Speta Legea 10/2001. Decizia 40/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 40/A/2010
Ședința publică din 19 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Marta Carmen Vitos
JUDECĂTOR 2: Ioan Daniel Chiș
GREFIER: - -
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanții, C, împotriva sentinței civile nr. 317 din 5 iunie 2008 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosarul nr- privind și pe intimații MUNICIPIUL B-PRIN PRIMAR, PRIMARUL MUNICIPIUL B, -, -, SC SRL, SC SRL, C, INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI B-N, având ca obiect acțiune în baza Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentantul reclamanților apelanți, avocat, cu împuternicire avocațială la dosar-fila 30, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care, reprezentantul reclamanților apelanți depune la dosar chitanța privind achitarea diferenței de onorariu expert în sumă de 141.70 lei.
Curtea, din oficiu, pune în discuția reprezentantului reclamanților apelanți posibilitatea revenirii asupra probei încuviințate, respectiv a comunicării de către Primăria Municipiului B-M a celor două contracte de vânzare-cumpărare vizând apartamentele înstrăinate către terțe persoane în baza Legii nr. 112/1995.
Reprezentantul reclamanților apelanți apreciază că această probă nu este pertinentă, astfel că solicită revenirea asupra acesteia.
Curtea, după deliberare, revine asupra probei privind comunicarea de către Primăria Municipiului B-M a actelor solicitate, față de obiectul apelului, respectiv obligarea apelanților la restituirea sumei acordate, încasate cu titlu de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, această probă nefiind concludentă și pertinentă în cauză.
Reprezentantul reclamanților apelanți arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Curtea apreciază că la dosar sunt suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Reprezentantul reclamanților apelanți solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii introductive și anularea dispoziției nr. 166/13.02.2008 a Primarului Municipiului
În subsidiar, solicită partajarea și restituirea în natură a imobilului, cu cheltuieli de judecată în sumă de 2000 lei reprezentând onorariu avocațial.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 317 din 5 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Bistrița N, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanții, domiciliată în Mijlocenii Bârgăului, nr. 50, jud. B-N, ȘI C, împotriva pârâților: MUNICIPIUL B, PRIN PRIMAR, PRIMARUL MUNICIPIULUI B, -, -, C, ȘI INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI B-N, având ca obiect anularea Dispoziției nr. 166/13.02.2008 emisă de Primarul municipiului
S-a respins acțiunea promovată împotriva pârâtelor și, pentru lipsa capacității de folosință pasive.
Reclamanți au fost obligați să plătească pârâtului - suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Reclamanții au fost obligați să plătească pârâților, -, și suma de 500 lei, cu același titlu.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 166/13.02.2008 emisă de Primarul municipiului B s-a hotărât restituirea în natură, după restituirea în cuantum actualizat din 2001 sumei de 640.100.269 lei ROL, a trei apartamente cu destinația de locuință, închiriate, și a două spații cu destinație comercială, închiriate, situate în Municipiul B,-, identificate în 3024 B nr. top 1070 și 1069/2, în favoarea lui, -, pentru cota de, după;, -, pentru cota de, după;, pentru cota de, după;, pentru cota de, după.
Apoi, s-a statuat că dispoziția face dovada proprietății doar după restituirea în cuantum actualizat din 2001 sumei mai sus indicate și are forța probantă a unui înscris autentic după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară; că beneficiarii restituirii au obligația respectării prevederilor art. 13 și urm. din Legea 10/2001, cu privire la protecția chiriașilor.
Totodată, s-a propus petenților acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în titluri de despăgubire acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru două apartamente cu destinația de locuințe, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractele nr. 581/1998 și 622/1998, și suprafața de teren de 180 mp.
În fundamentarea dispoziției s-au făcut următoarele considerații.
Prin notificările nr. 18.758/15.08.2001, 12.438/30.05.2001, 18.499/13.08.2001, 14.751/15.06.2001, 18.501/13.08.2001, 14.748/25. 06.2001, conexate, formulate de persoanele enumerate în dispozitivul actului atacat, personal sau prin mandatar, se solicită restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcție și teren situat în B,-, înscris în nr. 3024 B nr. top 1070 și 1069/2.
Conform Certificatului privind starea de fapt a imobilului întocmit de Direcția Fond Imobiliar din cadrul Primăriei municipiului B, imobilul construcție și teren în suprafață de 515 mp există și este compus din 7 unități locative, după cum urmează: 2 apartamente cu destinația de locuințe, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, lui și; 3 apartamente cu destinația de locuință, închiriate; 2 spații cu destinația de spații comerciale, închiriate.
Imobilul construcție și teren a fost preluat de la și, în temeiul Decretului-lege nr. 111/1951, ca bun părăsit, prin sentința civilă nr. 1846/1962, fără a se acorda despăgubiri.
Imobilul a fost revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-au acordat despăgubiri, conform sentinței civile nr. 905/2000 și deciziei civile nr. 1511/2001, în cuantum de 640.100.269 lei ROL.
La data preluării imobilului, componența acestuia era, conform sentinței nr. 1437/1962, "Casă de piatră cu etaj, 6 camere, 3 bucătării, 2 prăvălii, o pivniță și curte în suprafață de 106 stj.p, și nr. top 1069/2 - curte în suprafață de 37 stj.p".
Imobilul a fost proprietatea tabulară a lui și, care au fost declarați morți prin sentința nr. 1311/1957. Aceștia au avut ca și frați pe, și.
au făcut dovada că sunt moștenitori după aceștia, pe ramuri, după cum urmează: după sunt succesori, și -, pentru cota de părți; după sunt succesori, și, pentru cota de părți; după sunt succesori și, pentru cota de părți; după sunt succesori, și, pentru cota de părți.
S-a reținut că acțiunea în anularea dispoziției nu este fondată deoarece actul ce finalizează procedura administrativ prealabilă obligatorie, instituită de Legea nr. 10/2001, republicată, prin articolul 21 și următoarele, a rezolvat raporturile juridice părți în deplin acord cu normele cuprinse în articolul 4 alin. 2-4 din lege, dar și cu cele de drept comun privind devoluțiunea succesorală legală, din art. 650-652, 654, 659-663, 664-668, 669-674, 685-689 cod civil și art. 1 din Legea nr. 319/1944, precum și cu înscrisurile doveditoare ale calității de moștenitor exhibate de notificatori.
Bunurile în litigiu, înscrise în 3024 B sub nr. top 1070, 1069/2 (,29), au devenit proprietatea tabulară a numiților (în ) (născ. la 10 iulie 1881) și (născută, la 20.12.1873), soți, în anul 1923, B 67-68.
Prin sentința civilă nr. 1486/1962 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului B în dosar nr. 783/1962 s-a dispus trecerea lor în patrimoniul statului, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, ca bunuri fără stăpân. Preluarea s-a operat și în registrele de publicitate imobiliară, sub B 70.
proprietari au fost declarați judecătorește morți prin sentința civilă nr. 1311/1957 a aceluiași tribunal. Despre decesul lor, în anul 1957, se amintește și în hotărârea anterioară. Din căsătoria lor nu au rezultat copii. Calitatea de urmaș și-au însușit-o, în termenul de 6 luni, de opțiune succesorală, numai erezii lui, din clasa a II-a de moștenitori, a colateralilor privilegiați, potrivit declarațiilor și recunoașterilor făcute în fața notarului, aspect ce derivă din procesul verbal întocmit în dosarul nr. S 41/1958 la data de 4 februarie 1958. Dovada atestă că moștenirea lui de cujus s-a deferit, și interesează în cauză, în următoarea ordine:
A - numitei, soră a defunctului, în nume propriu, rudă de gradul II;
B - lui, și, prin reprezentare, în locul lui G () (născ. la 9.10.1873, dec. la 30.12.1954), fratele defunctului, predecedat, în calitate de nepoți de frate, rude de gradul III.
C - lui și (), prin reprezentare, în locul lui (născ. la 1 august 1883, dec. la 7.01.1953), fratele defunctului, predecedat, în calitate de nepoți de frate, rude de gradul III.
D - lui, prin reprezentare, în locul lui (Elia) (născ. la 20.07.1879, dec. la 13.08.1915), frate cu defunctul, predecedat, în calitate de nepoată de frate, rude de gradul III.
Procesul verbal indică și alți moștenitori, însă referirea la ei nu este necesară întrucât nu au înțeles să-și valorifice drepturile sub imperiul Legii nr. 10/2001, asupra imobilelor litigioase. Drept urmare, de cotele lor profită ceilalți moștenitori, prin acrescământ, văzând art. 4 alin. 4 din lege.
Pe parcursul timpului, o parte din succesorii înșiruiți mai înainte au decedat, având la rândul lor proprii urmași, care dobândesc proprietatea în discuție succesiv, prin faptul morții părinților lor, întemeiat pe descendența clasei I, sau pe însușirea de soț supraviețuitor, și nu pe rudenia colateralilor privilegiați, raportat la fostul proprietar inițial, cum eronat au enunțat reclamanții regulile de moștenire inițial.
La partea din averea agonisită de (A), născută la 5.06.1876, decedată la 7 ianuarie 1960, de la fratele său, a avut vocație succesorală fiul ei, născut la 28 august 1903. Apoi, prin decesul lui, la 19 mai 1977, cota din bunuri a revenit soției supraviețuitoare AO. și fiilor și -.
La fracțiunea din aceeași avere (B), dobândită de (născ. la 20.07.1919, dec. la 9.12.1993), de (născ., la 6 august 1906, dec. la 19.08.1989) și de (născ., la 11. 12. 1910, dec. la 13.03.1999) succed jr. (născ. la 28.07.1947), fiul lui senior; (născ., la 3.11.1939), fiica lui, și, respectiv, (născ. la 20.09.1942), (născ., la 27.10.1948), (născ., la 13.12.1946), copiii lui.
Pe (C) (născ. la 29.11.1921, dec. la 14.10.1993) îl moștenește fiul jr. (născ. la 4 iulie 1946), iar pe (D) (născ., la 2.03.1904, dec. la 4.09.1987), copiii ei: (născ. la 16.04.1940), (născ. la 28.01.1949), (născ., la 26.04.1933), (născ. la 24.10.1937), - (născ., la 19.10.1926), (născ., la 9.08.1935), (născ., la 14.02.1931), (născ., la 12.09.1942), (născ., la 29.01.1929), (născ. la 14.11.1924).
. nașterile, căsătoriile și decesele prezentate până acum sunt sprijinite probator, alături de procesul verbal notarial, de actele de stare civilă, de înscrisurile referitoare la identitatea părților, existente în dosar la filele 88-110, 170-173, 174-181, 235-238, 240-244, 306-319, 400-450, 529-534.
Analiza mijloacelor de dovadă demonstrează greșeala reclamanților din cererea de chemare în judecată în fixarea genealogiei reale în cauză, cu repercusiuni asupra legalității și temeiniciei soluției preconizate de ei. Motivele de fapt ale acțiunii invocă, totodată, reguli de determinare a vocației succesorale, principii de includere a unor persoane în anumite clase de moștenitori sau de încadrare în gradele de rudenie, în neconcordanță vădită cu textele articolelor 659-663, 664-669, 672, 676 Cod civil, ultimul fiind modificat prin Legea privind impozitul progresiv pe succesiuni din 28 iulie 1921, text legal care a limitat cercul rudelor chemate de lege la moștenire, în linie colaterală, la cele până la gradul al IV-lea inclusiv.
S-a reținut că în dosarele acvirate (nr. 602/2005, nr. 3141/2006 ale Tribunalului Bistrița -N, nr. 4629/2006 al Judecătoriei Bistrița ) și prin statuările sentinței civile nr. 527/2000, ale deciziei nr. 905/2000 a Tribunalului Bistrița -N, ale deciziei nr. 1511/2001 a Curții de Apel Cluj, chestiunea în discuție nu s-a tranșat diferit, contrar aprecierilor reclamanților din acțiune.
În final, prin precizările scrise depuse la dosar pentru ultimul termen de judecată, prin concluziile scrise, ulterioare dezbaterii în fond a procesului, reclamanții și-au remediat cel puțin parțial erorile comise.
Concluzionând, s-a constatat că atât reclamanții, cât și ceilalți solicitanți, atrași în proces ca și pârâți de rând 3-18, îndeplinesc calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, în comun, în cote-părți ideale, așa cum s-a precizat în dispoziția primarului, în virtutea articolului 4 alin. 1 din lege.
S-a mai reținut că pretenția anulării dispoziției de obligare a persoanelor care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 la returnarea lor contravine articolului 20 din lege și articolului 20.1 din nr.HG 250/2007. în natură a unor apartamente ce compun casa din litigiu este condiționată imperativ de îndeplinirea sarcinii de restituire a sumelor aferente acestor apartamente, încasate în baza actului normativ menționat, indiferent de procedura, administrativă ori judiciară, în care s-a dispus plata despăgubirilor. sumei actualizate nu operează în beneficiul celorlalți notificatori, cum nefondat sugerează pârâtul, ci în favoarea statului și se varsă într-un cont deschis la Trezoreria Statului prin ordin al ministrului finanțelor.
În ipoteza în care între stat și persoanele îndreptățite există obligații reciproce de plată și de restituire, fundamentate pe reglementările Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, compensarea și acordarea titlurilor de despăgubire se efectuează după prescripțiile articolelor 22-23 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 22 din nr.HG 1095/2005, abilitatea stingerii obligațiilor în această modalitate și atribuirii diferenței despăgubirilor, dacă este cazul, revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță și anulării dispoziției nr. 166/13.02.2008 a primarului Municipiului
În motivarea apelului arată că sunt moștenitorii reclamantei, decedată, și au atacat soluția instanței de fond fiind nemulțumiți sub aspectul obligării reclamanților la restituirea sumei de 640.100.269 lei ROL.
Prin dispoziția atacată Primăria Mun. Bar ecunoscut reclamanților și pârâților calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii ca urmași ai def. și și întrucât reclamanții au urmat și procedura la Legea nr. 112/1995 obținând ca despăgubiri suma de 640.100.269 lei ROL i-a obligat să restituie această sumă actualizată după care reclamanții împreună cu ceilalți intimați, toți moștenitori colaterali să beneficieze de măsurile reparatorii. Deși inițial au contestat calitatea de moștenitori legali în grad a culege moștenirea a intimaților urmarea a depunerii de către intimați a procesului verbal din dosarul succesoral nr. 41/1958 și a actelor de stare civilă au constatat că într-adevăr și aceștia sunt moștenitori legali și sunt îndreptățiți la reconstituire.
Mai precizează faptul că într-adevăr din eroare, nu au cunoscut exact numărul moștenitorilor și plasarea lor în lanțul succesoral însă în momentul în care s-a depus acel act notarial au și făcut precizările care s-au depus la dosar încă înainte de judecarea cauzei în fond astfel că sub acest aspect acuzația adusă de instanța fondului că ar fi de rea credință este nefondată.
În ce privește problema obligării reclamanților de-a restitui suma încasată ca măsuri reparatorii la Legea nr. 112/1995 apreciază că Dispoziția Primarului menținută prin sentința este o măsură nelegală și de natură a le crea prejudicii.
Astfel la Legea nr. 112/1995 s-a deschis o procedură în baza căruia toate persoanele interesate și care ar fi avut calitate de moștenitori puteau să solicite ca în baza Legii nr. 112 să beneficieze de această măsură reparatorie. Reclamanții au fost singurele persoane dintre moștenitorii legali dovediți care au urmat procedura la Legea nr. 112 și prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat li s-a acordat această sumă. În condițiile în care această sumă s-a acordat printr-o hotărâre judecătorească consideră că nu se poate pune problema obligării de-a restitui suma încasată câtă vreme acele hotărâri judecătorești nu au fost desființate, ele fiind în vigoare. De altfel, la Legea nr. 112/1995 s-au acordat doar despăgubiri parțiale în limita a 20 salarii motiv pentru care reclamanții au uzat ulterior și de procedura la Legea nr. 10/2001.
Consideră că motivarea instanței în sensul că solicitarea reclamanților de-a se anula dispoziția în ce privește restituirea sumelor încasate este contrară legii, o apreciază de asemenea greșită, având în vedere că prevederile art. 20 alin. 1 nu sunt aplicabile pentru că imobilele au fost deja înstrăinate.
Consideră că sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. 2 iar din dispozițiile art. 20 alin. 4 care prevăd că " Persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere în condițiile prezentei legi." reiese concluzia că ceea ce pot solicita ceștia din urmă este numai ceea ce a rămas neacordat în temeiul Legii nr. 112/1995.
În art. 2 al aceluiași text se precizează clar că persoanele care au primit despăgubiri la Legea nr. 112/1995 au dreptul la diferența dintre valoarea actualizată și valoarea corespunzătoare a imobilului, ori în speță reclamanții au primit despăgubiri limitate, diferența ce a rămas de restituit este M în raport cu cea ce au primit și în consecință nu au avut niciodată pretenția să primească decât ceea ce li se cuvine potrivit ramurii de moștenire, astfel că nu pot fi obligați la restituirea sumei, apoi să primească diferența.
Nici intimații nu au susținut că reclamanții ar fi obligați să restituie despăgubirile ci doar instanța în virtutea rolului prea activ a ținut să dea această soluție.
Ulterior, la data de 14.01.2009 reclamantele și au depus un script intitulat "punct de vedere", prin care arată că instanța de fond în mod greșit a menționat procesul verbal din dosarul succesoral nr. 41/1958 și că au contestat întotdeauna calitatea de moștenitori în grad egal de a culege moștenirea a pârâților.
Aceleași chestiuni cu privire la contestarea calității de moștenitor a pârâților au fost expuse și prin concluziile scrise din data de 09.06.2009 (fila 369 dosar apel).
Sentința atacată a fost comunicată reclamantei la data de 25.06.2008 (fila 665 dosar fond) iar reclamantei, a cărei succesoare este, la data de 27.06.2008 (fila 672 dosar fond).
Apelul a fost formulat și de reclamantele și și a fost declarat la data de 30.06.2008 iar prima zi de înfățișare a fost la data de 14.11.2008, al doilea termen de judecată, când toate părțile putea pune concluzii, intimaților fiindu-le comunicate deja motivele de apel depuse inițial.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează.
Apelanții reclamanți prin motivele de apel depuse inițial arată că urmare a depunerii de către intimați a procesului verbal din dosarul succesoral nr. 41/1958 și a actelor de stare civilă au constatat că într-adevăr și aceștia sunt moștenitori legali și sunt îndreptățiți la reconstituire. Din eroare nu au cunoscut exact numărul moștenitorilor și plasarea lor în lanțul succesoral, însă în momentul în care s-a depus acel act notarial au și făcut precizările care s-au depus la dosar încă înainte de judecarea cauzei în fond.
Curtea reține că aceste afirmații au valoarea unei mărturisiri în condițiile art. 1204 și urm. Cod civil, o eventuală revenire asupra acesteia nefiind posibilă decât în cazul unei erori de fapt, ceea ce nu s-a dovedit.
O astfel de mărturisire nici nu era necesară dat fiind că legăturile de rudenie au fost pe deplin și în mod corect stabilite de prima instanță.
În aceste condiții va fi analizat scriptul depus lterior, la data de 14.01.2009, de către reclamantele și, intitulat "punct de vedere", prin care arată că instanța de fond în mod greșit a menționat procesul verbal din dosarul succesoral nr. 41/1958 și că au contestat întotdeauna calitatea de moștenitori în grad egal de a culege moștenirea a pârâților și concluziile scrise din data de 09.06.2009 (fila 369 dosar apel).
Curtea constată că pe de o parte aceste scripte ar părea o revenire asupra unei mărturisiri, care nu poate fi primită, dat fiind cele de mai sus, iar pe de altă parte aceste scripte, care pot fi considerate o completare a motivelor de apel, au fost depuse după termenul stabilit imperativ de art. 287 alin. 2 Cod procedură civilă, prin urmare nu va fi luat în considerare.
Astfel, sentința atacată a fost comunicată reclamantei la data de 25.06.2008 (fila 665 dosar fond) iar reclamantei. a cărei succesoare este, la data de 27.06.2008 (fila 672 dosar fond).
Apelul a fost declarat la data de 30.06.2008 iar prima zi de înfățișare a fost la data de 14.11.2008, al doilea termen de judecată, când toate părțile putea pune concluzii, intimaților fiindu-le comunicate deja motivele de apel depuse inițial.
Art. 287 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă prevede că cererea de apel va cuprinde, printre altele, motivele de fapt si de drept pe care se întemeiază apelul iar alin. 2 din același text legal dispune că cerințele de la pct. 3 si 4, sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii. Aceste cerințe pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfățișare.
Admite excepția tardivității motivelor de apel vizând contestarea calității de moștenitori a pârâților, invocate la 14.01.2009 și 09.06.2009.
În ce privește problema obligării reclamanților de-a restitui suma încasată ca măsuri reparatorii la Legea nr. 112/1995 apelanții apreciază că Dispoziția Primarului menținută prin sentința este o măsură nelegală și de natură a le crea prejudicii. Astfel la Legea nr. 112/1995 s-a deschis o procedură în baza căruia toate persoanele interesate și care ar fi avut calitate de moștenitori puteau să solicite ca în baza Legii nr. 112 să beneficieze de această măsură reparatorie. Reclamanții au fost singurele persoane dintre moștenitorii legali dovediți care au urmat procedura la Legea nr. 112 și prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat li s-a acordat această sumă. În condițiile în care această sumă s-a acordat printr-o hotărâre judecătorească consideră că nu se poate pune problema obligării de-a restitui suma încasată câtă vreme acele hotărâri judecătorești nu au fost desființate, ele fiind în vigoare. De altfel, la Legea nr. 112/1995 s-au acordat doar despăgubiri parțiale în limita a 20 salarii motiv pentru care reclamanții au uzat ulterior și de procedura la Legea nr. 10/2001.
Curtea reține că aceste motive de apel nu pot fi primite dat fiind că nu are nici o relevanță că reclamanții au fost singurele persoane care au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, dat fiind că Legea nr. 10/2001 nu impune ca și condiție prealabilă formularea unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că orice persoană poate formula cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 și poate primi măsuri reparatorii în temeiul acestei legi dacă dovedește că este persoană îndreptățită, chiar dacă nu a formulat cerere și nu a primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.
Faptul că despăgubirile primite în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost stabilite în procedura administrativă sau în procedura judiciară nu are nici o relevanță, cât timp art. 20 alin. 1 Legea nr. 10/2001 nu distinge nici cu privire la acest aspect, ci dispune doar că persoanele care au primit despăgubiri în condițiile <LLNK 11995 112 10 201 0 18>Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație.
Reclamanții apelanți nu au oferit nici un argument rezonabil în susținerea afirmației lor, faptul că despăgubirile au fost stabilite prin o hotărâre judecătorească nu permite crearea unei discriminări între cei ce au primit despăgubirile în procedura administrativă, pe de o parte, și cei ce le-au primit în procedura judiciară, pe de altă parte.
Situației rezultate dintr-o hotărâre judecătorească îi sunt aplicabile dispozițiile legale obligatorii apărute ulterior stabilirii acelei situații. Reclamanții nu au oferit nici un criteriu de înlăturare a acestor dispoziții legale.
Consideră apelanții că motivarea instanței în sensul că solicitarea reclamanților de-a se anula dispoziția în ce privește restituirea sumelor încasate este contrară legii, o apreciază de asemenea greșită, având în vedere că prevederile art. 20 alin. 1 nu sunt aplicabile pentru că imobilele au fost deja înstrăinate și că sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. 2 iar din dispozițiile art. 20 alin. 4 care prevăd că " Persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere în condițiile prezentei legi." reiese concluzia că ceea ce pot solicita aceștia din urmă este numai ceea ce a rămas neacordat în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit art. 20 alin. 3.
Curtea reține că o astfel de interpretare nu este susținută de textul legal, alin. 4 al art. 20 arată doar îndreptățirea persoanelor care nu au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 de a formula cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 iar o aplicare exclusivă a art. 20 alin. 3 nu poate fi admisă dat fiind că are prevalență restituirea în natură, pe care reclamanții nu o pot refuza.
Aceasta nu înlătură nicidecum aplicarea art. 20 alin. 1 din aceași lege cu privire la obligativitatea restituirii despăgubirilor primite în temeiul Legii nr. 112/1995.
Nu se poate susține nici aplicarea doar a dispozițiilor art. 20 alin. 2 dat fiind că nu pentru imobilele pentru care se primesc despăgubiri prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt obligați reclamanții să restituie despăgubirile ci pentru partea de imobil restituită în natură.
În speță sunt aplicabile și dispozițiile art. 20 alin. 2, o parte din imobil fiind înstrăinată, dar cu privire la partea de despăgubiri privind această parte din imobil, în ipoteza în care între stat și persoanele îndreptățite există obligații reciproce de plată și de restituire, fundamentate pe reglementările Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, compensarea și acordarea titlurilor de despăgubire se efectuează după prescripțiile articolelor 22-23 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 22 din nr.HG 1095/2005, abilitatea stingerii obligațiilor în această modalitate și atribuirii diferenței despăgubirilor, dacă este cazul, revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum corect a reținut prima instanță.
Aceste argumente sunt valabile și la susținerea apelanților că în art. 2 al aceluiași text se precizează clar că persoanele care au primit despăgubiri la Legea nr. 112/1995 au dreptul la diferența dintre valoarea actualizată și valoarea corespunzătoare a imobilului, ori în speță reclamanții au primit despăgubiri limitate, diferența ce a rămas de restituit este M în raport cu cea ce au primit și în consecință nu au avut niciodată pretenția să primească decât ceea ce li se cuvine potrivit ramurii de moștenire, astfel că nu pot fi obligați la restituirea sumei, apoi să primească diferența.
Mai trebuie adăugat că persoanele care au primit despăgubiri la Legea nr. 112/1995 și care au dreptul la diferența dintre valoarea actualizată și valoarea corespunzătoare a imobilului sunt acele persoane care au de primit doar despăgubiri în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 iar nu și persoanele cărora li s-a restituit în natură imobilul în temeiul Legii 10/2001.
Nu s-a invocat la fond nici compensarea despăgubirilor ce le au de primit în temeiul Legii nr. 10/2001 cu cele deja încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, o astfel de cerere fiind formulată pentru prima dată în apel.
Mai arată apelanții că nici intimații nu au susținut că reclamanții ar fi obligați să restituie despăgubirile ci doar instanța în virtutea rolului prea activ a ținut să dea această soluție.
Curtea constată că obligarea la restituirea despăgubirilor a fost dispusă de către Primar prin dispoziție iar nu de către instanță, instanța doar a constat că măsura restituirii este legală.
În altă ordine de idei, trebuie sesizat că există situații aparent nereglementate de legea nr. 10/2001, cum ar fi ipoteza în cauză când unul dintre moștenitori, persoană îndreptățită nu formulează cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 ci doar în temeiul Legii nr. 112/1995, primind și despăgubiri în baza acestei din urmă legi.
Ca și ipoteză de lucru, pentru a simplifica înțelegerea problemei, se poate imagina situația când există doi moștenitori, iar unul dintre aceștia formulează cerere pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, și i se și acordă astfel de despăgubiri, iar celălalt moștenitor, care nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, formulează o cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001. Este indiferent dacă cei doi moștenitori au avut sau nu o înțelegere ca doar acela care nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 să formuleze cerere în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dacă am admite că în această din urmă ipoteză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 am avea situația în care pentru același imobil se va acorda o dublă despăgubire, una în temeiul Legii nr. 112/1995 și restituirea în natură sau în echivalent fără ca din despăgubirea ce s-ar primi în temeiul Legii nr. 10/2001 să se poată deduce despăgubirea primită în temeiul Legii nr. 112/1995.
Or, o astfel de situație nu poate fi admisă, rămânând ca despăgubirea primită în temeiul Legii nr. 112/1995 să fie luată în considerare pentru aplicarea art. 20 din Legea nr. 10/2001 chiar dacă persoana sau una din persoanele ce au primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au mai formulat cerere și în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dacă s-ar admite că cei care nu au formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 nu ar trebuie să restituie despăgubirile atunci s-ar ajunge la o dublă despăgubire în această măsură, pentru că prima dată s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, care prin ipoteză nu se restituie, iar apoi se restituie și imobilul în natură.
Or, dacă imobilul ar fi fost restituit în natură nimeni nu poate pretinde să i se mai restituie încă odată același imobil în temeiul Legii nr.10/2001, dat fiind că ar fi o dublă despăgubire.
Dacă nimeni nu poate solicita o despăgubire rezultă că este indiferent cărei persoane i s-au acordat despăgubiri, rămânând moștenitorilor să se desocotească între ei.
Mai mult, potrivit art. 20 alin. 2 teza II din Legea nr. 10/2001 "Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor <LLNK 11995 112 10 201 0 18>Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului."
vreme art. 20 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede fără alte deosebiri că "Persoanele care au primit despăgubiri în condițiile <LLNK 11995 112 10 201 0 18>Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație." rezultă că despăgubirile se acordăin rem, având în vedere imobilul iar nu în considerarea faptului persoanelor care au formulat cerere în temeiul diferitelor legi de retrocedare prezent sau viitoare.
Din toate aceste texte se desprinde ideea că despăgubirea este unică și trebuie să se încadreze cel mult la nivelul restituirii în natură sau a despăgubirilor constând în valoarea corespunzătoare de piață a imobilului, în urma aplicării oricărei legi de restituire.
Instanța nici nu a fost investită cu o cerere prin care să i se solicite să analizeze faptul că C nu ar trebui să restituie despăgubirile deoarece nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 și invers persoanele care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au formulat cererea în temeiul Legii nr. 112/1995.
Față de aceste considerente curtea va respinge excepția lipsei de interes a formulării apelului de către reclamantul C, dat fiind că acest apelant, în prezent decedat, va trebui să restituire, prin moștenitori partea de despăgubiri primită în temeiul Legii nr. 112/1995.
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de reclamanții, C, decedat în cursul apelului, moștenitori fiind ceilalți reclamanți și, decedată în cursul procesului, succesori fiind, și împotriva sentinței civile nr. 317/F din 5.06.2008 a Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepția lipsei de interes a formulării apelului de către reclamantul
Admite excepția tardivității motivelor de apel vizând contestarea calității de moștenitori a pârâților, invocate la 14.01.2009 și 09.06.2009.
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții, C, decedat în cursul apelului, moștenitori fiind ceilalți reclamanți și, decedată în cursul procesului, succesori fiind, și împotriva sentinței civile nr. 317/F din 5.06.2008 a Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - --- - - -
de, dactilografiat de
În 33 ex. la data de 09.03.2010
Judecător fond -, Tribunalul Bistrița -
Președinte:Marta Carmen VitosJudecători:Marta Carmen Vitos, Ioan Daniel Chiș
