Speta Legea 10/2001. Decizia 486/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1827/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 486
Ședința publică din 13.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul pârât Municipiul B prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 446 din 30.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și -.
Cauza are ca obiect acțiune civilă formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal, se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți, și -. în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2008, eliberată de Baroul București (fila 13 din dosarul de fond) și lipsește reprezentantul instituției apelante pârâte Municipiul B prin Primarul General.
Se face referatul cauzei de către grefier, după care:
Avocatul intimaților solicită admiterea probei cu înscrisuri, constând într-o declarație de notorietate cu privire la, autentificată sub nr. 41477/20.12.1935, a cărei copie o depune la dosar.
După deliberare, Curtea încuviințează cererea intimaților reclamanți privind administrarea probei cu înscrisul depus la dosar, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 2 din Codul d e procedură civilă.
Avocatul intimaților arată că aceștia nu mai au alte cereri de formulat, nici probe de solicitat.
Având în vedere declarațiile părților, în sensul că nu mai sunt alte cereri de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de apel.
Avocatul intimaților reclamanți solicită respingerea cererii de recurs/apel, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Solicită a fi avut în vedere faptul că, prin ansamblul probelor administrate în cauză, aceștia au dovedit calitatea lor de persoane îndreptățite la restituirea bunului aflat în litigiu, preluat abuziv de către stat.
Arată că nu solicită obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr-, la data de 23 octombrie 2008, pe rolul Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, reclamanții, și au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B, prin Primarul General, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului situat în B,- (fost 125 - 127), sector 3, și, în subsidiar, acordarea de despăgubiri pentru imobilul menționat.
Prin sentința civilă nr. 446/30.03.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanții, și, astfel cum a fost precizată, obligând pârâtul MUNICIPIUL B, prin PRIMARUL GENERAL să emită o dispoziție, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamanților, pentru imobilul situat în B,- (fost nr.125 - 127), sector 3, format din teren în suprafață de 979 mp și două corpuri de construcții, astfel cum sunt identificate prin fișele tehnice de imobil întocmite de în 1987.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a constatat următoarele:
Prin actul de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. 25055, la data de 5 septembrie 1930, la Tribunalul Ilfov - Secția notariat, și transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. 11543 din 05 septembrie 1930, numiții și au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,- - 127, format din teren și două corpuri de casă.
Conform istoricului de rol fiscal, în perioada 1942 - 1950, pentru imobilul din- - 129, au figurat ca plătitori de impozit numiții și, pentru o casă compusă din trei apartamente la etaj și trei apartamente la parter.
În anul 1950, imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului 92/1950 pe numele și, poziția 573 în anexa la decret, fără a fi acordate despăgubiri. De asemenea, construcția a fost demolată în temeiul Decretului de expropriere nr. 217/1989.
Conform certificatelor de moștenitor nr. 293/1972, eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 B, nr. 42/2000, eliberat de Biroul Notarului Public " -", nr. 221/1996, eliberat de Biroul Notarului Public "- ", nr. 30 din 17 august 1998, eliberat de Biroul Notarului Public " ", nr. 37 din 25 august 2004, eliberat de Biroul Notarului Public " " și nr. 93 din 21 decembrie 2005, eliberat de Biroul Notarului Public " ", reclamanții sunt moștenitorii numiților și, ca urmare a transmiterii succesive a patrimoniilor.
Prin notificarea nr. 477 din 29 iunie 2001, reclamanți au solicitat restituirea în natură a imobilului ce a aparținut autorilor lor, iar, în subsidiar, au solicitat despăgubiri.
În drept, tribunalul a reținut că, potrivit art. 4 alin. 2 raportat la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, față de dovedirea faptului că autorii lor, numiții și, au deținut dreptul de proprietate asupra imobilului - teren și construcție, situat în B,- (fost 125 - 127), sector 3, preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, construcția fiind ulterior demolată.
Imobilul a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, însăși Legea nr. 10/2001 statuând caracterul abuziv al preluării, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Astfel, reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/200,1 raportat la art. 10 alin. 2 din același act normativ, având în vedere imposibilitatea de restituire în natură a imobilului. Astfel, pe de o parte, construcția a fost demolată, în anul 1989, iar terenul este, în prezent, ocupat de o zonă sistematizată din punct de vedere urbanistic, astfel cum reiese din planurile cadastrale depuse la dosar.
Cât privește aspectul nesoluționării de către pârâtă a notificării, tribunalul a reținut că termenul de 60 de zile, în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă notificării, a fost depășit. Chiar calculat de la data depunerii ultimelor înscrisuri solicitate reclamanților, cum, potrivit Legii nr. 289/2003, aceste înscrisuri puteau fi depuse până la termenul limită de 1 iulie 2003, acest termen a fost depășit, nemaiputându-se reține că pârâtul ar mai fi în așteptarea unor înscrisuri solicitate reclamanților, întrucât termenul în care puteau fi primite aceste înscrisuri a expirat.
Modalitatea de răspuns la notificare, cât și termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative, ele neavând caracter de recomandare, pentru că altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Ca urmare, prin lipsa răspunsului la notificarea adresată, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat interesele reclamanților și i-au lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce i-a îndreptățit să se adreseze instanței, pentru a cere obligarea pârâtului la emiterea dispoziției motivate.
În ceea ce privește apărarea pârâtului, în sensul că, atât timp cât de la dosar lipseau acte importante, nedepuse din culpa reclamanților, notificarea nu putea fi soluționată, se constată că unitatea deținătoare are obligația de a soluționa notificarea în funcție de actele existente la dosar, dând o soluție conform dispozițiilor legale.
S-au mai avut în vedere și dispozițiile deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit, în mod expres, că instanța este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În ceea ce privește suprafața de teren pentru care reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, tribunalul a avut în vedere terenurile indicate în cele două fișe tehnice depuse la dosar (fila 7 și 10 dosar fond).
Cu privire la construcție, s-a avut în vedere, pentru individualizarea acesteia, cele două fișe tehnice depuse la dosar (fila 7 și 10 dosar fond) și cele întocmite de în anul 1987.
Nu s-a putut acorda direct măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor, așa cum au solicitat reclamanții, față de aspectul că sarcina stabilirii măsurilor reparatorii (forma acestora, precum și cuantumul) revine Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii.
Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel Municipiul B, prin Primarul General, solicitând admiterea apelului și schimbarea hotărârii apelate, iar, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea apelului, s-a arătat că, interpretând, în mod greșit, probatoriul administrat în cauză și dispozițiile art. 21 - 25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanța de fond a obligat pârâtul să emită o dispoziție, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamanților, pentru imobilul situat în B,- (fost 125 - 127), sector 3, format din teren în suprafață de 979 mp și două corpuri de construcții, astfel cum sunt identificate prin fișele tehnice de imobil întocmite de în 1987.
Legiuitorul a stabilit, însă, prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii, unitatea deținătoare fiind singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
În ceea ce privește termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, acesta poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, însă reclamanții nu au înțeles să completeze dosarul administrativ, astfel încât nu există culpa unității deținătoare.
Instanța de judecată a reținut, în mod greșit, calitatea de succesori a reclamanților după și, deși, din certificatele de moștenitori depuse la dosarul cauzei, rezultă că succesiunea se dezbate după și, iar, la dosar, nu se regăsește o declarație de notorietate, în sensul că și sunt aceleași persoane cu și, sau acte de stare civilă.
Examinând apelul declarat de apelantul - pârât MUNICIPIUL B, reprezentat prin PRIMARUL GENERAL, în limitele cererii de apel, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Sub aspectul primului motiv de apel, prin care se invocă incidența dispozițiilor art. 23 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, care semnifică, în esență, faptul că apelanții - reclamanți ar fi trebuit să aștepte finalizarea procedurii administrative declanșate în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilului situat în B,- (fost 125 - 127), sector 3, și, în cadrul căreia, se depun toate actele doveditoare, Curtea îl apreciază ca nefondat atât din perspectiva deciziei nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, cât și din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la o instanță independentă și imparțială, cu deplină jurisdicție și a jurisprudenței dezvoltată de instanța de contencios european de la Strasbourg în cauzele împotriva României.
Astfel, în ceea ce privește atributul instanței de a dispune obligarea unității deținătoare de a emite dispoziție de restituire în natură, atunci când constată dovedită calitatea de persoană îndreptățită și existența dreptului de proprietate, Curtea reține că această competență a fost stabilită prin Decizia nr. XX/19.03.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, conform căreia, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare, caz aplicabil în speța dedusă judecății, instanța este ținută să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea, această decizie fiind în acord cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Din perspectiva art. 6 al Convenției, care reglementează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială, a dreptului de acces la o instanță, la un tribunal independent și imparțial, Curtea reține că, deși procedura administrativă prealabilă reprezintă o limitare legală admisă a dreptului de acces la un tribunal, aceasta nu trebuie să determine lăsarea fără conținut, fără substanță a acestui drept.
In acest sens, în ipoteza existenței unei proceduri administrative prealabile, dreptul de acces la un tribunal, în sensul articolului 6 din Convenție, presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ, cu atribuții jurisdicționale, să poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept, de către o instanță, care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol (cauzeleGlod contra României, hotărârea din 16 septembrie 2003 și Crișan contra României, hotărârea din 27 mai 2003,Ortenberg contra Austriei, hotărârea din 25 noiembrie 1994), dar, în cauzele recente împotriva României, această posibilitate nu mai este suficientă pentru a preveni afectarea dreptului de acces la un tribunal, ci trebuie să se verifice, în mod necesar, dacă însăși această procedură administrativă prealabilă este una eficientă (cauzaFaimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009, care va deveni definitivă în condițiile art. 44 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
Or, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, instanța de contencios european a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă -, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea, cu privire la care Curtea a constatat, deja de mai multe ori în jurisprudența sa, că nu este funcțional. In consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în măsura sa conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natura nu mai este posibilă.
În acest context, Curtea nu poate fi de acord cu argumentele apelantului, că entitățile obligate la restituire, în ceea ce privește soluționarea notificărilor ce fac obiectul procedurii administrative instituite de lege, au plenitudine de competență în soluționarea acestor notificări, iar instanța de judecată nu ar putea decide acordarea măsurilor reparatorii într-una din modalitățile prevăzute de lege (articolul 26 al Legii nr. 10/2001, în forma republicată). Astfel, s-ar ajunge la situația în care, deși o instanță poate examina motivele de legalitate și temeinicie ale unei dispoziții sau decizii pronunțate de unitatea deținătoare, poate dispune anularea acesteia, în temeiul unor constatări ale dreptului de proprietate și ale calității de persoană îndreptățită, cu consecința restituirii în natură imobilului solicitat, aceeași instanță nu poate stabili, la cererea persoanei interesate, existența unui drept la restituirea în natură a imobilului pretins sau a măsurilor reparatorii, după caz, și modalitatea în care acestea pot fi acordate, în situația în care unitatea deținătoare nu a respectat termenul impus de art. 25 din Legea nr. 10/2001 și nu a răspuns la notificarea adresată de persoana pretins îndreptățită și, pentru această întârziere, în cazul în care întârzierea îi va fi imputabilă acestei entități, reclamantul nu va primi nici o indemnizare (a se vedea cauzele Glod contra României și Crișan contra României, în partea privind încălcarea dreptului de acces la justiție garantat de art. 6 par. 1 din Convenție și cauzeleMatache contra României,hotărârea din 12 octombrie 2006,Porțeanu României, hotărârea din 16 februarie 2006, în partea privind încălcarea dreptului la respectarea bunurilor, prin absența oricărei indemnizații, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție,Faimblat contra României).
Din această perspectivă, reținând și considerentele Deciziei civile nr. IX/20 martie 2006 Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii, care sunt, astfel cum s-a analizat, în acord cu jurisprudența instanței de contencios european, conform cărora "-în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de art. 25 alin.1, în termenul de 60 zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă", Curtea apreciază că, în sens contrar, s-ar nerespecta caracterul reparatoriu al Legii 10/2001, deci, rațiunea legii și persoanele îndreptățite ar fi împiedicate să-și redobândească imobilele, în natura sau prin echivalent.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, prin care se invocă faptul că instanța de fond a reținut calitatea de succesori a reclamanților după și, deși, din certificatele de moștenitor depuse la dosar, rezultă că succesiunea se dezbate după și, iar, la dosar, nu se regăsește o declarație de notorietate, în sensul că și sunt aceleași persoane cu și, sau acte de stare civilă, Curtea îl privește ca nefondat, întrucât, prin înscrisurile administrate ca probe în etapa procesuală a apelului, s-a dovedit faptul că este una și aceeași persoană cu, conform actului de notorietate încheiat la data de 20.12.1935, autentificat la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat la nr.41477/20.12.1935.
Astfel, constatând că intimații - reclamanți au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a autorilor lor și, precum și calitatea de persoane îndreptățite, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, dar și împrejurarea imposibilității restituirii în natură a imobilului, întrucât construcția a fost demolată în anul 1989, iar terenul este, în prezent, ocupat de o zonă sistematizată din punct de vedere urbanistic, astfel cum reiese din planurile cadastrale depuse la dosar, împrejurare necontestată de către intimați, Curtea apreciază că, în mod legal și temeinic, prima instanță a dat eficiență principiului restituirii prin echivalent a acestui imobil.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 296 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul Municipiul B, reprezentat prin Primar General, împotriva sentinței civile nr. 446 din 30 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul - pârât Municipiul B, prin Primarul General, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 446 din 30 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și, toți cu domiciliul ales la. Av. " ", situat în B,-,. 105, sector 5, ca nefondat.
Cu recurs în termen 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 octombrie 2009.
Președinte, Judecător,
- - - - -
Grefier,
- -
Red.
.//CS
8ex./10.12.2009
-3.-
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu
