 din Conventie care garanteaza dreptul la un proces echitabil.
Pe scurt, reclamantii din acea cauză au introdus, dupa intrarea in vigoare a legii 10, o actiune prin care solicitau sa se constate caracterul ilegal al nationalizarii imobilului in baza Decretului 92/1950. Actiunea lor a fost insa respinsa ca inadmisibila in 8 aprilie 2002 pe motivul ca ar fi trebuit sa urmeze procedura prevazuta de legea speciala.
Curtea a constatat ca respingerea actiunii in constatare nu ar fi ridicat nici o problema daca, in circumstantele concrete ale cauzei, procedura prevazuta de legea 10/2001 ar fi fost o cale efectiva. Verificand eficacitatea mecanismului prevazut de legea 10/2001, ea a constatat ca, dupa ce se parcurge procedura administrativa - si, daca este cazul, chiar contencioasa - prevazută de legea 10, se adopta o decizie administrativa a carei executare se realizeaza in procedura prevazuta de legea 247/2005, adica prin Fondul Proprietatea. Or, asa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori in jurisprudenta sa, Fondul Proprietatea nu este functional. In consecinta, accesul oferit de legea 10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind in masura sa conduca intr-un interval rezonabil la plata unei despagubiri in favoarea persoanelor pentru care restituirea in natura nu mai este posibila.
In concluzie, ingerinta in dreptul de acces la o instanta al reclamantilor nu fusese proportionala cu scopul legitim urmarit, reclamantii neprimind nicio despagubire si neavând nicio garantie ca vor obtine una in viitorul imediat.
Consider ca simplul fapt ca in cauza respectivă, era vorba de o actiune in constatare si nu de una in revendicare propriu-zisa, nu schimba cu nimic datele problemei, solutia Curtii fiind deplin aplicabila si in cazul actiunilor in revendicare pentru identitate de ratiune.
Poate parea paradoxal, dar CEDO solutioneaza una dintre cele mai aprinse dispute juridice din Romania post-comunista, alegand o cauza usor nepotrivita pentru rationamentul sau. Cu toate acestea, solutia rezultata din respectiva hotarare, potrivit careia inadmisibilitatea actiunii in revendicare incalca articolul 6 al Conventiei, este dincolo de orice indoiala.
Rationamentul nu este potrivit pentru o actiune in constatare ci pentru o actiune in revendicare (indiferent că se poartă în contradictoriu cu chiriașul-cumpărător persoană fizică sau cu societatea comercială privatizată deținătoare).
Rationamentul - cu care sunt intru totul de acord - este unul simplu: negarea accesului la instanta pe calea dreptului comun poate fi acceptata in conditiile in care calea speciala oferita este una efectiva.
Nu cred insa ca efectivitatea trebuie raportata la altceva decat la procedura de drept comun sau, mai bine zis, la rezultatul cautat prin aceasta procedura. Intrebarea la care trebuie sa se raspunda ar putea fi formulata in termenii urmatori: calea speciala oferita permite atingerea rezultatului ce ar fi fost atins urmand calea generala (spre exemplu, revendicarea) daca aceasta ar fi putut fi folosita?
Curtea a analizat efectivitatea mecanismului procedurii legii 10, aplecandu-se in special asupra efectivitatii mecanismului de acordare a despagubirilor (Fondul Proprietatea) și, asa cum rezulta din hotarare, inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esential pe care se bazeaza această nouă condamnare.
Aplicând același raționament în ceea ce privește acțiunea în revendicare, din hotarare rezultă ca actiunea in revendicare introdusa dupa aparitia legii 10/2001 nu ar trebui respinsa ca inadmisibila decat atunci cand procedura speciala este una efectiva.
Este destul de clar ca aceasta hotarare vizeaza mai mult ipoteza actiunii in revendicare decat cea a actiunii in constatare, rationamentul sau fiind construit de asa natura incat sa acopere ipoteza actiunii in revendicare.
Indiferent de intentia Curtii, se poate observa ca in cazul actiunii in revendicare, rezultatul vizat este restituirea bunului in natura sau, daca acest lucru nu mai este posibil, obtinerea de despagubiri. de acest rezultat operatiunea realizata de C - analiza efectivitatii mecanismului de despagubiri, in principal a Fondului Proprietatea - isi recapata sensul deplin si redevine argumentul convingator care conduce la admiterea incalcarii articolului 6.
Această consecintă a hotărârii, este de natura evidentei: nu ar mai trebui respinse ca inadmisibile actiunile in revendicare introduse dupa intrarea in vigoare a legii 10/2001 in situatiile in care mecanismul alternativ oferit de legea speciala nu este unul care sa functioneze efectiv, adica sa conduca la restituirea in natura sau la plata unei despagubiri rezonabile intr-un interval suficient de scurt.
Or, asa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori in jurisprudenta sa, accesul oferit de legea 10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind in masura sa conduca intr-un interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despagubiri in favoarea persoanelor pentru care restituirea in natura nu mai este posibila.
De altfel, chiar și în cadrul Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în înteresul legii, de instanța supremă, se recunoaște această admisibilitate, astfel: "Problema care se pune este daca prioritatea conventiei poate fi data si in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiata pe dreptul comun, respectiv trebuie lamurit daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pana la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale.
Desigur, la aceasta problema nu se poate da un raspuns in sensul ca exista posibilitatea de a se opta intre aplicarea Legii nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii si anume Codul civil, caci ar insemna sa se incalce principiul "specialia generalibus derogant".
Asa cum s-a mai aratat, instantele care au admis actiunile in revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dand preferinta titlului mai vechi, facand totala abstractie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, in toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare, caci este posibil ca reclamantul intr-o atare actiune sa se poata prevala la randul sau de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.
Este insa necesar a se analiza, in functie de circumstantele concrete ale cauzei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci cand exista neconcordante intre legea interna si Conventie, trebuie sa se verificepe fonddaca si paratul in actiunea in revendicare nu are, la randul sau, un bun in sensul Conventiei - o hotarare judecatoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a pastra imobilul; o speranta legitima in acelasi sens, dedusa din dispozitiile legii speciale unita cu o jurisprudenta constanta pe acest aspect".
În prezenta cauză, însă, nu fac abstracție de efectele juridice ale Legii 10, ci dimpotrivă, le analizez și le consider ineficace, potrivit și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate opune principiul "specialia generalibus derogant", în sensul deciziei în interesul legii. De altfel, în prezenta cauză, așa cum voi enunța în continuare, ambele părți se prevalează de " un bun", în sensul Convenției, astfel încât speța se încdrează perfect în situația învederată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia sa, astfel încât analiza trebuie să se facă pe fond.
Argumentele anterioare așa cum am arătat, sunt valabile indiferent că acțiunea în revendicare se poartă în contradictoriu cu chiriașul-cumpărător persoană fizică sau cu societatea comercială privatizată deținătoare, identitatea de ipoteză atrăgând identitate de regim juridic, prin prisma principiilor enunțate.
În ceea ce privește excepția decăderii, apreciez în conformitate și cu opinia majoritară, că ea se constituie mai degrabă, într-un fine de neprimire al cererii, în sensul excepției inadmisibilității pe care am apreciat-o ca fiind nefondată pentru considerentele anterior menționate, considerente care sunt valabile și în ceea ce privește această secundă excepție.Nu mai puțin, Curtea apreciază că respingerea ei se datorează și ca urmare a faptului că prezenta acțiune aste o acțiune în revendicare de drept comun, necircumstanțiată de termenul procedural prevăzut de art. 22 din Legea 10/2001.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, o apreciez ca fiind neîntemeiată, deoarece din înscrisurile depuse la dosar, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 1937, rezultă că imobilul a fost proprietatea autorilor și OG(filele 5-8 dosar fond). Or, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 135 din 11.05.1999 (fila 9 dosar fond), respectiv ordinelor declarative de moștenire supralegalizate, din dosarele succesorale israeliene nr. 1465/63, 4741/74 (filele 12, 14 dosar fond ), precum și certificatului atestator al schimbării numelui (fila 18 dosar fond), rezultă că cei doi intimați sunt moștenitorii proprietarilor menționați.
În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de apelanți, la apreciez ca fiind nefondate, în referire la apelanții - TURISM SA și - . SA, respectiv fondată în referire la - SA. pentru următoarele considerente:
Potrivit protocolului 2031/ 31.05.1995, terenul de 252 mp și construcția aferentă (imobilul revendicat) au fost transmise în proprietate de - SA către - TURISM SA ( fila 100 dosar fond), iar ulterior, această din urmă societate a adus ca aport, clădirea hotelului, la - . SA (fila 104 verso dosar fond), transferându-se deci, proprietatea asupra construcției către această din urmă societate. În consecință, cum obiectul litigiului prezent îl constituie întregul imobil (construcție și teren), constat că au calitate procesuală pasivă doar cele două societăți ultim menționate, - SA neavând calitate procesuală pasivă și impunându-se astfel, admiterea apelului său, sub acest motiv și modificarea sentinței în consecință.
Sub aspectul fondului, constat că sentința tribunalului este legală și temeinică, pentru următoarele considerente:
Curtea (în minoritate) constată că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii titlurilor pârâților, nedesființate până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, aplicate pentru aprecierea valabilității titlurilor pârâților nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitatea superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situație similară celei de față, s-ar ajunge la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent și nu la restituirea în natură.
Dată fiind această apreciere, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării normei interne în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită în mod expres și de decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, încheiate "cu bună-credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor acte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună credință.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu și și multe altele.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83-87, precum și în cauza Porteanu, paragraful 33).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza contra României).
Raportat și la argumentul dedus din art.2 pct.2 din Legea nr.10/2001, privind recunoașterea retroactive a calității de proprietar, de către stat, precum și raportat la ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr.10/2001, rezultă evident că intimații sunt deținătorii unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantilor la momentul înstrăinării imobilului către pârâte, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în același sens și recenta hotărâre împotriva României din 2009).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).
Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâte, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Totodată, demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă,a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt aceste încălcări. Deși Legea nr.10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat și ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr.10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile Faimblat și împotriva României, din 2009). Chiar dacă reclamanții nu ar fi introdus notificare în baza Legii nr.10/2001, Curtea ( în minoritate) constată întradevăr, ineficacitatea procedurii speciale amintite, în baza constatărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, din acele hotărâri menționate.
În același timp, Curtea nu contestă faptul că apelantele - TURISM SA și - . SA, deținătoare și ele fiecare, ale unui titlu asupra unei părți din imobil, încă necontestate, dispun la rândul său de un "bun", însă, după cum corect a apreciat instanța, viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat. Nu mai puțin, Curtea constată că atât preluarea de către - SA, precum și preluarea ulterior, de către - TURISM SA și - . SA, s-au realizat cu titlu gratuit, astfel încât în cauză devine incident și principiul ocrotirii celui care urmărește să evite un prejudiciu, față de cel ce urmărește să protejeze un bun dobândit cu titlu gratuit.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște, întocmai cum a făcut-o și instanța, preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarii inițiali, care obținuseră bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu ce validează aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității acestui act juridic. De altfel în cauză, nici nu este incident acest principiu, ca urmare a neîndeplinirii condiției înstrăinării cu titlu oneros.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității titlurilor prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanților și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceasta.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
Astfel, s-a constatat de exemplu, că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primului în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin înstrăinarea imobilului, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Caracterul unic al acestei măsuri se impune ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâtele, ce evident, nu ar putea fi obligate la plata de despăgubiri bănești către reclamanți.
Convingerea pârâtelor cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar poate constitui un argument pentru salvarea titlurilor pârâtelor de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului, însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare, în condițiile concrete expuse, raportate și la concursul dintre dispozițiile interne și cele convenționale.
În consecință, Curtea apreciază că în cauză nu este aplicabilă nici prevederea art.29 din Legea nr.10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului evidențiat "în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute laart. 21alin. (1) și (2), când persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate."
Curtea Constituțională, prinDecizia nr. 830/2008, a constatat că dispozițiileart.pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsulart. 29alin. (1) din Legea nr. 10/2001, încalcă dispozițiileart. 15alin. (2) șiart. 16alin. (1) din Constituție, astfel încât și aceste imobile, preluate abuziv, dar aflate în deținerea respectivă, pot fi restituite în natură.
Această concluzie se impune și întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr.10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Constituția, dar și Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță de apel ( în minoritate ) a și făcut în cauză. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză, ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, constat că întradevăr, argumentul dedus din art. 29 al legii speciale, nu este unul decisiv.
prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau proprietari ulteriori. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală a deciziei sale; "Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice". Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul dobânditorului ulterior. Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent, raportat la limitele circumscrise de capătul de cerere privind revendicarea, pârâtele indicate în acțiune, cu privire la acest capăt de cerere, fiind doar apelantele, Curtea constată că despăgubirea reclamanțilori prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul deciziei în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză. Consider că și argumentul în sensul că reclamanții vor avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare separate, nu oferă în aprecierea mea, certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existența legii speciale nr.10/2001, a cărei prevalență, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", este recunoscută în chiar prezenta decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează și la recunoașterea în cadrul aceleiași decizii, a admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun (care vizează redobândirea bunului), în anumite condiții, precum și la caracterul împovărător al trimiterii reclamanților la o nouă procedură, ale cărei șanse de succes sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii. că paragrafele din decizia în interesul legii, relevante sub acest aspect, trebuie interpretate în sensul că, atunci când statul sau unitatea administrativă-teritorială este pârât(ă) în cadrul acțiunii în revendicare, iar restituirea în natură nu este posibilă, atunci vor fi acordate reclamantului, despăgubiri bănești, interpretare sistematică, rezultând din ansamblul considerentelor deciziei.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe dobânditorul ulterior.
Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii:"În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.)
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca dobânditorul ulterior să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc este eliminat prin posibilitatea formulării unei acțiuni în garanție, în limitele conferite de regimul juridic aplicabil actelor de înstrăinare încheiate de pârâte. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorilor reclamanților, decât prin redobândirea de la pârâte, dat fiind titlul de dobândire al acestora, potrivit considerentelor anterioare.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea, în minoritate, va respinge, conform art.297 Cod procedură civilă și în aplicarea Deciziei în interesul legii menționate, apelurile formulate de - TURISM SA și - . SA, ca nefondate, va admite apelul pârâtei - SA și va schimba sentința în parte, în sensul că va respinge acțiunea față de această pârâtă, pentru lipsă calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței, ca legale și temeinice.
Red. HM
Judecător
- -
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena, Mirela Vișan
