Speta Legea 10/2001. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de: 14.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 2: Ileana Ruxandra Dănăilă
GREFIER -- -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de către apelanții reclamanți, împotriva sentinței civile nr. 399/18.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în contradictoriu cu intimata pârâtă.
La apelul nominal, făcut în ședință publică se prezintă apelanții reclamanți, prin avocat cu împuternicirea avocațială cu nr.-/7.10.2009 și intimata pârâtă prin consilier juridic cu delegație de reprezentare la dosar aflată la fila 15.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei se către grefiera de ședință după care,
Reprezentantul intimatei pârâte depune la dosar un înscris emis de Secretariatul General al Guvernului României și invocă excepția de inadmisibilitate a acțiunii față de lipsa dovezii preluării abuzive al imobilului, motiv pentru care solicită admiterea excepției ca fiind întemeiată.
Reprezentantul apelanților reclamanți învederează că față de modul de soluționare a instanței în analizarea excepțiilor, această excepție de inadmisibilitate nu primează în cauză și nu poate fi invocată înainte de cererea de solicitare a probatoriilor, motiv pentru care solicită ca această excepție să fie unită cu fondul cauzei, întrucât este necesar administrarea de probe.
Curtea, după deliberare, constată că aspectele invocate de intimata pârâtă reprezintă apărări de fond, astfel că acestea vor fi luate în considerare în limitele devoluțiunii în apel. Acordă cuvântul părților în formularea probelor.
Reprezentantul apelanților reclamanți solicită proba cu înscrisuri, respectiv cele aflate la dosar, precum și orice alte înscrisuri necesare soluționării cauzei, proba cu interogatoriu pentru a se stabili data și împrejurările în care intimata pârâtă a intrat în posesia imobilului și starea construcțiilor la acea dată; pentru a se stabili dacă intimata pârâtă a edificat construcții noi pe terenul aflat în litigiu și în ce condiții; a se determina dacă intimata pârâtă deține un titlul de proprietate sau vreun alt titlu asupra imobilului litigios compus din teren și construcții și pentru a se clarifica motivele pentru care intimata pârâtă nu a soluționat notificarea 693/30.09.2003 formulată de apelanții reclamanți în baza Legii 10/2001. Totodată solicită efectuarea a două expertize, respectiv proba cu expertiză topografică pentru a se identifica și evalua terenul ocupat de intimata pârâtă prin raportare la actele de proprietate ale apelanților reclamanți și a se determina suprafața liberă și suprafața ocupată de construcții ori alte lucrări din același teren; de asemenea proba cu expertiză în construcții pentru a se identifica toate construcțiile aflate pe terenul litigios, sub aspectul numărului, suprafeței, componenței, datei de construcție, categoriei și destinației lor, a se identifica construcțiile aflate pe teren, prin raportare la actele de proprietate ale apelanților reclamanți și planul cadastral eliberat de Primăria Municipiului B și pentru a se evalua aceste construcții. În susținerea celor solicitate depune și în scris nota de probatorii.
Reprezentantul intimatei pârâte arată că se opune la probele cu interogatoriu și cele două expertize întrucât dacă pe fondul cauzei se admite excepția inadmisibilității acțiunii, aceste probe nu sunt utile, mai mult tergiversează și soluționarea cauzei. Pentru egalitate de tratament solicită proba cu înscrisuri.
Reprezentantul apelanților reclamanți revine și arată că solicită și proba testimonială privind situația preluării abuzive.
Reprezentantul intimatei pârâte arată că se opune și la această probă solicitând a fi respinsă.
Curtea, după deliberare, cu privire la proba cu înscrisurile deja administrate o admite iar cu privire la probele cu interogatoriu, expertizele topografice și construcții, proba testimonială le respinge ca nefiind utile și concludente pentru soluționarea apelului față de motivele de apel formulate.
Părțile prezente arată că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de apel.
Reprezentantul apelanților reclamanți solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței civile apelate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată și precizată cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielile ocazionate de prezentul litigiu. Solicită a se avea în vedere motivele de apel detaliate în scris.
Reprezentantul intimatei pârâte solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă și respingerea apelului ca nefondat.
Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererii de apel formulată de către apelanții reclamanți, împotriva sentinței civile nr. 399/18.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în contradictoriu cu intimata pârâtă.
CURTEA
Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise urmează a,
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de21.01.2010în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de apel formulată de către apelanții reclamanți, împotriva sentinței civile nr. 399/18.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în contradictoriu cu intimata pârâtă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - -
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 21 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - - -
GREFIER -- -
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive, urmează să dispună amânarea pronunțării asupra cererii de apel.
DISPUNE:
Amână pronunțarea asupra cererii de apel la data de 22.01.2010.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA a IX-a CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 19A
Ședința publică din data de: 22.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - - -
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de către apelanții reclamanți, și împotriva sentinței civile nr.399/18.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 14.01.2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 21.01.2010 și la data de 22.01.2010, când, în aceeași compunere, a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:
Princererea de chemare în judecatăînregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, sub nr-, la data de 10.07.2008, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâta pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea paratei la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului teren în suprafața de 4 ha și a construcțiilor aflate pe acesta și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că, imobilul ce a format obiectul prezentei acțiuni a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.24645/12.05.1945. Construcțiile situate pe acesta au fost următoarele: -compusă din subsol, parter și etaj, care se regăsește și în prezent; o construcție cu două camere, în suprafață de 23 mp, o construcție din cărămidă, cu o suprafață construită de 220 mp, o clădire din cărămidă, cu o suprafață de 71 mp, o altă construcție cu o suprafață de 152 mp.
Moștenitorii lui () au fost: și,. Moștenitorii lui au fost:,.
S-a mai susținut că imobilul a fost preluat în fapt de statul comunist în mod abuziv, fără a exista nici un titlu legal al preluării și fără nicio despăgubire.
Reclamanții arată că nu au cunoscut deținătorul imobilului la data intrării în vigoare a legii nr.10/2001, au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001 către Primăria Municipiului B, înregistrată sub nr.2295/14.08.2001, dosar nr.13423/14.08.2001. Au mai formulat notificare și către, solicitând restituirea în natură a imobilului. Pârâta nu a dispus în nici un fel asupra cererii reclamanților. acesteia într-o perioadă atât de lungă, a echivalat cu refuzul de restituire a bunului, iar conduita imputabilă a entității notificate, îi îndreptățește să valorifice acest drept pe calea prezentei acțiuni.
În drept și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.20 alin.1 și 2, art.21 din Constituție, art.6 din Legea nr.213/1998, art. 480, 481 Cod civil, art.1 din Primul Protocol adițional al art.11 alin.2 din Constituție.
Pârâta a formulatîntâmpinareprin care a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii formulată de reclamanți pe dispozițiile dreptului comun - art. 480 - 481 Cod Civil. Întrucât reclamanții au formulat notificări în baza Legii nr.10/2001, aceștia nu mai au posibilitatea fructificării unui potențial drept pe calea dreptului comun - acțiune în revendicare. De asemenea, a invocat excepția calității de reprezentant a persoanei care a semnat acțiunea în revendicare.
În drept, întâmpinarea s-a întemeiat pe prevederile art. 115-118 Cod Procedură Civilă.
La termenul din 19.11.2008 reclamanții au modificat acțiunea în sensul că au indicat drept temei al acțiunii Legea nr.10/2001 raportată la Decizia nr.XX/2007, art.11 alin.1 și 2, art.20 alin. 1 și 2 din Constituție, art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, iar obiectul acțiunii a fost precizat ca fiind obligarea la restituirea în natură a bunurilor imobile ce au tăcut obiectul notificării 693/2003, respectiv teren de aproximativ 4 ha și construcții.
Intimata pârâtă a mai formulat o întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a, față de prevederile art. 21 din Legea nr.10/2001, excepția inadmisibilității acțiunii față de prevederile art. din Legea nr.10/2001, conform cărora nu fac obiectul legii terenurile situate în extravilanul localități lor la data preluării abuzive sau la data notificării precum și cele ale căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar, excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat acțiunea în revendicare, excepția tardivității depunerii cererii de către reclamanți. Precizează că termenul de depunere a cererilor a expirat în august 2002, iar notificarea reclamanților a fost comunicată în septembrie 2003.
În continuare și reclamanții au formulat răspuns la întâmpinările formulate de prin care au solicitat să se dispună respingerea excepțiilor invocate de aceasta; admiterea acțiunii în sensul obligării pârâtei la restituirea în natură a imobilelor ce a format obiectul notificării 693/30.09.2003, iar în subsidiar restituirea acestora prin echivalent; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele argumente:
S-a mai susținut că Legea 10/2001 se aplică însă oricăror altor persoane, indiferent în posesia cui se afla în prezent - art. 22, alin. 1, în care se statuează expres că "persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului". Prin urmare legiuitorul nu a făcut nici o distincție între categoriile de persoane care îndeplinesc calitatea de unitatea destinatoare, interpretare care se impune prin aplicarea principiului de interpretare a legii civile "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingă".
Prin urmare, deținătorii imobilelor ce intră în sfera Legii nr.10/2001 au calitate procesuală pasivă în litigiile privind restituirea în natură, independent de încadrarea lor în categoria persoanelor juridice de drept public sau privat, o asemenea distincție nefăcându-se de legiuitor.
În combaterea excepției menționate, au invocat și art. 8 alin. 1 și 2 din Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, în conformitate cu care " recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. De asemenea, sunt persoane juridice și părțile componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute in acestea." Conform art.17 din aceiași lege "calitatea de cult se dobândește prin hotărâre de guvern, la propunerea Ministerului Culturii si Cultelor" - aspect care este de esența calificării unei persoane juridice ca fiind de drept public.
Practica judiciară a ICCJ s-a pronunțat asupra aplicabilității Legii nr.10/2001 și în cazul Bului, considerând că aceasta avea calitatea de unitate deținătoare. Au menționat în acest sens Decizia ICCJ nr. 1011/31.01.2006, Secția civilă și de proprietate intelectuală.
Potrivit art. 41 alin.1 din Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe, arhiepiscopia este persoană juridică de utilitate publică. Prevederile citate nu au forța juridică de a înlătura aplicabilitatea Legii nr.10/2001 ori a unei alte legi speciale, entităților religioase a căror activitate o reglementează, potrivit principiului ierarhiei actelor juridice normative.
Se mai învederează că nu în ultimul rând, prevederile art. 29, pct. 3 și 5 din Constituția României invocate de asemenea de pârâtă, nu au relevanță în susținerea lipsei calității sale procesuale pasive, ele stabilind doar autonomia cultelor religioase față de stat, precum și libertatea lor de a se organiza potrivit statutelor proprii, fără ca prin aceasta să se ajungă la o opozabilitate față de terți a reglementarilor lor interne.
Dintr-o altă perspectivă, invocarea dispozițiilor art. 41 din Statutul mai sus menționat este inaplicabil în cauză sub aspectul justificării unei lipse a calității lor procesuale pasive, pentru ca Statutul a intrat în vigoare, conform dispozițiilor art. 203 din acest Statut, la data publicării lui în Monitorul Oficial, respectiv 50/22.01.2008, deci ulterior notificării reclamanților.
La data notificării erau in vigoare dispozițiile art.186 din Statutul recunoscut prin decretul nr.233/1949, episcopiile. sunt persoane juridice de drept public".
A aplica litigiului prezent dispozițiile noului statut din 2008 ar însemna o aplicare retroactivă a dispoziției normative civile unei situații juridice născute sub efectul legii vechi, ceea ce este expres interzis potrivit dispozițiilor art.15 alin.2 din Constituție. Față de textele normative mai-sus indicate, a fost evident că pârâta a avut calitate procesuală pasivă în cauza de față, motiv pentru care solicită respingerea excepției arătate.
În raport de excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe art. 8 din Legea nr.10/2001, nu este doar nesusținută de nici un mijloc probator, dar este în același timp și neavenită, nu a indicat data concretă de la care imobilul ar fi intrat în intravilanul Municipiului B, cum s-a aflat în prezent, prin raportare la data preluării abuzive. Ea este infirmată totodată și prin adresa nr.26199/5984/09.05.2003 emisă de Primăria Municipiului B-direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți - cadastru cu privire la situația juridică a terenului litigios. Obiectul notificării intimaților l-a format nu numai terenul, ci și construcțiile.
În raport de excepția lipsei calității de reprezentant - excepția lipsei calității de reprezentant invocată de pârâtă prin ambele întâmpinări nu subzistă în prezenta cauză.
În raport de excepția tardivității depunerii notificării - și această apărare a pârâtei a fost esențialmente nefondată, notificare către Primăria Municipiului B, înregistrată sub nr.2295/14.08.2001, prin art.28 din Legea nr.10/2001 (în forma ei republicată) potrivit căruia:
Se mai susține că a refuzat în mod sistematic să le răspundă cererii formulate, au formulat prezenta acțiune ce s-a dovedit a fi în condițiile date, unicul mod judiciar de valorificare a dreptului intimaților de proprietate asupra imobilului notificat. Invocă art.22 alin.4 din Legea nr.10/2001 republicată, în conformitate cu care "notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. 1, chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul".
Pe fondul cauzei pârâta nici nu invoca un titlu, s-a aflat în prezent mai multe construcții, dintre care unele aparținând reclamanților, afectate fără drept de pârâtă bisericesc, iar alte două construcții fiind edificate de aceasta ulterior notificării în baza Legii 10/2001, cu ignorarea notificărilor efectuate prin executor judecătoresc privind stoparea lucrărilor de execuție precum și cu ignorarea notificărilor autoritarilor competente. bisericești menționate în întâmpinare au fost edificate fără acordul intimaților și fără autorizație de construcție, aflându-se cel puțin față de aceste clădiri, în ipoteza de rea-credință reglementată de art. 494 Cod civil, cu atât mai mult cu cât, acestea au fost executate de pârâtă după data la care reclamanții au formulat notificare în baza Legii 10/2001.
Prin sentința civilă nr.399/18.03.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în ceea ce privește problema dacă notificarea a fost formulată în termen, că reclamanții au formulat notificarea nr.2295/2001 adresată Primăriei Municipiului B și în urma comunicării deținătorului imobilului, prin adresa nr.26199/5984/09.05.2003, au formulat notificarea 693/30.09.2003 adresată B, în termenul prevăzut de arte 28. alin. 1 raportat la art. 27. alin. 2, 3, 4. și 5 din Legea nr.10/2001 republicată.
Pe de altă parte se impune a se preciza că prezenta cauză privește o procedură specială instituită de Legea nr.10/2001 raportată la Decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că problema dacă pârâta este unitate deținătoare/entitate investită cu soluționarea notificării și deci dacă avea obligația de a soluționa această notificare în temeiul Legii nr.10/2001 este o problemă ce ține de fondul soluționării notificării și nu de calitatea procesuală pasivă în sensul art.137 Cod Proc.Civ. calitatea procesuală pasivă în această procedură fiind dată de faptul că notificatorii au înțeles să i se adreseze cu o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
A reținut tribunalul că potrivit art.21 alin. 1 din Legea nr.10/2001 "imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare."
Conform alin.2, prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
Potrivit art.29 alin.3, în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin.(1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Aceste dispoziții legale stabilesc limitele Legii nr.10/2001 în ceea ce privește persoanele juridice care pot avea calitatea de unități deținătoare/entități investite cu soluționarea notificărilor în temeiul Legii nr.10/2001 și deci și în ceea ce privește imobile preluate abuziv care intră sub incidența acestei legi.
Din aceste dispoziții legale tribunalul a constatat că pot avea calitatea de unități deținătoare/entități investite cu soluționarea notificărilor (deci și obligația de a soluționa notificările ce le sunt adresate) persoane juridice, fie de drept public, fie persoane juridice de drept privat dar la care statul este sau a fost acționar/asociat cu distincțiile prevăzute de lege. În acest sens trebuie interpretate și dispozițiile art.9 din Legea nr.10/2001.
În aceste condiții problema care se pune este aceea dacă pârâta, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, se încadra în dispozițiile menționate, acesta deoarece în momentul de fată pârâta este persoană juridică de drept privat. În acest sens, potrivit art.29 alin.3 Constituției României cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii, iar potrivit alin.5 cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.
Or, din acest principiu al autonomiei cultelor religioase față de stat rezultă concluzia că, în momentul de față acestea se pot organiza doar ca persoane juridice de drept privat.
Mai mult conform art.8 alin.1 din Legea nr.489/2007, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. Conform alin. (2) sunt persoane juridice și părțile componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea.
În acest sens prin Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române recunoscut prin HG nr.53/16.01.2008, la art. 41 alin.1 se prevede că patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul (protoieria), și sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică, cu drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul statut.
Faptul că pârâta este persoană juridică de utilitate publică nu schimbă statutul de persoană juridică de drept privat, în acest sens fiind și dispozițiile OG nr.26/2000.
La data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, moment care prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, erau în vigoare dispozițiile Decretului nr.177/1948, care la articolul 28 prevedea că cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. De asemenea, se menționa că sunt persoane juridice și părțile lor componente locale, care au numărul legal de membri prevăzut de legea persoanelor juridice, precum și așezămintele, asociațiunile, ordinele și congregațiunile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă acestea din urmă s-au conformat dispozițiunilor legii persoanelor juridice.
De asemenea, art.56 din același act normativ prevedea că toate cultele religioase sunt datoare a-și înainta statutul lor de organizare, pus în concordanță cu prevederile legii de față, în termen de 3 luni de la data publicării prezentei legi, Ministerului Cultelor, în vederea aprobării lor.
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a fost aprobat prin Decretul nr.233/1946 al prezidiului Marii Adunări Naționale (acest aspect rezultă din temeiurile reținute în decret, respectiv art. 44 pct.2 și art.45 din Constituție din 1948, care se referă la atribuțiile și hotărârile pe care le ia acest organism) și prevedea la art.186 parohiile, protopopiatele, mănăstirile, episcopiile, mitropoliile și patriarhia, sunt persoane juridice de drept public. Dar aceste dispoziții statutare au fost modificate ulterior prin hotărârea Adunării Naționale din 10.06.1973 aprobată prin Decretul nr.384/10.07.1973 al Consiliului de Stat al, iar în urma modificării se prevedea doar că sunt persoane juridice.
Dincolo de problematica opozabilității acestor dispoziții terților și de efectele pe care le putea produce Decretul Marii Adunări Naționale (dreptul de a legifera aparținea Marii Adunări Naționale) este de observat că prin dispoziții de aplicare internă cum sunt dispozițiile statutare o persoană juridică nu poate să-și aroge o calitate, respectiv cea de persoană juridică de drept public, care nu poate rezulta decât din lege, având în vedere că implică exercitarea autorității de stat.
Mai mult, prin intrarea în vigoare a Constituției din 1991 s-a instituit principiul autonomiei cultelor religioase față de stat, ceea ce nu face decât să întărească concluzia că pârâta nu era la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 persoană juridică de drept public. În acest sens este și Decizia nr.43/1993 a Curții Constituționale, care stabilea că unitățile de cult nu sunt unități bugetare, iar personalul acestora nu sunt funcționari publici.
În consecință, având în vedere cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că pârâta nu are calitatea de unitate deținătoare/entitate investită cu soluționarea notificărilor în sensul Legii nr.10/2001 și, în consecință, nici imobilele aflate în deținerea acesteia și cu privire la care se invocă că ar fi fost preluate abuziv nu intră sub incidența Legii nr.10/2001.
Având în vedere cele reținute mai sus văzând și dispozițiile art.26 din Legea 10/2001 raportate la Decizia XX/2007 a ICCJ tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea modificată formulată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, și, solicitând instanței de apel schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost modificată și precizată; prelungirea probatoriului în apel cu probele respinse nelegal de instanța de fond; obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 26.06.2009 sub nr-.
În dezvoltarea motivelor de critică, apelanții-reclamanți au arătat că prin acțiunea formulată la data de 10.07.2008, modificată și precizată la termenul din 19.11.2008, prin raportare la Decizia ICCJ XX/2007 dată în recursul în interesul legii, au solicitat obligarea pârâtei de a le restitui în natură imobilele (teren și construcții) ce au făcut obiectul notificării nr. 693/2003 și a notificării 2295/2001, formulate în baza Legii nr.10/2001.
Au arătat apelanții că prin modalitatea de soluționare a cauzei este evident că, deși nu a reținut aplicabilitatea excepțiilor de lipsa calitate procesuală pasivă a pârâtei și a inadmisibilității acțiunii, în realitate instanța a soluționat pe aceste excepții, fără a intra în cercetarea fondului cauzei.
Sentința apelată este nelegală și netemeinică, impunându-se schimbarea ei în tot, deoarece instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1 și 21 din Legea nr.10/2001, atât în privința calității atribuite pârâtei, cât și sub aspectul înlăturării imobilelor aflate în litigiu din sfera de incidență a aceleiași legi.
În mod nelegal Tribunalul Bucureștia constatat că intimata-pârâtă nu ar avea calitatea de unitate/entitate învestită cu soluționarea notificărilor formulate de apelanți în temeiul Legii nr.10/2001, pe considerentul că în prezent aceasta ar fi persoană juridică de drept privat. Soluția dată în cauză este lipsită de temei legal, fondându-se doar pe aprecieri de ordin subiectiv, în condițiile în care intimata-pârâtă este actuala deținătoare a imobilelor litigioase, nu și-a dovedit calitatea de proprietar asupra acestora și nu a înfățișat titlul în baza căruia le deține. Legii nr.10/2001 în cauză sub aspectul stabilirii calității de persoană juridică - "unitate deținătoare", în accepțiunea legii, pentru intimata rezultă din următoarele argumente legale:
- Art. 1 din Legea nr.10/2001 circumscrie aria imobilelor care fac obiectul legii 10/2001 prin raportare la persoana care le-a preluat, ajungându-se astfel implicit și la delimitarea sferei persoanelor ce intră în noțiunea de unitate deținătoare. Astfel, se menționează că se restituie "imobilele preluate în mod abuziv de către stat, organizații cooperatiste sau orice alte persoane juridice";
- art. 186 din Statutul recunoscut prin Decretul nr.233/1949, în vigoare atât la data formulării notificării, în conformitate cu care "episcopiile sunt persoane juridice de drept public";
- art. 9 din Legea nr.10/2001 prevede în mod expres că "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini;
- art. 22 alin.1 din Legea nr.10/2001 conform căruia "persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului" (legea nu face nici o distincție);
- Art.9.1 din Normele Metodologice, în explicația noțiunii din art. 9 din lege 10/2001 "indiferent în posesia cui se află în prezent" se arată că această sintagmă are semnificația:
~ pe de-o parte, că incidența legii este stabilitaerga omnes, indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publica, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatista și altele asemenea. Organizațiile cooperatiste si altele asemenea sunt de drept privat, prin urmare enumerarea din lege nu este limitativă, pârâta intimată putând să intre în această categorie, mai ales că Statutul aprobat prin Decretul nr.233/1949 în vigoare la data notificării prevedea că episcopiile sunt persoane juridice de drept public;
~ pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (care este momentul nașterii dreptului la restituire).
Această interpretare se regăsește și în deciziile de practică ale ICCJ în materia Legii 10/2001.
Calitatea de unitate deținătoare a intimatei-pârâte în sensul Legii nr.10/2001 a fost recunoscută și prin jurisprudența ICCJ, invocata de apelanți, dar ignorată de prima instanță.
De fapt, sentința apelată se sprijină doar pe o interpretare trunchiată a dispozițiilor art.21 alin.1-3 din Legea nr.10/2001, care reglementează situația notificărilor adresate unităților deținătoare, având calitatea de persoane juridice de drept public, fără ca prin aceste prevederi să se instituie o interdicție legală de recuperare a imobilelor notificate către astfel de persoane juridice și al căror statut juridic se modifica ulterior notificării, dacă acestea sunt deținătoarele imobilelor la data notificării.
Din aceasta perspectivă hotărârea instanței de fond este chiar contradictorie. Se reține în considerente (pag.6): "problema care se pune este aceea dacă pârâta, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 se încadra în dispozițiile menționate (art.21) aceasta deoarece în momentul de față pârâta este persoana juridică de drept privat".
Prin urmare instanța recunoaște că importantă este situația juridică a unității deținătoare de la data notificării și nu schimbarea regimului sau juridic ulterior.
Cu toate acestea în considerentele soluției ajunge să treacă peste situația de la data notificării, motivând pe o dispoziție care este inopozabilă din punct de vedere legal. Astfel, se reține că la data notificării erau în vigoare dispozițiile Decretului 177/1948 care prevedeau doar statutul de persoane juridice al cultelor (art. 28), precum și faptul că prin art.56 din același decret aprobarea statutului lor se făcea de Ministerul Cultelor.
Instanța a citat trunchiat din aceste dispoziții legale care reglementau modul de aprobare și de obținere a opozabilității acestor statute ale cultelor.
Art. 56 alin.2 din decretul mai sus invocat prevedea expres că: "Aprobarea statutelor se face prin decret al Marii Adunări Naționale, la propunerea ministerului cultelor". Astfel a și fost aprobat Statutul, prin Decretul nr.233/1949. Dar, de la acest decret, care prevedea statutul de persoana juridică de drept public al nu a mai fost publicat nici un alt decret care să aprobe o modificare a Statului aprobat în 1949.
Invocarea de către intimata pârâtă a modificărilor aduse statutului prin hotărârea Adunării Naționale din 10.06.1973 (în care se menționa doar statutul de persoane juridice) aprobată prin Decretul nr.384/10.07.1973 al Consiliului de stat al și reținerea acestei motivări în considerentele hotărârii atacate este nelegală pentru următoarele considerente:
Decretul nr.384/1973 nu a fost publicat în Monitorul (Buletinul) Oficial al României astfel că din punct de vedere al dispozițiilor constituționale (art.68) din Constituția din 1972 în vigoare la acea dată), cât și din perspectiva dispozițiilor constituționale în vigoare la data notificării (2003) si în prezent - art. 78 - orice act normativ este opozabil numai din momentul intrării lui în vigoare, care este momentul publicării în Monitorul (Buletinul) Oficial. În lipsa unei astfel de publicări, norma juridică invocată nu le este opozabilă. Pe cale de consecință, la data notificării erau în vigoare și opozabileerga omnesdoar dispozițiile art.186 din Statutul nr.4593/1949 aprobat prin decretul nr.233/1949, care prevedea că episcopiile sunt persoane juridice de drept public.
În aceste condiții, este ne1egală motivarea instanței de fond că "o persoana juridică nu poate să-si aroge o calitate de persoana juridică de drept public prin dispozițiile de aplicare interna". Aceasta calitate nu și-au "arogat-o" doar prin dispoziții statutare, din moment ce Statutul a primit o aprobare prin decret al unui organ legiuitor stabilit de Constituție.
Nu poate fi reținut ca legal nici argumentul instanței de fond că prin instituirea principiului autonomiei cultelor prin Constituția din 1991 s-a confirmat faptul că intimata pârâtă nu mai era la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 persoana juridică de drept public. Constituția nu a făcut o referire expresă la statutul recunoscut anterior prin decretul mai sus menționat. Ca atare, conform principiilor de interpretarea normelor juridice și a aplicării lor în timp, este cert ca decretul din 1949 fost abrogat expres abia prin HG53/2008.
Decizia Curții Constituționale nr. 43/1993, reținută de instanță în considerente nu se referă nici ea expres la acest statut al bisericii, astfel că nu se pot face niciun fel de analogii ale legii sub acest aspect, care să justifice soluția pronunțată în cauză.
Aceste dispoziții nepublicate nu pot anihila dreptul beneficiarilor legii la restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de Stat în cazul în care, ulterior notificării, unitățile deținătoare își schimba regimul juridic. Acesta este un aspect al echitabilității unei proceduri judiciare, din perspectiva respectării dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Chiar și în eventualitatea în care intimata-pârâtă nu mai are în prezent calitatea de persoană juridică de drept public, ci doar de utilitate publică, aceasta nu înseamnă că ea nu are obligația soluționării notificării și că în caz de omisiune ori refuz, instanța nu ar putea ea însăși să se pronunțe direct asupra notificării rămase nesoluționate; în caz contrar decizia XX/2007 ar rămâne fără finalitate.
Prin urmare, însuși legiuitorul consacră posibilitatea persoanelor îndreptățite de a recurge la procedura administrativă instituită prin lege specială, independent de calitatea entității sesizate cu soluționarea notificării: persoană juridică de drept public ori de drept privat.
Instanța de fond nu numai că nu a avut în vedere aceste norme imperative, dar le-a înlăturat în mod nejustificat aplicabilitatea în prezenta cauză, privându-i astfel de beneficiul legii și negându-le implicit calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilelor. Mai mult, aceeași instanță a adăugat practic la lege, bazându-și soluția pe o distincție (persoană juridică de drept public/persoană juridică de drept privat) care nu este făcută de legiuitor și care nu transpare din textul legii.
Au mai arătat apelanții-reclamanți că prima instanță a exclus imobilul litigios din categoria bunurilor preluate abuziv, încălcând astfel în mod grav prevederile art. 2 lit.i si 3 din Legea nr.10/2001.
Pornind de la calificarea eronată a calității pârâtei - apreciată de instanță ca neîndeplinind condițiile de unitate deținătoare, Tribunalul a statuat în mod greșit și că "imobilele cu privire la care se invocă că ar fi fost preluate abuziv nu intră sub incidența Legii nr.10/2001." Or, aceste considerente vin în vădită contradicție cu dispozițiile exprese ale legii speciale, pe care le lipsesc de orice finalitate juridică.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 lit. i din Legea 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege" orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat." Or, imobilele ce formează obiectul litigiului, se regăsesc tocmai în această ipoteză, fiind preluate de Stat de la autorii noștri fără nici un titlu, aflându-se deci în domeniul de reglementare al legii speciale anterior menționate.
De altfel, lipsa unui titlu al Statului asupra bunurilor reclamate este confirmată de însăși împrejurarea că nici chiar intimata-pârâtă nu a putut înfățișa actul în baza căruia deține imobilele sau titlul prin care i-ar fi fost transferată proprietatea asupra lor. Singura sa apărare a fost aceea că o parte din clădirile edificate pe teren-biserică, stăreție și chilii - ar fi fost construite pe numele, invocând în acest sens niște autorizații de construire care nu valorează acte translative de proprietate si pe care oricum nu le-au prezentat ca probe. Chiar și într-o astfel de împrejurare, intimata s-ar afla în situația de rea-credință reglementată de art. 494 Cod civil, în condițiile în care acele lucrări de construcții au fost executate ulterior datei la care odată cu formularea notificărilor în baza Legii 10/2001. Intimata nu a probat însă dreptul de proprietate asupra terenului și nici asupra celorlalte construcții aflate pe acesta.
Mai mult, prin prima întâmpinare depusă la dosarul cauzei, în fața instanței de fond, la termenul din 19.11.2008 însăși intimata a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă promovate inițial ca revendicare de drept comun, motivat de faptul că după comunicarea notificărilor, apelanții ar fi avut alte mijloace, respectiv să solicite "obligarea celor notificați să răspundă sau să soluționeze notificările, în baza prevederilor legii 10/2001".
Or, tocmai aceste precizări exprese ale intimatei constituie o recunoaștere explicită a obligației care incumba de a soluționa notificările cu care a fost învestită în baza Legii nr.10/2001 aplicabilă în prezenta cauză.
Dreptul la restituirea imobilului le este garantat prin prevăzut art. 3 alin. 1 din Legea nr.10/2001, în conformitate cu care "sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituire în natură sau după caz, prin. echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziva acestora". Prima instanță le-a ignorat însă cu desăvârșire calitatea de proprietari asupra imobilelor, dovedită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 24645/12.05.1945, titlu care nu a fost revocat sau infirmat pe cale judiciară, el menținându-și pe deplin efectele și fără a a-i fi opus un titlu translativ de proprietate nici al statului și nici al deținătorului actual.
Instanța de fond a încălcat principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 1 din Codul civil și art. 15 din Constituția României. Prima instanță și-a justificat soluția de respingere a acțiunii, pe considerentul că intimata-pârâtă ar avea calitatea de persoană juridică de drept privat, astfel cum aceasta ar decurge din actualul Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române.
Procedând astfel, instanța a făcut o aplicare retroactivă a unor norme din Statutul recunoscut de stat prin HG53/2008, care nu se puteau aplica în speță, întrucât fuseseră adoptate și intraseră în vigoare la data de 22.01.2008, cu mult după data învestirii intimatei cu soluționarea notificării nr. 693/30.09.2003, în termenul prevăzut de art. 28, alin. 1 raportat la art. 27, alin. 2, 3, 4 și 5 din Legea 10/2001, republicată.
Așadar, la data învestirii cu notificarea întemeiată pe Legea 10/2001, era în vigoare Statutul aprobat prin Decretul nr.233/1949 publicat în Monitorul Oficial partea 1 din 23.02.1949, ale cărui prevederi - art. 186 - statuau în mod expres că "episcopiile sunt persoane juridice de drept public". Pe cale de consecință, cel puțin la data la care i-au adresat cererea de restituire, avea calitatea de entitate/unitate obligată la soluționarea notificării lor, în sensul art. 21, alin. 1 din Legea 10/2001, republicată.
In determinarea legii aplicabile unei situații juridice concrete (cum este și notificarea) trebuie aplicată următoarea regulă - ignorată de instanța de fond: o situație juridica produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civila în vigoare la data producerii ei, regula cristalizata în adagiul "tempus regit actum". Potrivit principiului menționat, legea dispune numai pentru viitor, ea neputându-se aplica raporturilor juridice născute ori situațiilor ivite anterior intrării sale în vigoare, cum este și cazul noilor prevederi ale Statutului.
A decide că prin dispozițiile sale noul statut ar putea desființa sau modifica situații juridice anterioare apariției lui ar însemna să se încalce principiul constituțional al neretroactivității. Doar în situația în care notificarea ar fi fost adresată după intrarea lui în vigoare, s-ar fi putut pune, eventual, în discuție calitatea lui de entitate obligată la soluționarea notificării.
De la principiul neretroactivității legii consacrat de legea fundamentală a statului, nu se pot admite derogări sau exceptări decât în cazuri stricte și limitative, întrucât retroactivitatea legii noi și a oricăror acte normative cu forță juridică similară nu se prezumă, ea trebuie expres prevăzută în cuprinsul său. Acest principiu își găsește aplicareamutatis mutandisși în cazul, cu atât mai mult cu cât ele au o forță juridică net inferioară legii. O astfel de prevedere explicită privind retroactivitatea nu se regăsește în noul Statut.
Delimitarea domeniului legii civile vechi de cel al legii noi și incidenta uneia sau alteia situației în speța se face și pe baza următoarelor criterii:
- drepturi câștigate (quaesita) și simple expectative - în cazul lor este vorba de drepturi câștigate sub imperiul legii in vigoare la data notificării, astfel că legea veche ultraactivează;
-fapte trecute (facta praetarita), fapte în curs de a-și produce efectele (facta pendentia) și fapte viitoare (facta futura). Notificarea ține de un fapt trecut care a dat naștere la efectele prevăzute de Legea 10/2001 și de Statutul în vigoare la acea data, astfel că li se aplică acele dispoziții.
În plus, chiar și în eventualitatea în care noul Statut ar fi aplicabil, el nu ar înlătura beneficiul Legii nr.10/2001, lege specială adoptată tocmai în scopul reparării prejudiciului cauzat proprietarilor deposedați în perioada regimului comunist, prin restituirea în natură sau echivalent a proprietăților preluate de Stat în mod abuziv.
A admite teza contrară ar însemna să se încalce principiul ierarhiei actelor normative, potrivit căruia legea este superioară Statutului, dar ar lipsi de finalitate însăși Legea nr.10/2001, prin punerea proprietarilor în imposibilitatea de a-și recupera bunurile, doar pe motivul că deținătorul actual și-ar fi schimbat calitatea printr-un act de organizare internă după ce a fost investit cu notificarea in baza Legii nr.10/2001.
Toate aceste elemente au fost ignorate de prima instanță a cărei soluție s-a fondat tocmai pe aplicarea retroactivă a unui act statutar, care nu le este opozabil. De altfel, instanța a apreciat în mod eronat că nu are calitatea de a le soluționa notificarea, fără a arăta însă cine ar avea în prezent o asemenea calitate.
Au mai susținut apelanții-reclamanți că, respingând acțiunea, prima instanță le-a încălcat și dreptul de acces la justiție, consacrat de art. 6 din CEDO, art. 21 din Constituția României și decizia ICCJ nr. XX/2007. Accesul la justiție, corolar al dreptului la un proces echitabil, implică posibilitatea titularului său de a se adresa instanței în vederea valorificării unor drepturi și interese legitime.
O fațetă a încălcării dreptului la un proces echitabil prin hotărârea de guvern care a aprobat noul Statut rezultă din următorul argument: se încalcă condiția "independenței instanței" care judeca. Din aceasta perspectivă, trebuie să subziste o independență a puterii judecătorești față de puterea legiuitoare și, în special, față de cea executivă, rezultată din teoria separației puterilor în stat, reflectată în Constituție (art.124 alin. 4) prin formula: "judecătorii sunt independenți și se supun doar legii".
Din acest punct de vedere în doctrina de specialitate se arată că: "Poziția independentă a puterii judecătorești față de legislativ presupune că legiuitorul nu poate să intervină în procesul de judecată în altă formă decât cea a emiterii unor legi, pe care instanțele de judecată să le pună in aplicare. Spre exemplu, constituie o ingerință în dreptul oricărei persoane, la un tribunal independent față de legislativ, faptul că Parlamentul unei țări emite o lege, cu aplicare retroactiva, care influențează soluționarea litigiilor la care statul este parte, impunând judecătorului prin lege, promovarea unei soluții în favoarea statului."
Această garanție procesuală a fost consfințită și prin decizia ICCJ nr. XX/2007, prin intermediul căreia s-a recunoscut dreptul persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor ce formează obiectul Legii 10/2001, de a solicita organelor puterii judecătorești de a se pronunța direct asupra notificărilor formulate în baza legii, ori de câte ori unitățile deținătoare/entitățile notificate refuză să le soluționeze.
Într-o asemenea ipoteză, instanța va complini omisiunea persoanei notificate de a rezolva cererea de restituire, soluționând notificarea pe fond.
O astfel de decizie, obligatorie pentru toate instanțele judecătorești ierarhic inferioare reprezintă o aplicație directă a dreptului de acces la instanță, consacrând beneficiarului ei toate prerogativele inerente procesului echitabil.
Or, prin soluția eronată adoptată în cauză, constând în refuzul de a le soluționa notificarea, prima instanță a încălcat și prevederile art. 329 alin. 3 Cod de proc.civ. făcând abstracție totală de indicațiile instanței supreme și plasându-i în imposibilitatea de a-și redobândi bunurile și de a avea un acces la justiție, pentru a se verifica încălcarea dreptului lor civil. În acest mod, accesul la justiție a devenit teoretic și iluzoriu, apelanții neputând beneficia de o examinare reală și efectivă a cererii lor cu caracter civil, în sensul art. 6, par. 1 din CEDO.
Pentru toate considerentele mai-sus arătate, solicită admiterea apelului schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost modificată și precizată, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.
Cererea de apel, scutită de plata taxei judiciare de timbru, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile 282-298 Cod Proc.Civ.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În apel s-a încuviințat și administrat pentru apelanții-reclamanți proba cu înscrisuri.
Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de critică mai sus expuse și în raport de dispozițiile art.295 Cod Proc.Civ. curtea constată că apelul este nefondat.
Față de motivul pentru care prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, respectiv calitatea intimatei-pârâte de unitate deținătoare în sensul Legii nr.10/2001, tribunalul constatând că aceasta din urmă nu are obligația de a soluționa notificarea prin acordarea de măsuri reparatorii cum este restituirea în natură solicitată în speță, curtea reține că prima instanță nu a analizat decât acest aspect, considerat o chestiune prealabilă, ce nu impune examinarea celorlalte condiții pentru acordarea reparației, respectiv modalitatea de preluare a bunului sau calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei și cu atât mai puțin modalitatea concretă de reparație adecvată în cauză.
În consecință, acesta este obiectul analizei instanței de apel, deoarece, chiar dacă prima instanță a respins cererea ca neîntemeiată, în realitate nu a examinat chestiunile care țineau de fondul pretențiilor reclamanților, ci numai aspectul calității de unitate deținătoare a imobilului/entitate învestită cu soluționarea notificării.
Atunci când se referă la subiectul de drept care este obligat a soluționa o notificare, Legea nr.10/2001 republicată operează pe de o parte cu noțiunea deentitate învestită cu soluționarea notificării( art.10 alin.10 art.11 alin.8, art.19 alin.1, art.20 alin.3, etc) și pe de altă parte cu noțiunea deunitate deținătoare( art.6 alin.3, art.10 alin.5, art.21, art.25), dar acesta din urmă este textul cu caracter general ce prevede cine trebuie să primească și să soluționeze notificarea formulată de către cel ce se consideră persoană îndreptățită, dar și termenul de soluționare.
Legea nu definește aceste noțiuni, însă o detaliere a conținutului acestora se găsește la începutul Capitolului 2 al Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.250/2007, potrivit cu care: "În înțelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele și formulările prevăzute de lege au următoarele semnificații:
- unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste);
- entitate învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, alte autorități publice centrale sau locale implicate)."
Din conținutul acestor dispoziții, coroborat cu prevederile care reglementează modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii (art.9 și următoarele din lege), curtea reține că unitatea deținătoare poate fi unsubiect de drept publiccare exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, un asemenea drept neputând fi exercitat decât de un astfel de organism, după cum rezultă și din enumerarea exemplificativă care face referire la "orice altă instituție publică".
Totodată, unitatea deținătoare poate fi un subiect de drept care are înregistrat în patrimoniul său bunul, iar în această privință norma metodologică face vorbire despre "regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste".
Entitatea învestită cu soluționarea notificării este, conform acelorași prevederi, o persoană juridică de drept public ce are obligația de a soluționa notificarea, deși bunul nu se află în patrimoniul său, deci analiza acestei noțiuni nu interesează în cauza de față.
Potrivit art.9.1 din Norme, "Sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilităerga omnes, indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea) și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul nașterii juridice a dreptului la restituire)."
În privința calității intimatei pârâte de a fi subiect de drept public sau privat, curtea își însușește raționamentul primei instanțe, în sensul că la data intrării în vigoare a Constituției României din anul 1991, s-a recunoscutautonomia față de stata cultelor religioase, astfel că orice dispoziții contrare anterioare (cum este și cazul Statutului invocat de apelantă în motivele de apel) sunt considerate abrogate implicit.
Este adevărat că raționamentul de față nu se poate întemeia pe o dispoziție legală intrată în vigoare ulterior datei formulării notificării (cum este Legea nr. 489/2007), însă curtea constată că incidența acestor prevederi legale nu este relevantă în speță, deoarece concluzia este fundamentată pe alte argumente de drept.
La fel ca și prima instanță, curtea consideră că statutul de persoană juridică de drept public sau privat nu poate fi arogat printr-un act intern al persoanei juridice respective, ci printr-un act cu caracter normativ și cu forța legii, astfel că singura concluzie este că este o persoană juridică de drept privat.
Sunt astfel nefondate pentru considerentele mai sus expuse toate argumentele apelantei expuse mai sus, legate de natura juridică a intimatei pârâte la data formulării notificării, în sensul aplicării Statutului din anul 1949, precum și criticile legate de aplicarea retroactivă a legii sau de nepublicarea în Buletinul Oficial a Decretului nr.384/1973.
Pe de altă parte, revenind la cuprinsul legii reparatorii în privința subiectelor de drept care au calitatea de unitate deținătoare, curtea constată nefondat argumentul apelantei în sensul că enumerarea cuprinsă în art.9.1 din norme se referă și la subiecte de drept privat atunci când vorbește despre "unități cooperatiste și altele asemenea".
Aceasta întrucât textul trebuie interpretat în ansamblul său, nu scos din context, iar enumerarea integrală este: "minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea", deci nimic din această prevedere nu permite concluzia că este vorba despre subiecte de drept privat.
Este adevărat că din coroborarea art.21 și art.29 (art.27 în reglementarea anterioară modificării și republicării, având în vedere și efectele deciziei Curții Constituționale nr.830 din 8 iulie 2008) rezultă că au obligația de a acorda măsuri reparatorii în sistemul Legii nr.10/2001 și "societățile comerciale, altele decât cele la care se referă art.21" (deci cele care au capital integral privat la data intrării în vigoare a legii), însă în acest caz legea se referă expres la subiectul de drept privat în discuție, iar incidența legii în privința sa nu este stabilită pe cale de interpretare in extenso a unor Norme Metodologice de aplicare a legii, care nu pot decât să organizeze aplicarea normei și nu să adauge la lege.
Prin urmare, curtea consideră că în mod corect a stabilit prima instanță că intimata pârâtă nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr.10/2001.
În privința motivului de apel prin care s-a susținut greșita excludere a imobilului din raza de aplicare a Legii nr.10/2001, curtea constată că această excludere nu a fost reținută de tribunal în considerarea art.2 alin.1 din lege, invocat de apelantă, ci în considerarea celor deja arătate privind lipsa calității de unitate deținătoare a intimatei pârâte, astfel că nu se impunea analizarea aplicabilității în speță a art.2 citat și nici a existenței titlului pârâtei sau a modalității de preluare.
Curtea va înlătura și argumentele referitoare la încălcarea dreptului de acces la o instanță și a art.329 alin.3 Cod Proc.Civ. constatând că soluția dată de tribunal nu închide reclamanților apelanți orice cale de a supune analizei unei instanțe de judecată dreptul pretins de aceștia, ci pur și simplu constată că intimata pârâtă nu este supusă dispozițiilor reparatorii ale Legii nr.10/2001.
Totodată, sunt nefondate și criticile legate de lipsa independenței instanței, care nu sunt susținute în speță de nici o afirmație concretă care să substanțieze o asemenea acuză și nu pot fi primite în aceste condiții.
Pentru ansamblul acestor considerente, curtea va respinge apelul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.299 Cod Proc.Civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de către apelanții reclamanți,toți cu domiciliul alesla sediul & Asociații în din B, 6, nr. 155,. 3, sector 1,împotriva sentinței civile nr. 399/18.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-în contradictoriu cu intimata-pârâtă, cu sediul în B,-, sector 4, ca nefondat.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnored. IP,
11 ex. / .
Secția a IV-a civilă - Jud.
Președinte:Andreea VasileJudecători:Andreea Vasile, Ileana Ruxandra Dănăilă
