Superficie. Decizia 362/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 362/
Ședința publică din 12 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de pârâtele și C prin mandatar și de chemata în garanție -prin lichidator, împotriva deciziei civile nr.373 din data de 13 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns: avocat, pentru recurentele-pârâte și C, în baza împuternicirii avocațiale nr.2540 din data de 22.10.2008, emisă de Baroul A-cabinet individual, avocat, pentru intimata-reclamantă Episcopia și Curtea de A, în baza împuternicirii avocațiale nr.194 din data de 21.10.2008, emisă de Baroul A-cabinet individual și avocat, pentru recurenta-chemată în garanție -prin lichidator P, fără delegație la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul pârâtelor este legal timbrat, cu taxa judiciară de timbru în sumă de 3064 lei, achitată cu chitanțele nr.- din data de 24.07.2008, emisă de Trezoreria Curtea de A și nr.- din data de 11.11.2008, emisă de Trezoreria P și timbru judiciar de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Avocat, pentru recurentele-pârâte, depune la dosar dovada achitării diferenței de taxă judiciară de timbru, în sumă de 3.054 lei. În baza dispozițiilor art.20 din Legea nr.146/1997 solicită să se menționeze în dispozitiv obligarea reclamantei Episcopia și la plata taxei judiciare de timbru, având în vedere că nici la instanța de fond și nici la instanța de apel nu a achitat această taxă. Depune și o cerere scrisă în sensul celor mai sus menționate.
Avocat, pentru intimata-reclamantă, lasă la aprecierea instanței acest aspect, având în vedere că nu a fost angajată la instanța de fond și nici la instanța de apel. Arată că reclamanta va timbra, în situația în care i se va pune în vedere.
Avocat, pentru recurenta-chemată în garanție -prin lichidator P, solicită să se menționeze în mod corect societatea chemată în garanție, prin lichidator și arată că renunță la recurs, depunând și cerere formulată în scris.
Părțile prezente având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursul pârâților în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia, urmând să ia act de renunțarea chematei în garanție la judecata recursului.
Avocat, având cuvântul pentru recurentele-pârâte, solicită admiterea recursului și modificarea deciziei tribunalului, în sensul respingerii apelului declarat de Episcopia și, cu cheltuieli de judecată. În subsidiar, solicită casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare, în vederea efectuării unui nou raport de expertiză, pentru a se stabili contravaloarea materialelor și manoperei pentru edificarea construcțiilor în litigiu. Arată că decizia recurată este nelegală, în sensul că aceasta cuprinde motive contradictorii și este dată cu aplicarea greșită a legii. Precizează că în decizia instanței de apel se reține că Episcopia și și vânzătoarea acesteia au fost de rea-credință, iar reclamanta nu a formulat recurs pe acest aspect, astfel încât nu poate fi menținută această decizie și nu se poate invoca buna-credință în fața instanței de recurs. Arată că prin încheierea de ședință din data de 21.06.2007, instanța a dispus efectuarea unui raport de expertiză pentru calcularea contravalorii materialelor și a manoperei, însă suma reținută de către expert este mult prea mare. Mai mult decât atât, instanța de apel a obligat pârâtele la plata unei sume reprezentând valoarea de piață a imobilelor. De asemenea, precizează că pârâtele au solicitat demolarea construcțiilor, atât la instanța de fond, cât și la instanța de apel, în mod greșit instanța reținând că de fapt au solicitat atribuirea acestor construcții. Arată că, în măsura în care nu s-au amortizat investițiile, în urma retrocedării terenului, noul proprietar va achita valoarea neamortizată în termen de 10 ani, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.18/1991 și dispozițiilor Legii nr.1/2000.
Avocat, pentru recurenta-chemată în garanție -prin lichidator P, solicită să se ia act de renunțarea la judecata recursului său.
Avocat, pentru intimata-reclamantă Episcopia și, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată și depune la dosar chitanța de achitare a onorariului de avocat. Arată că pe terenul în litigiu se află patru construcții diferite: un grajd, două fânare și o construcție nouă, iar în raport de toate aceste construcții, valoarea reținută de către instanță este foarte mică. Precizează că reclamanta a cumpărat de bună-credință aceste construcții, începând cu anul 2001, când actualul proprietar al terenului era în curs de judecată cu privire la acest teren și nu a fost notificată în acest sens. De asemenea, arată că a fost o eroare că reclamanta nu a formulat recurs cu privire la suma stabilită, aceasta fiind mult prea mică în raport de construcțiile existente. Precizează că intenția reclamantei și a fost să facă un azil de bătrâni în locația respectivă. Invocă dispozițiile art.494 Cod civil.
Avocat, pentru recurentele-pârâte, arată că potrivit Codului silvic, terenurile retrocedate nu mai pot fi exploatate de Romsilva, iar potrivit dispozițiilor art.31 din Legea nr.247/2005, în cazul restituirii terenurilor forestiere, construcțiile sau investițiile trec în proprietatea persoanei căreia i-au fost retrocedate.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față:
Constată că prin acțiunea înregistrată la data de 14.07.2004, reclamanta Episcopia și a chemat în judecată pe pârâtele și C, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se instituie un drept de superficie în favoarea construcțiilor proprietatea reclamantei, pe durata existenței acestora, care să greveze terenul pe care pârâtele au fost puse în posesie prin sentința civilă nr.227/2004 pronunțată de Judecătoria Curtea d Argeș, iar în subsidiar a solicitat obligarea pârâtelor la plata contravalorii construcțiilor existente pe terenul proprietatea acestora.
În motivarea acțiunii reclamanta arătat că este proprietara celor trei construcții amplasate în pct. "" din comuna, teren pe care pârâtele au fost puse în posesie în baza unei hotărâri judecătorești, pronunțată în litigiul dintre pârâte și vânzătoarea către reclamantă
S-a mai arătat că reclamanta a cumpărat construcțiile prin contractul de vânzare-cumpărare de active nr.3 din 8.03.2001, iar pentru terenul aferent a încheiat un contract de concesiune în formă autentică, cu vânzătoarea Susține reclamanta că este dobânditoare de bună credință, astfel încât solicită stabilirea unui drept de superficie, iar în subsidiar obligarea pârâtelor la plata contravalorii construcțiilor aflate pe terenul în cauză.
Prin încheierea de ședință din 8.09.2004 s-a dispus suspendarea cauzei în baza art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă pentru lipsa părților (fila 12), cauza fiind repusă pe rol la cererea reclamantei (fila 16).
Pârâtele și C au formulat întâmpinare (fila 24) prin care au solicitat respingerea acțiunii, arătând că lor li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin Hotărârea nr. 154/2000 a Prefecturii Județene A, fiind validate pe terenul din pct. "La ", comisia locală fiind obligată prin sentința civilă nr.1531/2002 a Judecătoriei Curtea de A să le pună în posesie. Au mai arătat pârâtele că reclamanta a știut, la data cumpărării construcțiilor, că terenul este proprietatea pârâtelor, acestea chiar notificând-o în acest sens.
Reclamanta a formulat și cerere de chemare în garanție a solicitând ca aceasta să răspundă în cazul evicțiunii, potrivit disp. art. 1337 și 1341 cod civil (fila 45).
Reclamanta a precizat la 60.000.000 lei valoarea despăgubirilor solicitate de la pârâte prin capătul doi al acțiunii principale (fila 74).
Prin încheierea de ședință din data de 10.05.2005 s-a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă (fila 148), cauza fiind repusă pe rol din oficiu (fila 175).
În ședința de judecată din 1.03.2005 pârâtele au invocat excepția autorității de lucru judecat, susținând că părțile s-au judecat într-o acțiune în revendicare, existând o sentință civilă în acest sens. În dosarul nr. 2940/2003 al Judecătoriei Curtea de As -a pronunțat sentința civilă nr. 227/23.02.2004 prin care s-a dispus obligarea pârâtei Episcopia și să le respecte reclamantelor și C proprietatea și posesia terenului în suprafață de 11.050 mp.
Acțiunea de față are ca obiect instituirea unui drept de superficie, reclamanta Episcopia și invocând un drept de proprietate asupra construcțiilor, iar litigiul anterior a avut ca obiect o acțiune în revendicare imobiliară în care s-a invocat de către și C un drept de proprietate asupra terenului. Nu sunt întrunite condițiile prev. de art. 1201 Cod civil, nefiind vorba despre tripla identitate de elemente la care se referă acest text de lege, respectiv aceleași părți, același obiect și aceeași cauză.
Prin încheierea de ședință din data de 1.03.2005, în baza art. 166 Cod procedură civilă s-a respins ca neîntemeiată excepția invocată deoarece, deși în cele două cauze este vorba despre aceleași părți, nu se regăsește identitatea între celelalte două elemente.
În aceeași ședință pârâtele au invocat și excepția litispendenței, arătând că pe rolul Tribunalului Argeș se afla în curs de soluționare un alt dosar care privea aceleași părți, cu termen la data de 3.03.2005.
Prin încheierea de ședință din data de 1.03.2005, în baza art. 163 Cod procedură civilă s-a respins ca neîntemeiată excepția invocată deoarece litigiul aflat pe rolul tribunalului avea ca obiect contestație la executare formulată împotriva formelor de executare a sentinței civile nr. 227/2004 a Judecătoriei Curtea d e A, contestație în care nu s-a invocat nici dreptul de superficie și nici nu s-a solicitat chemarea în garanție a vânzătorilor către reclamantă, cereri care fac obiectul prezentei cauze.
Prin sentința civilă nr.1174/21.12.2006, pronunțată de Judecătoria Curtea d Argeș, au fost respinse excepția autorității de lucru judecat și excepția litispendenței, invocate de pârâtele și
A fost respinsă acțiunea, așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta Episcopia și împotriva pârâtelor și C și s-a anulat ca insuficient timbrată cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva chematei în garanție prin
Pentru a dispune astfel, s-a reținut de prima instanță că, prin contractul de vânzare-cumpărare de active nr. 3 din 8.01.2001 autentificat sub nr.1580/5.03.2001 de Curtea de A (filele 48-51), a vândut reclamantei Episcopia și mai multe bunuri imobile fără teren, construcții menționate în anexele la contract, iar prin contractul de concesiune la contractul de vânzare-cumpărare de active nr.3 din 8.01.2001 autentificat sub nr.1581/5.03.2001 de Curtea de A (filele 52-53), a cedat către reclamantă terenul în suprafață de 15.778 mp aferent activului menționat în anexele 1,2 și 3 ale contractului de vânzare-cumpărare.
Prin hotărârea nr.154/21.11.2000 a Comisiei Județene de Fond Funciar A (fila 25) s-a validat propunerea Comisiei Locale de Fond Funciar privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru persoanele nominalizate în Anexele nr. 53, 38, 39 și 31.
Prin decizia civilă nr.357/R/24.03.2003 a Tribunalului Argeș (filele 26-28 și filele 29-31) s-a admis recursul declarat de reclamantele și C împotriva sentinței civile nr.1531/16.10.2002 pronunțată de Judecătoria Curtea d Argeș în dosarul nr. 2584/2002, s-a modificat în parte sentința, în sensul că s-a admis plângerea și față de pârâta Comisia Județeană A de aplicare a legii fondului funciar, care a fost obligată să emită reclamantelor titlul de proprietate pentru suprafața de 33,5 ha. teren cuprins în anexa 38 la hotărârea nr.154, pentru suprafața de 6,50 ha. teren cuprins în anexa nr.31 la aceeași hotărâre.
Prin procesul-verbal de punere în posesie nr.1589/5.06.2003 întocmit de Comisia Locală (fila 40) au fost puse în posesie și C în baza deciziei civile nr.357/R/24.03.2003 a Tribunalului Argeș.
Prin sentința civilă nr.227/2004 a Judecătoriei Curtea de A (filele 67-68), definitivă prin decizia civilă nr.1064/A/2004 a Curții de APEL PITEȘTI (fila 69), s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele și C împotriva pârâtei Episcopia și, care a fost obligată să le respecte reclamantelor proprietatea și posesia terenului în suprafață de 11.050 compusă din parcela "La grajd", parcela "Blocul de locuințe" și parcela "La fânare".
Din probele administrate în cauză, precum și din susținerile părților din acțiunea principală și din întâmpinare, a rezultat că proprietarele terenului în litigiu sunt pârâtele și C, cărora le-a fost reconstituit dreptul de proprietate încă din anul 2000 ca efect al aplicării legii speciale a fondului funciar, lege cu caracter reparatoriu. Deci, la data la care reclamanta Episcopia și a cumpărat construcțiile menționate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu chemata în garanție, adică în anul 2001, le fusese deja stabilit pârâtelor dreptul de proprietate asupra terenului pe care se aflau construcțiile.
Dreptul de superficie este un drept real care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcțiilor care se află pe un teren ce aparține unei alte persoane, precum și în dreptul de folosință al superficiarului asupra acelui teren. Dreptul de superficie se poate naște fie în baza legii, fie în baza convenției dintre proprietarul terenului și constructor.
În cazul de față esențial este aspectul modalității dobândirii drepturilor de proprietate ale părților asupra terenului, respectiv construcțiilor. Astfel, în timp ce pârâtelor li s-au aplicat dispozițiile legii speciale, Legea fondului funciar, care prevede ca regulă restituirea în natură a terenurilor pe vechiul amplasament, așa cum se găsesc la data intrării în vigoare a legii, reclamanta a dobândit construcțiile de la chemata în garanție fără să facă diligențele necesare cu privire la teren, deși această societate nu justifica vreun drept de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria - nr. 2955 din 17.12.2003 (filele 65-66) fiind eliberat abia în anul 2003.
Pentru a se respecta spiritul legii de restituire a terenului foștilor proprietari, precum și pentru respectarea principiului siguranței circuitului civil, apreciind și reaua-credință a reclamantei și a chematei în garanție, în lipsa unei dispoziții legale și a unei convenții, nu se poate reține că pretențiile reclamantei de instituire a unui drept de superficie sunt întemeiate.
De asemenea, nu pot fi obligate pârâtele la plata contravalorii construcțiilor aflate pe terenul în cauză, cu luarea în considerare a creșterii valorii fondului, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 493 și art. 494 Cod civil invocate de reclamantă, întrucât la data la care reclamanta a cumpărat construcțiile era deja stabilit dreptul de proprietate asupra terenului în favoarea pârâtelor, neaflându-ne în situația ridicării construcțiilor de către reclamantă pe terenul pârâtelor, ipoteză avută în vedere de textele invocate.
Astfel, acțiunea reclamantei, așa cum a fost precizată sub aspectul cuantumului pretențiilor, este neîntemeiată, fiind respinsă ca atare.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a prin care reclamanta Episcopia și a solicitat ca aceasta să răspundă în cazul evicțiunii potrivit disp. art. 1337 și 1341 Cod civil, aceasta a fost anulată ca insuficient timbrată.
Obiectul acestei cereri este evaluabil în bani și constă, față de textele de lege invocate de reclamantă, în obligarea chematei în garanție la restituirea prețului, fructelor, cheltuielilor de judecată și daunelor-interese și a cheltuielilor contractului de vânzare-cumpărare (conform disp. art. 1341 Cod civil). Prețul din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă cu chemata în garanție a fost evaluat, conform raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză de expertul, la suma de 382.578.088 lei și 1.090.199.140 lei (filele 100-101 și 124-125).
Prin încheierea de ședință din data de 27.11.2006 s-a dispus ca reclamanta să timbreze în mod corespunzător cererea de chemare în garanție la valoarea pretențiilor, respectiv să mai achite o diferență de taxă de timbru în sumă de 5.499 lei și timbru judiciar de 5 lei. Prin citația emisă pentru termenul de judecată din data de 18 decembrie 2006, i s-a pus în vedere reclamantei acest lucru (fila 189), însă aceasta nu a achitat taxa de timbru respectivă.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal pus în vedere de către instanță, la primul termen de judecată după acest moment, cererea se anulează.
Deoarece reclamanta nu a achitat diferența de taxă de timbru fixată de instanță și comunicată acesteia, cererea de chemare în garanție a fost anulată ca insuficient timbrată.
Prin concluziile scrise depuse după dezbaterile asupra fondului (fila 191 dosar), reclamanta a arătat că renunță la judecata "cererii reconvenționale". Această renunțare nu a fost avută în vedere de instanță, deoarece în cauză reclamanta nu a formulat nici o cerere reconvențională, singurele cereri formulate de aceasta fiind cererea principală și cererea de chemare în garanție. Dat fiind caracterul special al renunțării la judecata unei cereri nu se poate aprecia peste solicitarea expresă a reclamantei din acest înscris, în sensul că ar putea fi vorba despre o altă cerere din dosar la judecata căreia s-ar fi renunțat.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta Episcopia și care a considerat-o nelegală și netemeinică, arătând următoarele:
În primul rând, în mod neîntemeiat a reținut prima instanță reaua credință a reclamantei în achiziționarea imobilelor în litigiu de la vânzătorul proprietar, întrucât au avut convingerea că acesta se afla în curs de soluționare a demersurilor pentru îndeplinirea cerințelor legale și dobândirea dreptului de proprietate aferent construcțiilor înstrăinate.
În același sens se arată că notificarea intimatelor pârâte a fost adresată ulterior încheierii contractelor de vânzare cumpărare, iar potrivit art.41-42 din Legea nr.18/1991 terenurile având construcții amplasate pe acestea nu pot fi restituite în natură pe același amplasament.
În al doilea rând s-a arătat că instanța nu a soluționat în nici un mod cel de-al doilea capăt de cerere privind obligarea intimatelor la plata contravalorii construcțiilor intrate în patrimoniul lor fără just temei.
La data de 10.05.2007, reclamanta și-a precizat motivele de apel în sensul că în mod greșit instanța a respins capătul de cerere prin care s-a solicitat constituirea unui drept de superficie.
În susținerea acestuia s-a arătat că toate construcțiile au fost edificate în perioada în care pârâtele nu mai erau proprietare ale terenului, fiind preluat de stat, iar potrivit art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990 O ca proprietară a construcțiilor a dobândit și dreptul real de folosință asupra terenului aferent, astfel că odată cu transmiterea proprietății asupra construcțiilor prin contractul de concesiune s-a transmis și acel drept de folosință.
Prin urmare, potrivit Legii nr.18/1991 și Legii nr.1/2000 cei care dobândesc prin reconstituire dreptul de proprietate asupra terenurilor nu devin și proprietari ai construcțiilor edificate între timp pe acestea și care aparțin reclamantei ce le-a dobândit de la proprietar.
Astfel, dreptul de folosință asupra terenului aferent trebuie transformat în drept de superficie în favoarea proprietarului construcțiilor și pe care l-a nesocotit prima instanță.
Instanța a soluționat greșit și capătul de cerere subsidiar prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata contravalorii construcțiilor.
În acest sens trebuie reținută calitatea de constructor de bună credință a vânzătorului, întrucât a edificat pe un teren care constituia proprietate de stat în acel moment și care se afla în administrarea sa.
Prin urmare, reclamanta a dobândit dreptul de creanță prev. de art.494 alin.3 teza a II-a Cod civil determinat de calitatea de bună credință a la momentul edificării imobilului, precum și de cumpărătorul de bună credință la întocmirea actelor de vânzare cumpărare.
În subsidiar, s-a arătat că și în situația în care s-ar reține reaua credință fără a se cere și ridicarea construcțiilor, pârâtele și-au manifestat prin acțiunea în revendicare formulată intenția de a păstra construcțiile și ca atare acestea trebuiau obligate la despăgubiri potrivit art.494 alinș3 teza I Cod civil.
La data de 21.06.2007 intimatele pârâte au formulat întâmpinare prin care au invocat decizia cu nr.5007 pronunțată în dosarul nr.1373/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cu care titlul de proprietate emis în favoarea a fost anulat.
Tribunalul Argeș, prin decizia civilă nr.373/13.12.2007, a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința judecătoriei în sensul că a admis în parte acțiunea și i-a obligat pe pârâți (pârâte) să plătească reclamantei contravaloarea construcțiilor, în sumă de 294.323,54 lei, conform expertizei, menținând în rest sentința și obligându-i pe pârâți (pârâte) la plata cheltuielilor de judecată către apelantă.
Pentru a pronunța această decizie tribunalul a reținut următoarele:
Cu privire la critica din apel ce vizează respingerea cererii reclamantei privind instituirea unui drept de superficie, tribunalul a reținut că prin sentința civilă cu nr.227/2004 pronunțată de Judecătoria Curtea d Argeș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1064/A/2004 a Curții de APEL PITEȘTI, s-a reținut cu putere de lucru judecat calitatea de posesor neproprietar Episcopiei și pentru suprafața de 11050 pe care se află amplasate construcțiile cumpărate de la vânzătoarea, recunoscându-se calitatea de proprietare a pârâtelor.
Prin urmare, în cauză nu se mai poate vorbi despre nașterea dreptului de superficie, fie în baza legii, fie în baza convenției dintre proprietarul terenului și constructor.
În plus, trebuie avut în vedere că nașterea dreptului de superficie în temeiul legilor fondului funciar nu este reglementată, constituirea acestui drept putându-se realiza prin convenție, legat și uzucapiune, situații care nu se regăsesc în prezenta cauză.
Dispozițiile Legii nr.59/1991 reglementează un drept de concesiune atribuit pentru construcții, dar care nu este un veritabil drept de superficie, întrucât dreptul de proprietate este doar dezmembrat în sensul că posesia și folosința revin concesionarului terenului pentru construcții. Însă, în prezenta cauză reclamanta a fost considerată posesor fără drept asupra terenului, neproprietară în cadrul acțiunii în revendicare.
De altfel, trebuie observat că titularului dreptului de folosință i s-a constatat nul certificatul de atestare a dreptului de proprietate prin decizia nr.5007/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate, astfel că în cauză nu se poate reține că acest drept de folosință s-a transformat într-un drept de superficie.
Prin urmare, critica legată de respingerea capătului de cerere privind instituirea dreptului de servitute este nefondată.
Cea de a doua critică din apelul reclamantei legat de greșita soluționare a cererii privind plata contravalorii construcțiilor existente pe terenul proprietatea pârâtelor s-a constatat că este întemeiată, în sensul că în mod greșit s-a reținut că în cauză nu sunt aplicabile disp.art. 493 și 494 Cod civil, cu motivarea că reclamanta dobândit construcțiile deja edificate de la vânzător, iar în cauză nu s-a cerut ridicarea acestora.
În analiza acestui aspect s-a avut în vedere calitatea de constructor de bună credință sau de rea credință vânzătorului său la momentul edificării construcțiilor. În acest sens s-a reținut că respectivele construcții au fost edificate într-un moment la care constructorul avea în administrare terenul, chiar dacă acesta se afla preluat de stat de la pârâte, astfel că la momentul edificării construcțiilor, constructorul avea reprezentarea că lucrările de construcție se realizau pe un teren ce aparține altei persoane. Tocmai de aceea și înstrăinările ulterioare către reclamantă ale construcțiilor s-au realizat fără terenul aferent, cunoscându-se că acesta nu face parte din patrimoniul vânzătorului, iar pentru folosința terenului încheindu-se contractul de concesiune nr.3/08.01.2001 între și reclamantă.
Prin urmare, reclamanta a dobândit de la vânzătoarea sa drepturile și situația juridică pe care aceasta le avea la momentul întocmirii contractelor de vânzare cumpărare cu privire la construcții, inclusiv deci dreptul de creanță pe care și-l poate valorifica în calitate de dobânditor asupra construcțiilor edificate cu rea credință de către vânzător.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile disp. art.494 alin.1 Cod civil, în sensul că proprietarul terenului are la alegerea sa posibilitatea să păstreze construcția devenind proprietar prin accesiune cu obligația de a-l despăgubi pe constructor cu prețul muncii și valoarea materialelor, fără a lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de ridicarea acestor construcții sau să-l oblige pe constructor să-și ridice lucrările făcute pe cheltuiala sa cu daune interese.
În cauza de față pârâții, atât prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, cât și în apel, au invocat sentința pronunțată în revendicare prin care s-a statuat că proprietarul terenului este și proprietarul construcțiilor edificate pe acesta potrivit dreptului de accesiune, astfel că această susținere echivalează cu reținerea unei poziții clare a pârâților în ceea ce privește păstrarea construcțiilor.
Analizându-se acest aspect s-a reținut că pârâtele pot fi obligate la despăgubire numai în ceea ce privește valoarea muncii și a materialelor încorporate în construcții, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit de către exp. ing. în fața primei instanțe și prin care s-a stabilit valoarea acestor imobile la suma de 294.323,54 lei, reprezentând valoarea unui grajd de bovine, 2 fânare metalice acoperite cu azbociment ondulat și un bloc de locuințe cu demisol, parter și un etaj.
Așa fiind, în cauză nu se poate reține ca valoare a dreptului de creanță suma stabilită prin expertiza întocmită în cauză de către exp. ing. Lotica în sumă totală de 803.260 lei, întrucât la stabilirea acestora a fost avută în vedere și actualizarea sumelor cheltuite pentru edificarea construcțiilor și care reprezintă sporul de valoare, și care nu se poate acorda în cadrul reținerii calității de constructor de rea credință a vânzătorului .
Împotriva deciziei pronunțată în apel au formulat recurs pârâtele și intimata chemată în garanție, prin lichidator judiciar P, care ulterior, la termenul de soluționare a recursurilor, a arătat că renunță la judecata recursului său.
Prin recursul lor, pârâtele au arătat că nu le-a fost comunicată decizia recurată la adresa indicată prin cererea scrisă din 31.05.2007, fiind astfel în termenul legal de declarare a recursului și de asemenea, au criticat decizia pentru nelegalitate sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă, arătând, în esență, următoarele:
- decizia instanței de apel se sprijină pe motive contradictorii și străine de natura pricinii, deoarece tribunalul a reținut greșit, față de probele administrate în cauză, că pârâtele au fost de acord să preia în proprietatea lor acele construcții, fără a solicita demolarea lor, în condițiile în care prin întâmpinarea depusă în cauză și prin cererile din 13.09.2007 și 25.10.2007, pârâtele au solicitat expres demolarea construcțiilor;
- deși expertiza tehnică efectuată în apel a fost înlăturată pe considerentul că au fost actualizate sumele de bani cheltuite pentru edificarea construcțiilor și expertiza efectuată la fond de expert, cuprinde acest spor de valoare, sumele fiind reactualizate, stabilindu-se, în final, valoarea de piață a construcțiilor;
- prin decizia recurată nu au fost respectate dispozițiile art.494 Cod civil, deoarece dacă obiectul expertizei efectuată în apel a fost stabilirea manoperei și materialelor încorporate în construcții, suma acordată reclamantei de tribunal reflectă tocmai valoarea de piață a construcțiilor în litigiu, ceea ce este inadmisibil;
- prin decizia recurată s-au încălcat și dispozițiile legale din legea timbrului, potrivit cărora reclamanta era obligată să timbreze cel de-al doilea capăt de cerere, privind despăgubirile solicitate, atât la fond cât și în apel.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, reclamanta a solicitat să se constate că pârâtele erau în termenul de soluționare a recursului, față de faptul că nu le-a fost comunicată decizia la adresa indicată în faza apelului, iar referitor la motivele de recurs a arătat că acestea sunt nefondate pentru că, pe de o parte, pârâtele nu au formulat cerere reconvențională în cauză, iar pe de altă parte tribunalul a reținut corect că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.493 și 494 Cod civil.
Referitor la timbraj, reclamanta a invocat și excepția de insuficientă timbrare a recursului pârâtelor, cu suma de 3.064 lei, potrivit Legii nr.146/1997.
Curtea, prin încheierea din data de 22.10.2008, a pus în vedere pârâtelor, sub sancțiunea anulării recursului, obligația de a plăti diferența de taxă de timbru de 3.054 lei, având în vedere că acestea au achitat doar suma de 10 lei, potrivit chitanței aflate la fila 155 din dosar.
La termenul de judecată din 12.11.2008, pârâtele au depus la dosar chitanța de plată a diferenței de taxă de timbru, de 3.054 lei, chitanță aflată la fila 161 din dosar.
Referitor la excepția de netimbrare a capătului doi de cerere din acțiunea reclamantei, curtea, constatând întemeiată această excepție, în baza art.20 al.5 din Legea nr.146/1997, va da în debit reclamanta cu suma de 8335 lei, reprezentând diferență taxă de timbru neplătită la fond și în apel.
Recursul pârâtelor este nefondat, iar în privința recursului declarat de intimata chemată în garanție se va lua act de renunțarea la acesta.
Recursul pârâtelor este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, astfel cum rezultă din examinarea considerentelor deciziei recurate, instanța de apel a arătat motivele care fundamentează soluția pronunțată și care, în aceste condiții nu pot fi contradictorii sau străine de natura cauzei.
Potrivit acelorași considerente, tribunalul a arătat motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în adoptarea deciziei recurate.
Mai mult, nemulțumirea pârâtelor față de modul de interpretare a probelor administrate în cauză, inclusiv cele două expertize efectuate în cauză la fond și în apel, vizând netemeinicia deciziei și nu nelegalitatea acesteia, nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.1-9 Cod procedură civilă.
Și cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă este nefondat având în vedere că legea, respectiv dispozițiile art.494 al.1 și 3 Cod civil, au fost aplicate corect în cauza de față, în condițiile în care reaua credință a vânzătoarei către reclamantă a fost stabilită irevocabil prin decizia recurată, fiind o chestiune de fapt ce nu poate fi cenzurată în recurs, iar pârâtele din acțiunea de față nu au formulat pretenții proprii în legătură cu acțiunea reclamantei, mai exact față de capătul de cerere formulat în subsidiar.
Doar în situația în care s-ar fi formulat de către pârâte cerere reconvențională în cauză, prin care să fi solicitat obligarea reclamantei la ridicarea construcțiilor, potrivit art.394 al.1 Cod civil, s-ar fi putut discuta nelegalitatea dispoziției de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor către reclamantă.
În aceste condiții, considerentele reținute de către tribunal sunt corecte, iar legea a fost aplicată corect prin decizia recurată.
În consecință, curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul pârâtelor și va lua act de renunțarea intimatei chemată în garanție la recursul formulat de către aceasta.
În baza art.274 Cod procedură civilă, pârâtele vor fi obligate la 1000 lei cheltuieli de judecată reclamantei la cererea acesteia.
În baza art.20 al.5 din Legea nr.146/1997, reclamanta va fi dată în debit cu suma de 8.335 lei, reprezentând diferență taxă timbru, la fond și în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâtele și C, împotriva deciziei civile nr.373 din 13.12.2007, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr-.
Ia act de renunțarea la recurs a chematei în garanție - prin lichidator
Obligă pe recurentele-pârâte să plătească intimatei-reclamante Episcopia și suma de 1000 lei cheltuieli de judecată, în recurs.
Dă în debit reclamanta Episcopia și cu suma de 8335 lei, reprezentând diferență taxă timbru, la fond și în apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/21.11.2008.
Jud.apel:.
-.
Jud.fond:.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
