Speta Legea 10/2001. Decizia 36/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.36/A/2009
Ședința publică din 26 februarie 2009
PREȘEDINTE: Trandafir Purcărița
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
GREFIER:- -
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanții și -A împotriva sentinței civile nr. 417 din 12.11.2008, pronunțată de Tribunalul C-S, Reșița, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată Primăria Municipiului Reșița - prin Primar - având ca obiect Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamanții apelanți, avocat G, din Baroul C-S, iar pentru intimata pârâtă Primăria Municipiului Reșița - prin Primar - consilier juridic.
Procedura legal îndeplinită.
După verificarea actelor și lucrărilor dosarului, se înmânează un exemplar de pe întâmpinarea pârâtei, apărătorului apelanților, care nu solicită termen pentru studierea ei și pregătirea apărării și astfel nemaifiind alte cereri sau excepții de formulat, Curtea acordă cuvântul în fond, la cererea părților.
Avocatul reclamanților apelanți solicită admiterea apelului, conform motivării lui în scris, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită respingerea apelului reclamanților.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr. 1603/27.04.2007, contestatorii și au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea dispoziției Primarului municipiului Reșița nr. 5457/27.03.2007, restituirea în natură a terenului înscris în CF nr. 2264 Reșița Română, nr. top. 1241/174/1 intravilan cu casa în suprafață de 228 mp și nr. top. 1242/174casa nr. 126 cu teren de 621 mp.
În motivarea contestației, contestatorii susțin că imobilele solicitate intră în categoria terenurilor trecute la stat în condițiile Legilor nr. 58/1974 și 59/1974 și a terenurilor expropriate conform mențiunilor din cartea funciară, exproprierea s-a făcut fără o despăgubire acordată. Mai arată că, pe teren nu se află nici o construcție și nu rezultă că acest teren ar fi supus unor lucrări de sistematizare.
Situația acestor terenuri s-a lămurit și prin decizia nr. 5644/15.10.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă și a adresei nr.16123/30.01.2007.
În drept, contestatorii își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit căreia "în cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate parțial sau total dar s-au executat lucrări pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură".
Cu privire la respingerea ca tardivă a cererii de restituire în natură a terenului respectiv a notificării, contestatorii arată că au luat cunoștință târziu de conținutul deciziei civile nr. 5644/15.10.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă, de faptul că pe terenul solicitat nu se află nici o construcție (adresa primăriei nr. 16123/30.01.2007) și sunt bolnavi cu posibilități de deplasare scăzute, conform actelor medicale depuse la dosar.
În general, termenele înlăuntrul cărora titularii își pot exercita anumite drepturi subiective sunt calificate a fi de decădere.
Toate termenele prevăzute pentru formularea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile legilor cu un asemenea conținut adoptate până în prezent (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 169/1997) au fost calificate de doctrină și jurisprundență ca fiind termene de decădere.
Efectul prevăzut de art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu este însă stingerea dreptului de a obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent ci numai pierderea dreptului de a obține aceste măsuri în justiție. Cu alte cuvinte nu se stinge însuși dreptul de a obține măsuri reparatorii, ci doar dreptul de a obține protecția justiției pentru valorificarea acestui drept, adică dreptul material la acțiune.
Stingerea dreptului material la acțiune este însă efectul specific al nerespectării termenelor de prescripție iar nu celor de decădere.
Astfel, reclamanții apreciază că termenul de 9 luni este un termen de prescripție și, ca orice termen de prescripție, va fi susceptibil de suspendare sau întrerupere, ca și de repunere în termen.
Ca urmare, persoanei care a formulat notificare după expirarea termenului de 9 luni i se vor putea acorda măsuri reparatorii, inclusiv restituirea în natură a imobilului
Chiar dacă termenul ar fi de decădere, deși legea nu reglementează cursul termenelor de decădere, nu este exclusă posibilitatea însă ca și acestor termene să le fie aplicabile prin analogie prevederile art. 103 Cod procedură civilă privind repunerea în termen ori de câte ori titularul dreptului subiectiv afectat de sancțiunea decăderii, a fost împiedicat să acționeze printr-o împrejurare mai presus de voința sa, chiar dacă aceasta n-ar întruni caracteristicile cazului de forță majoră.
Intimatul Primăria Reșița, prin Primar a formulat întâmpinare în cauză solicitând respingerea acesteia. Cu privire la natura juridică a termenului prevăzut de lege, apreciază că este un termen de decădere și nu de prescripție, iar termenele de decădere, spre deosebire de cele de prescripție, nu sunt susceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, încălcarea termenelor de decădere având ca efect stingerea dreptului subiectiv.
De asemenea, solicită respingerea cererii de repunere în termen formulată de reclamanți, susținând că nici unul dintre motivele invocate de aceștia nu constituie împrejurări mai presus de voința reclamanților, împrejurări care să justifice o eventuală repunere în termenul legal legal.
Pe fond, intimatul susține că în realitate reclamanții nu au fost niciodată proprietarii imobilelor-terenuri revendicate, deoarece, terenul nr. top. 1241/174/1 a trecut în proprietatea Statului Român, în baza Legii nr. 58/1974, de la numitul G de la care reclamanții au cumpărat (doar) casa nr.2006. În ceea ce privește imobilul-teren cu nr. top. 1242/174, acesta a fost adus în CF 2264 Reșița Română din CF 1041 ca urmare a exproprierii de la numita, imobil care, de altfel a și fost restituit în natură acesteia prin Dispoziția nr. 470/31.03.2003 a Primarului municipiului Reșița.
În drept, întâmpinarea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a nr.HG 250/2007.
Contestatorii și au mai formulat la data de 23.06.2008 o contestație înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului C-S, prin care au chemat în judecată pârâții municipiul Reșița prin Primar, solicitând anularea dispoziției primarului municipiului Reșița nr. 3527/04.06.2008, obligarea primarului să emită nouă dispoziție prin care să se restituie în natură terenul înscris în CF nr. 2264 Reșița Română nr. top. 1241/174/1 intravilan cu casa nr. în suprafață de 228 mp și nr. top 1242/174 casa nr. 126 cu teren de 621 mp sau să se dispună de instanță direct restituirea în natură a terenului.
În fapt și în drept, această contestație este motivată la fel ca și prima, având în vedere că se referă la aceleași imobile.
Intimatul a formulat întâmpinare la contestația formulată de contestatori din dosar nr-, solicitând respingerea acesteia. În acest sens, invocă disp. art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Nerespectarea termenului legal de depunere a notificărilor rezultă din analiza punctului 22.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin nr.HG 250/2007, în care se stipulează faptul că "faza depunerii notificărilor s-a consumat", orice comentariu în acest sens fiind de prisos în absența unei hotărâri judecătorești care să fie dispus deja repunerea în termen a reclamantului.
Prin încheierea de ședință din 10 septembrie 2008 s-a dispus conexarea dosarului nr- la dosarul nr-, apreciindu-se că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 164 Cod procedură civilă, respectiv că cele două dosare se află în fața aceleiași instanțe, privesc aceleași părți și au același obiect și cauze.
Prin sentința civilă nr. 417 din 12.11.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul C-S, respinge cererea de repunere în termen formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâtul municipiul Reșița, prin Primar.
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamanții și împotriva pârâtului Municipiul Reșița, prin Primar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt și drept că prin cererea nr. 12605/19.09.2005 reclamanții au solicitat, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor înscrise în CF nr. 2264 Reșița-Română nr. top. 1241/174/1și nr. top. 1242/174. Cererea a fost respinsă atât de către Comisia municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, cât și de către Comisia Județeană C-S prin Hotărârea nr. 61/09.06.2006. Această hotărâre a fost contestată de către petenți în instanțele de judecată în urma căreia, prin decizia civilă nr. 401/2007 a Tribunalului C-S s-a dispus trimiterea dosarului la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 - Municipiul Reșița, deoarece s-a considerat că cele două comisii menționate mai sus aveau obligația de a înainta dosarul administrativ în fața unei alte comisii (Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001) care să statueze asupra dreptului reclamanților, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată și modificată.
Astfel, după trimiterea acestei cereri la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, aceasta prin dispoziția nr. 3527/04.06.-2008 Primarului municipiului Reșița a dispus respingerea cererii, deoarece a fost formulată fără respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, potrivit căruia, notificările trebuiau formulate până la data de 14.02.2002, ori cererea reclamanților a fost formulată la data de 19.09.2005.
În cursul anului 2007 reclamanții au solicitat din nou restituirea în natură a aceluiași teren înscris în CF nr. 2264 Reșița Română nr. top. 1241/174/1 intravilan cu casa nr. 2006 și nr. top. 1242/174 teren cu casa nr. 126, prin notificarea ce a făcut obiectul dosarului execuțional nr. 7/2007 Biroul executor Judecătoresc.
Prin dispoziția nr. 5457/27.03.2007 a Primarului municipiului Reșița, cererea reclamanților a fost soluționată, în sensul respingerii acesteia, deoarece, notificarea a fost formulată cu nerespectarea prevederilor art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, republicată și modificată), potrivit căruia "persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001până la data de 14.02.2002) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare", iar, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. 5 din lege "nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent". Totodată, alin. 4 al aceluiași articol stipulează faptul că "notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut de art. 1".
Împotriva ambelor dispoziții, reclamanții au formulat contestația ce face obiectul prezentului dosar, solicitând anularea dispozițiilor și restituirea în natură a celor două imobile.
Totodată, reclamanții au formulat cerere de repunere în termen susținând că au luat la cunoștință târziu de conținutul deciziei civile nr. 5644/15.10.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă, respectiv că pe terenul solicitat nu se află nici o construcție.
Analizând această hotărâre judecătorească mai susmenționată, prima instanță constată că aceasta privește pe reclamanții și care, prin notificarea ce a făcut obiectul dosarului execuțional nr. 287/2001 Executor Judecătoresc G, au solicitat restituirea în natură a imobilului - teren în suprafață de 228 mp înscris în CF nr. 2264 Reșița-Română nr. top. 1241/174/1 și prin echivalent bănesc a construcției nr. c 2006. Între aceștia și reclamanții și a existat un raport juridic ca urmare a vânzării-cumpărării imobilului casa nr., nu și a terenului.
Susținerea reclamanților că s-au considerat persoane îndreptățite a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, de abia după ce au luat la cunoștință de conținutul deciziei mai sus menționare apare ca nefondată, deoarece atâta timp cât
s-au știut proprietarii acelei case, aveau posibilitatea să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care să solicite acordarea de măsurii reparatorii, urmând ca pe parcursul analizării notificării și a documentației să se constate situația juridică a acestui imobil.
De altfel, asupra terenului cu nr. top. 1242/174 nu s-a purtat nici un proces iar reclamanții tot nu s-au considerat îndreptățiți a formula vreo notificare și nici nu au depus diligențe pentru a afla care este situația juridică a terenului, prin efectuarea unei lucrări topografice.
Față de această situație,prima instanță consideră că acest motiv invocat de reclamanți nu constituie "împrejurări mai presus de voința" lor, împrejurări care să justifice o eventuală repunere în termen legal.
Referitor la cel de-al doilea motiv invocat de reclamanți în susținerea cererii de repunere în termen, respectiv starea precară a sănătății lor în perioada 2001-2005, aceiași primă instanță mai apreciază că din actele medicale depuse la dosar reiese că reclamantul a fost și este bolnav, cu posibilități de deplasare scăzută, astfel cum a susținut, însă starea sănătății lui îi permitea să formuleze o cerere, fie personal, fie prin mandatar. Cu privire la reclamanta însă nu s- dovedit prin nici un act medical că starea sa de sănătate ar fi precară, astfel încât ea nu a fost împiedicată a formula cereri.
Prin urmare, nici acest motiv nu constituie o împrejurare mai presus de voința reclamanților, care să justifice repunerea în termenul legal.
În aceste condiții, considerând că cererea de repunere în termen formulată de reclamanți este nedovedită, prima instanță o va respinge.
Analizând întreaga documentație depusă la dosar, Tribunalul C-S, Reșița mai constată că cele două dispoziții emise de Primarul municipiului Reșița sunt legale și temeinice.
Astfel, în mod corect, cererile reclamanților au fost respinse, întrucât au fost formulate cu nerespectarea prev. art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia "persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 și OUG 145/2001 până la data de 14.02.2002) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare", iar, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. 5 din lege "nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent!.Totodată, alin. 4 al aceluiași articol stipulează faptul că "notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. 1".
Așadar, prima instanță a apreciat că este vorba despre un termen de decădere și nu de prescripție, iar termenele de decădere, spre deosebire de cele de prescripție, nu sunt susceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, încălcarea termenelor de decădere având ca efect stingerea dreptului subiectiv.
Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal, reclamanții și au declarat apel, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii contestațiilor la deciziile Primarului municipiului Reșița și a se dispune restituirea în natură a terenurilor în litigiu, motivând în esență că terenul este liber și că în mod nejudicios a fost respinsă cererea lor de repunere în termen, față de actele medicale de la dosar, precum și că termenul este de prescripție, și chiar dacă ar fi de decădere nu este exclusă posibilitatea ca și acesta să fie repus în termen, în condițiile art. 103 Cod procedură civilă, fiind reluate, în mod practic, aceleași motive, ca și cele invocate în cuprinsul contestațiilor formulate în cauză.
Verificând sentința civilă apelată, în limitele cererii de apel și în raport de probele de la dosar, administrate la prima instanță, coroborate cu dispozițiile art. 282 rap. la art. 295 Cod procedură civilă, Curtea stabilește că apelul de față al reclamanților este nefondat, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, să fie respins ca atare, confirmându-se astfel soluția primei instanțe, care este corectă deci sub toate aspectele.
Într-adevăr, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că sentința civilă apelată este legală și temeinică, întrucât prima instanță reținut o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, precitate, când a respins, în modul arătat, ambele cereri ale reclamanților, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică de natură să atragă anularea hotărârii apelate, bine și cu temei fiind așadar respinse cererile reclamanților, pentru considerentele expuse judicios de către prima instanță, însușite și de C ca instanță de control judiciar, criticile formulate în apel nefiind întemeiate.
Astfel, în studiul dosarului, rezultă în mod clar că prima instanță a stabilit corect că cele două dispoziții emise de Primarul Municipiului Reșița sunt legale și temeinice, în considerarea prevederilor art. 22 alin 1 și 5 din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, respectiv, punctul 22.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin nr.HG 250/2007 și a dispus respingerea, atât a cererii de repunere în termen cât și acțiunea civilă formulată de către reclamanți.
Prin apelul formulat în cauză, reclamanții practic reiau aceleași motive și argumente invocate și la prima instanță.
Astfel, în ceea ce privește trimiterea pe care o fac reclamanții la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție B, în sensul că s-au considerat persoane îndreptățite a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 numai după ce au luat cunoștință despre conținutul ei, aceasta nu are nici un fel de relevanță juridică în cauză, deoarece aceasta a fost conduită personală, iar faptul că s-au aflat în eroare cu privire la calitatea de persoane îndreptățite, în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001 reprezintă o culpă personală a reclamanților și este bine cunoscut faptul că în apărare nu poate fi invocată propria culpă, acest argument al apelanților reclamanții fiind deci inadmisibil.
Cu privire la starea de sănătate precară la care au făcut referire reclamanții, în sensul că, sunt bolnavi și nu se pot deplasa singuri, Curtea constată că nici acest argument nu poate fi reținut ca pertinent, atâta timp cât din documentele depuse la dosarul cauzei rezultă în mod evident faptul că numai reclamantul s-a aflat doar într-o stare cu posibilități scăzute de deplasare(obez, diabetic, etc) și în nici un caz nu se afla într-o situație de imposibilitate de deplasare, iar în ceea ce o privește pe reclamantă aceasta nu a prezentat nici un fel de probă cu privire la starea de sănătate precară invocată.
Curtea reține însă că, chiar pe parcursul judecății cauzei, reclamanții au fost prezenți în sala de judecată ( 35 dosar fond) în prezent aceștia au o vârstă mai înaintată decât cea avută în perioada termenului de formulare a notificărilor, perioadă în care chiar și dacă ar fi acceptat punctul de vedere că au fost în imposibilitate de deplasare, atâta timp cât au fost în deplinătatea facultăților mintale aceștia aveau posibilitatea de a formula notificare prin intermediul unui mandatar, avocat, prin poștă, etc.
Cu privire la teoria naturii juridice a termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru formularea notificărilor, cererea de repunere în termen trebuia să fie formulată în mod separat față de acțiunea(acțiunile) ce face obiectul prezentului și oricum și anterior depunerii cererilor de restituire în natură a terenului, cererea asupra căreia să se fi pronunțat deja instanțele de judecată competente. Ori, la data soluționării cererilor de restituire în natură de către comisia de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, nici o instanță de judecată nu s-a pronunțat în sensul repunerii în termen a reclamanților (și nici în sensul respingerii unei asemenea cereri pentru simplul fapt că nu a fost formulată), situație în care este evident că această comisie nu putea dispune, în condiții de legalitate, o altă soluție decât cea de respingere a acestora, argumentele referitoare la natura juridică a termenului legal - de decădere sau de prescripție - fiind de prisos și ca atare cele două dispoziții contestate sunt absolut legale și se verifică ca atare și în apel.
De altfel, chiar și cererea de repunere în termen, a fost formulată în mod tardiv, după soluționarea cererilor de restituire în natură, aceasta reprezentând tot o culpă a reclamanților (făcând abstracție de motivele de fond ale acestei cereri, motive care sunt netemeinice).
De fapt, Curtea observă că reclamanții apelanți nici nu au indicat vreo dată certă, la care ar fi încetat "cauzele" care i-au pus în "imposibilitatea" de a formula cererea de restituire în natură, dată în raport de care să poată fi calculat termenul de prescripție ce operează pentru formularea unei cereri de repunere în termen așa cum este prevăzut în Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Potrivit art. 103 al. 2 Cod procedură civilă "neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termen legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune astfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei" și în acest din urmă caz - al. 2 al aceluiași text legal prevede că - actul de procedură se va împlini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării.
Apelanții reclamanți nu au făcut însă dovada prin nici o probă - legală, concludentă și pertinentă cauzei - că s-ar încadra în prevederile sus - citate, nedovedind că au fost împiedicați prin împrejurări de fapt mai presus de voința lor (de genul forței majore, cazului fortuit, etc) în formularea de notificări, în termenul legal sus- menționat, ce în cauză s-a împlinit la 14.02.2002(reclamanții introducând contestațiile la 25.04.2007 și respectiv 26.06.2008); după cum nu au probat nici data când ar fi încetat împiedicarea lor la introducerea acestor notificări, ori motivele împiedicării și ca atare, în mod corect prima instanță a respins cererea reclamanților de repunerea lor în termen.
Referitor la fondul cauzei, Curtea stabilește că tot corect au fost respinse contestațiile reclamanților, deoarece ele au fost formulate cu nerespectarea prev. art. 22 al. 1 din Legea nr. 10/2001, vizând termenul legal de depunerea notificării, care a expirat, în speță la 14.02.2002, cum s-a arătat deja, în cele de mai sus, acest termen fiind - evident - de decădere( iar nu de prescripție), nesusceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, încălcarea acestui termen având ca efect stingerea dreptului subiectiv, în acord, atât cu doctrina juridică de specialitate, cât și cu jurisprudența în materie, inclusiv a instanței supreme.
Așa fiind, în raport de toate considerentele ce preced și cum nici una din criticile formulate în apel nu sunt întemeiate ele nefiind de natură să-l facă admisibil și să influențeze soluția primei instanțe, care este deci corectă sub toate aspectele, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat acest apel al reclamanților, menținând în vigoare sentința civilă apelată, pe care o verifică drept legală și temeinică, fiind pronunțată în concordanță cu toate probele din dosarul cauzei și cu respectarea principiului disponibilității specific procesului civil, în sensul rezolvării prezentului litigiu în limitele investirii instanței, potrivit tuturor argumentelor expuse, pe larg, mai sus de
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel d e către intimata pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamanții și -A împotriva sentinței civile nr. 417 din 12.11.2008, pronunțată de Tribunalul C-S, Reșița, în dosarul nr-.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 26 februarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. /13.03.2009
Tehnored /20.03.2009
Ex.5
Primă instanță:
Președinte:Trandafir PurcărițaJudecători:Trandafir Purcărița, Lucian Lăpădat
