Speta Legea 10/2001. Decizia 259/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(692/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.259 A
Ședința publică de la 27 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol pronunțarea asupra cererii de apel formulat de pârâtul MUNICIPIUL B COMISIA DE APLICARE A LEGII nr.10/2001, împotriva sentinței civile nr.1843 din 19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul.
are ca obiect - Legea nr.10/2001 - obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimatul - reclamant, personal și asistat de avocat -, în baza împuternicirii avocațiale nr.125.155/01.02.2007, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar, lipsind apelantul - pârât Municipiul B Comisia de Aplicare a Legii nr.10/2001.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că, prin serviciul registratură la data de 22.04.2009 intimatul - reclamant a depus întâmpinare.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat, și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de apel.
Apărătorul intimatului - reclamant învederează faptul că, critica potrivit cu care instanța a analizat în mod greșit probatoriul administrat în cauză, este nefondată întrucât apelantul nu a arătat ce probe a interpretat greșit instanța. Totodată, mai arată că instanța aplicat corect dispozițiile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001 și Decizia nr.XX/2007
Apărătorul intimatului - reclamant învederează faptul că, nici motivul de apel potrivit cu care acțiunea promovată trebuia respinsă, ca inadmisibilă, nu este întemeiat cu motivarea că reclamantul a formulat o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 și 481 din Codul civil, deoarece prin acțiunea introdusă nu s-a revendicat nici un imobil, ci s-a solicitat instanței obligarea pârâtului să emită decizia/dispoziția prin care să soluționeze notificările nr.2621/2001 și 2622/2001 ce formează obiectul dosarelor nr.12996/2001 și nr.38639/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, respectiv, despăgubiri pentru imobilul - teren și construcție situat în B, - - nr.120/124 (fost nr.70), sector 6, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 25,26,38 din Legea nr.10/2001 și pct.1 lit. b Cap. I din Normele Metodologice din 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Apărătorul intimatului - reclamant învederează faptul că, instanța a ținut seama de faptul că termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001 este un termen imperativ. Totodată, mai arată că, instanța în, mod corect a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată întrucât s-a dovedit culpa procesuală a acestuia.
Apărătorul intimatului - reclamant solicită respingerea apelului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului București la data de 13.06.2008, reclamantul a chemat în judecată Primăria Municipiului B - Comisia pentru Aplicarea Legii nr.10/2001, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să emită decizie sau dispoziție prin care să soluționeze notificările nr.2621/2001 și nr.2622/2001, ce formează obiectul dosarelor cu nr.12996/2001 și cu nr.38639/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, respectiv, despăgubiri pentru imobilul teren și construcție situat în B, - - nr.120-124 (fost nr.70), sector 6.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin sentința civilă nr.1843/19.12.2008, a admis această cerere și a obligat pârâta să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului pentru imobilul teren și construcție mai sus menționat, obligând totodată pârâta la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Prin notificarea nr. 2621/13.08.2001, emisă de BEJ, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului reprezentând un teren de 3200 mp, situat în Municipiul B, - - nr. 120-126 (fost nr. 70), sector 6.
Prin notificarea nr. 2622/13.08.2001 emisă de BEJ, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul reprezentând o casă de locuit formată din două camere și bucătărie cu anexele aferente situată în Municipiul B, - - nr.120-126 (fost nr. 70), sector 6, preluată în anul 1975 de către stat și demolată fără drept.
Reclamantul notificator a invocat faptul că este unicul moștenitor, în calitate de fiu (și conform certificatelor de moștenitor nr. 4/13.01.1999 și nr.81/10.11.2000, emise de BNP C ), al lui și al lui -, care au dobândit conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1079 din 10 aprilie 1954 și transcris la data de 26 aprilie sub nr.194 terenul de 3200 mp situat în B, - - nr.70, sector 6. Ulterior, aceștia au edificat o construcție, așa cum reiese din istoricul de rol fiscal nr. 018-7-01730/13.02.2007, emis de Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale - Primăria Sectorului 6.
Prin decizia civilă nr. 4472/4.11.2003, pronunțată de ÎCCJ, în dosarul nr. 3457/2001, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiul B, împotriva deciziei civile nr. 368 din 21.06.2001 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă. Prin această din urmă decizie, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de și Municipiul B prin Primar General, împotriva sentinței civile nr.48 din 19.01.2001 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții și - și au fost obligați pârâții să respecte dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeței de teren de 3200 mp situată în-, sector 6.
În considerentele acestei decizii date de ÎCCJ, se reține că imobilul în litigiu este în prezent situat pe - - nr. 120-124 (fostă nr.70).
Rezultă că reclamantul are un drept de restituire, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Prin cererea de față, s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent.
Cu privire la situația actuală a terenului, se constată că, potrivit adresei nr. 45627/13489/1.02.2002, emisă de, drept urmare a aplicării Legii nr. 18/1991, numerotarea imobilelor pe Str. - - s-a modificat, terenul solicitat de reclamant fiind format din mai multe parcele (324/2/9, 324/2/10 și 324/2/11).
De asemenea, prin adresa nr.33436/04.04.2007, emisă de Primăria Sectorului 6, se arată că terenul în cauză se regăsește în cadastrală 324, solă care la data de 1.01.1990 era în administrarea fostului CAP; odată cu apariția legii nr.18/1991 acest teren a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate către foștii membri ai CAP, iar în această situație operațiunile de punere în posesie și de emitere a titlurilor de proprietate au fost efectuate prin grija Comisiei de aplicare a acestei legi de pe lângă Primăria comunei. Se arată, în final, că la acest moment, terenul respectiv reprezintă proprietăți particulare ale persoanelor fizice.
Rezultă că nu mai este posibilă o reconstituire în natură, nici nu s-a emis o dispoziție de restituire prin echivalent în favoarea reclamantului, în ciuda faptului că dreptul său nu mai poate fi contestat.
În adresa de înaintare a actelor aferente notificărilor nr.2621/2001 și nr.2622/2001, ce formează obiectul dosarului nr.12996 conexat cu dosar nr. 38639 (filele 61-107), pârâta justifică nesoluționarea notificărilor până la acest moment pe aspectul că dosarul administrativ mai trebuia completat cu următoarele acte: autorizație de construire, în copie legalizată; declarație pe propria răspundere că nu s-au încasat despăgubiri, original sau copie legalizată; decizia civilă nr. 4472/2003 a ÎCCJ în copie legalizată; dovada preluării abuzive.
La dosarul administrativ se află și adresa nr. 264/14.02.2006, emisă de SC SA, prin care se arată că nu se dețin acte referitoare la imobilul în litigiu, din care să rezulte că s-au plătit despăgubiri, precum și decizia civilă nr. 4472/2003 a ÎCCJ.
Or, prin considerentele sentinței civile nr.48 din 19.01.2001 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, se constată că terenul a fost expropriat prin Decretul nr.6/1984 fără ca pârâta să facă dovada că reclamantul sau autorii lui au primit despăgubiri pentru teren. Or, acest aspect nu mai poate fi repus în discuție, cât timp există o hotărâre judecătorească irevocabilă în acest sens. Aceleași argumente pot fi reținute și pe aspectul dovezii preluării abuzive, aceleași considerente ale hotărârii menționate anterior reținând că expropriere a s-a făcut fără plata de despăgubiri, ceea ce reprezintă o preluare abuzivă.
În ceea ce privește aspectul dacă s-au încasat despăgubiri pentru construcție, față de conținutul adresei nr. 264/ 14.02.2006 emisă de SC SA, o declarație pe propria răspundere dată de reclamant în acest sens nu putea aduce un plus de dovadă pe acest aspect, născându-se prezumția simplă că nu au fost încasate despăgubiri pentru construcție, prezumție pe care pârâta nu a răsturnat-o prin proba contrară.
În ceea ce privește necesitatea dovedirii existenței construcției, din certificatul nr. 1527/ 26.10.1999 emis de Administrația Financiară a Sectorului 6, rezultă că soții au figurat cu un imobil construcție și teren de 3200 mp în - - nr. 70, demolat în anul 1975.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, urmând ca autoritatea centrală special abilitată de lege să decidă în concret care sunt formele de reparație (bunuri în compensare sau despăgubiri), motiv pentru care, în temeiul art. 26 din Legea nr.10/2001, a admis cererea, a obligat pârâta să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului pentru imobilul-teren și construcție situat în B, - - nr. 120-124 (fost nr. 70), sector 6.
În temeiul art. 274 din Codul d e procedură civilă, având în vedere culpa procesuală a acesteia, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr.-/01.02.2007, emisă de Cabinet de Avocat.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta a formulat apel arătând că analizând în mod greșit probatoriul administrat în cauză și interpretând în mod eronat dispozițiile art.21-25 din Legea nr.10/2001, instanța de fond a obligat pârâtul să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoarea este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii, aceasta deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art.21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii, necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional cât și prin art.6 din CEDO.
Dispozițiile Legii nr.10/2001 sunt dispoziții speciale obligatorii de la data intrării ei în vigoare și, în consecință, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, numai în condițiile acestei legi.
Pentru aceste considerente, a fost admis și recursul în interesul legii, iar acțiunile având ca obiect revendicarea imobilelor nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.
Așadar, instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul la stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată, iar instanța se putea pronunța numai în condițiile art.21-23 din Legea nr.10/2001, în sensul de a obliga pârâta la a emite o dispoziție ca urmare a notificării cu care a fost sesizată apelanta și nu de a soluționa notificarea în sensul voit de parte.
Mai arată apelanta că, termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării prevăzut de art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, este un termen de recomandare, norma legală sus-menționată având caracter dispozitiv iar nu imperativ și depășirea acestui termen poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu.
În mod greșit, instanța a aplicat și dispozițiile art.274 din Codul d e procedură civilă pentru motivul că a fost reținută obligația în sarcina municipalității de a plăti cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condițiile textului de lege mai sus menționat și, mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere și dispozițiile art.274 alin.3 din Codul d e procedură civilă, aceste cheltuieli fiind nepotrivit de mari față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.
Intimatul a susținut prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22.04.2009, reclamantul a susținut că apelul este nefondat deoarece apelanta nu a dat curs solicitării autoarei acestuia de a-i fi retrocedat imobilul din litigiu, fiind astfel nevoit să promoveze acțiunea de față.
Deși critică hotărârea pronunțată de prima instanță sub aspectul că instanța a analizat în mod greșit probatoriul administrat în cauză, nu se arată însă care sunt probele interpretate greșit de tribunal.
Tribunalul a interpretat corect și dispozițiile art.21-25 din Legea nr.10/2001, potrivit cu care unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea formulată în baza textelor de lege menționate.
Prin acțiunea introdusă, intimatul-reclamant nu a revendicat nici un imobil, ci a solicitat instanței să oblige pârâta să soluționeze notificările, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art.25-38 din Legea nr.10/2001, iar nu pe dispozițiile art.480 din Codul civil.
Intimatul arată că termenul de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art.25 din Legea nr.10/2001 este un termen imperativ, iar cu referire la ultimul motiv de apel arată că și acesta este nefondat, instanța de fond aplicând corect dispozițiile art.274 din Cod procedură civilă.
Apelul este nefondat.
Examinând cauza prin prisma criticilor susținute de apelanta-pârâtă, având în vedere probatoriu administrat în cauză, Curtea constată că în mod corect au fost aplicate și interpretate dispozițiile art.21-25 și ale art.26 din Legea nr.10/2001.
Așa cum arată și intimatul-reclamant, tribunalul a respectat principiul disponibilității procesului civil și a dispus obligarea pârâtei la emiterea unei decizii sau dispoziții prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului, nemaifiind posibilă o reconstituire în natură, în condițiile în care apelanta-pârâtă nu a emis nici un răspuns, favorabil sau nefavorabil, în legătură cu notificările nr.2621/2001 și cu nr.2622/2001, acesta fiind și obiectul prezentei acțiuni și nicidecum acțiunea în revendicare, la care face referire pârâta în expunerea motivelor de apel.
Tribunalul a avut în vedere, în acest context, strict prevederile legii speciale, potrivit cu care apelanta-pârâtă avea obligația, ca în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, să răspundă acesteia, termenul prevăzut de lege fiind în termeni imperativi, iar nu de recomandare, persoana îndreptățită nefiind obligată a face dovada existenței unui prejudiciu sau a depășirii termenului prevăzut de lege.
Mai mult, potrivit Deciziei nr.XX/19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă a stabilit că instanța investită cu acțiunile având ca obiect obligația de a face întemeiată pe dispozițiile legii speciale, are competența să soluționeze, pe fond, și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În mod corect, tribunalul a aplicat și interpretat și dispozițiile art.274 din Codul d e procedură civilă și, pe cale de consecință, față de soluția pronunțată, prin care a acordat câștig de cauză reclamantului, fără ca să existe o recunoaștere a pretențiilor din partea pârâtei la prima zi de înfățișare, la cererea reclamantului, a obligat partea care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, aceasta fiind tocmai dovada culpei procesuale a apelantei-pârâte.
Curtea constată că, o cerere întemeiată pe dispozițiile art.274 alin.3 din Codul d e procedură civilă nu a fost formulată de către pârât, pentru ca instanța să aibă obligația față de dispozițiile art.129 alin.6 din Codul d e procedură civilă, de a se pronunța asupra acesteia și, pe de altă parte, cererea este și neîntemeiată, în condițiile în care onorariul avocatului nu este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii ori munca îndeplinită de avocat.
Pentru aceste argumente, în condițiile prevăzute de dispozițiile art.296 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI, reprezentată legal prin Primarul General, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1843/19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul cu nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, cu domiciliul în B,-, sector 1.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - -
Red.
Tehnodact. /4 ex./06.05.2009
- Secția a III-a Civ. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea
