Răpire internațională de copii. Decizia 96/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(85/2010)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.96
Ședința publică de la 26.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureștia fost reprezentat de d-na procuror.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât, împotriva sentinței civile nr.1147 din 14.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR pentru petenta și cu Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA COMUNEI.
Cauza are ca obiect - răpire internațională de copii.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul-pârât, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.28 din 26.01.2010, emisă de Baroul Buzău și intimatul-reclamant Ministerul Justiției și Libertăților pentru petenta, prin consilier juridic, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind reprezentantul Autorității Tutelare - Primăria comunei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, din partea intimatului-reclamant, întâmpinare, în două exemplare.
Curtea procedează la înmânarea unui exemplar al întâmpinării către apărătorul recurentului-pârât.
Apărătorul recurentului-pârât solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de întâmpinare.
Reprezentantul intimatului-reclamant arată că nu se opune la cererea de amânare formulată de către recurentul-pârât.
Curtea, având în vedere că prin întâmpinare nu s-au invocat excepții sau apărări noi, va dispune lăsarea cauzei la ordine pentru a da posibilitate recurentului-pârât să o lectureze.
La a doua strigare a cauzei, la ordine, se prezintă recurentul-pârât, personal și asistat de avocat, intimatul-reclamant Ministerul Justiției și Libertăților pentru petenta, prin consilier juridic, și petenta-reclamantă, personal, lipsind reprezentantul Autorității Tutelare - Primăria comunei.
Recurentul-pârât se legitimează cu CI seria - nr.-, emisă de Poliția Municipiului B, la data de 26.01.2000.
Pententa-reclamantă se legitimează că CI seria - nr.-, eliberată de Poliția Municipiului B, la data de 22.05.2002.
Părțile, prin reprezentanți, arată că nu au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în susținerea cererii de recurs.
Apărătorul recurentului-pârât solicită în principal admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.
Arată că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, întrucât a fost dată cu aprecierea greșită a probatoriului administrat în cauză, ce a dus la reținerea unei situații de fapt eronate și neconforme cu realitatea.
Astfel, instanța de fond în mod greșit a interpretat dispozițiile art.3 din Legea nr.100/1992, conform cărora deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită, fără a avea în vedere că deplasarea copiilor nu a fost ilicită atât timp cât fetița la data de 06.02.2009 se afla în România, cu acordul mamei, iar în ceea ce îl privește la băiat, deplasarea s-a făcut în interesul superior al acestuia.
În ceea ce privește domiciliul obișnuit al minorilor arată că este cel din România, întrucât aceștia au locuit alternativ în cele două țări, situație ce rezultă astfel din referatul de anchetă socială, dar și din procurile speciale ce conțin acordul ambilor părinți pentru desele deplasări ale copiilor.
Astfel, în cauză nu se poate reține că la momentul deplasării reședința obișnuită era pe teritoriul statului italian, atâta timp cât la momentul respectiv nu a existat o deplasare a fetiței, aceasta se afla în domiciliul obișnuit din țară, de foarte mult timp, existând în acest sens acordul ambilor părinți, iar pe de altă parte copii petreceau perioade mari în acest domiciliu unde beneficiază de condiții materiale și morale foarte bune, suficiente pentru a asigura o dezvoltare fizică și psihică normală, aceștia urmând cursurile instituțiilor școlare din localitate.
Recurentul-pârât, prin avocat, arată că o eventuală deplasare a minorului în Italia ar afecta starea sa fizică și psihică, având în vedere că acesta a suferit un accident ce l-a marcat în mod evident.
Mai mult, instanța de fond a nesocotit și dispozițiile legale cu privire la audierea martorilor, întrucât, deși în cauză a fost încuviințată proba cu un martor, care a fost prezent la trei termene de judecată, instanța a refuzat audierea acestuia pe motiv că pricina a fost strigată și luată în pronunțare, iar ulterior l-a decăzut pe pârât din administrarea acestei probe deși numele și adresa martorului erau indicate.
Reprezentantul intimatului-reclamant solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate, ca fiind temeinică și legală, având în vedere că susținerile recurentului în ceea ce privește faptul că mama și-ar fi dat acordul pentru deplasarea minorilor în România și că ar exista un risc grav ca înapoierea minorilor să îi expună unui pericol fizic sau psihic, sunt nefondate, întrucât acestea nu au fost dovedite.
Arată că instanța de fond în mod corect a apreciat că, la data deplasării minorilor, reședința obișnuită a acestora era pe teritoriul statului italian, acolo unde părinții s-au stabilit, având în vedere că caracterul reședinței obișnuite nu este determinat de durata locuirii copiilor în Italia, ci de scopul urmărit de ambii părinți, și anume acela de stabilire în Italia.
Or, potrivit art.316 și 317 din Codul civil italian, autoritatea este exercitată de comun acord de către cei doi părinți. La momentul deplasării minorilor, deși părinții nu locuiau împreună, ambii aveau drept de decizie cu privire la aspectele ce țin de interesul major al copiilor cu privire la stabilirea reședinței.
Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că recurentul a săvârșit o deplasare ilicită a copiilor, hotărând în mod unilateral, fără consimțământul celuilalt părinte, asupra schimbării reședinței obișnuite a acestora.
Intimatului-reclamant, prin reprezentant, arată că lasă la aprecierea instanței în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art.305 pct.5 Cod procedură civilă.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că din probele administrate în cauză s-a făcut dovada că reședința obișnuită a minorilor era în Italia și că deplasarea copilului în România s-a făcut fără acordul mamei.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă, solicită respingerea acestuia, întrucât în cauză au fost acordate două termen pentru a se indica numele martorului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, la data de 11.06.2009, sub nr-, reclamantul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga 1980, solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul și Autoritatea Tutelară din cadrul PRIMĂRIEI COMUNEI, să dispună înapoierea minorilor și, către mama acestora, la reședința obișnuită, din, nr.57, Italia.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că doamna, cetățean român, cu domiciliul în, VC. dela Nr.57, Italia, a sesizat Autoritatea Centrală, în materia răpirilor de copii, a Italiene cu soluționarea cererii privind înapoierea, de pe teritoriul României, a copiilor săi, și.
În ceea ce privește situația de fapt, reclamantul a arătat că minorii sunt copiii născuți în cadrul căsătoriei dintre domnul, cetățean român, cu domiciliul în România, satul, comuna, județul B și doamna, cetățean român, cu domiciliul în, VC. dela nr.57, Italia. Minora s-a născut la data de 03.08.2004, la, iar minorul s-a născut la 16.07.2000, în localitatea B, România.
Relațiile dintre soți au fost tot timpul tensionate, pârâtul având o atitudine extrem de violentă. Pentru acest motiv, soții s-au și despărțit în fapt, locuind separat în Italia. De asemenea, mama minorilor a făcut mai multe plângeri atât la Tribunalul din, cât și la postul de poliție, plângeri la care au fost anexate și expertizele medicale efectuate în urma violențelor la care a fost supusă reclamanta.
În data de 6 februarie 2009, sub pretextul petrecerii timpului într-un parc de distracții, tatăl i-a luat pe copii de la domiciliul mamei, plecând cu aceștia în România.
În urma verificărilor efectuate de către Inspectoratul General al Poliției Române, a rezultat faptul că minorii locuiesc, în prezent, la domiciliul tatălui lor, situat în satul, comuna, județul
S- mai arătat de către reclamant că, pe rolul Judecătoriei Buzău, se află înregistrat dosarul nr-, având ca obiect divorțul soților și încredințarea minorilor, instanța fiind informată de către Ministerul Justiției, în data de 09.04.2009, asupra prevederilor art. 16 din Convenția d l Haga.
La data de 18.08.2009, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, susținând că deplasarea minorilor în România nu poate fi considerată ilicită, întrucât, în prezent, minorii au domiciliul obișnuit în localitatea, județ B, aceștia integrându-se foarte bine în acest mediu, unde beneficiază de condiții materiale și morale foarte bune, suficiente pentru a asigura o dezvoltare fizică și psihică normală, copiii urmând cursurile instituțiilor din localitate.
Pârâtul a invocat și faptul că, în speță, sunt incidente și dispozițiile art. 13 alin 2 din Convenție, în sensul ca minorii se împotrivesc să se reîntoarcă în Italia.
Tribunalul a procedat la ascultarea minorului, în camera de consiliu, întocmindu-se și un raport de evaluare psihologică și consiliere a celor doi minori; s-a efectuat referat de anchetă socială și s-a încuviințat pârâtului proba testimonială, din care, ulterior, a fost decăzut, ca urmare a neprezentării martorului la termenul fixat pentru aceasta.
Prin sentința civilă nr. 1147/14.10.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea formulată de reclamant, a dispus înapoierea minorilor și, la reședința obișnuită din Italia, nr.57; a fixat termen pentru executarea obligației de înapoiere 2 săptămâni de la data rămânerii irevocabile a prezentei, sub sancțiunea unei amenzi civile, în favoarea statului român în cuantum de 2.000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Minorii și s-au născut din căsătoria părinților și, minora la data de 03.08.2004, pe teritoriul statului italian, unde părinții s-au stabilit, iar minorul la data 16.07.2000, în România.
Așa cum s-a arătat, familia s-a stabilit în Italia, apărând tensiuni între soți, pe fondul atitudinii agresive a soțului pârât, astfel cum rezultă din plângerile formulate de reclamantă către poliția italiană.
La data de 06 februarie 2009, tatăl pârât a luat minorii și i-a deplasat în România, fără a avea acordul mamei acestora, stabilindu-se împreună cu cei doi copii în comuna, județ
Drept consecință, reclamanta a formulat cerere pentru înapoierea minorilor, în temeiul Convenției d l Haga din 1980, Autoritatea Centrală Română sesizând instanța cu prezenta cerere.
La soluționarea cererii, tribunalul va avea în vedere dispozițiile Convenției d l Haga din 15 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, Legea nr.369/2005 instituind, totodată, unele reguli în aplicarea Convenției menționate.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Convenție, neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism, acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și dacă, la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună, ori ar fi fost astfel exercitate dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare, potrivit dreptului acelui stat.
În sensul Convenției, dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale.
Pentru a stabili existența unei neînapoieri ilicite, în accepțiunea art.3, instanța poate ține seama în mod direct de legea sau hotărârile judiciare ori administrative, recunoscute sau nu, în mod formal, în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
, tribunalul constată că, în raport cu situația de fapt expusă, sunt întrunite cerințele impuse de Convenția Haga din 1980, fiind vorba de o deplasare ilicită a minorilor, mama acestora fiind titulara unui drept privind încredințarea, rezultând și din reglementarea italiană în materie, ce conferă drepturi de custodie, în mod egal, ambilor părinți asupra copiilor minori, acest drept fiind exercitat efectiv la data deplasării, nefiind făcută dovada contrară.
La momentul deplasării, reședința obișnuită a copiilor se afla pe teritoriul statului italian, unde locuiau împreună cu părinții ce s-au stabilit, prin comun acord, în această țară, ambii exercitând deopotrivă, potrivit legii statului în care locuiau, atât dreptul de a hotărî asupra locului reședinței minorului, cât și dreptul de a acorda îngrijirile cuvenite acestuia.
În sensul art. 3 alin. ultim din Convenție, dreptul privind încredințarea, expus anterior, este relevat de prevederile referitoare la autoritatea părintească, cuprinse în legislația italiană în materie, potrivit cărora se recunoaște ambilor părinți " autoritatea comună", ce se exercită de aceștia "de comun acord",până la majoratul copilului sau la obținerea capacității juridice depline; autoritatea comună subzistă și în situația în care, în urma separării de fapt, desfacerii, anulării sau încetării efectelor civile ale căsătoriei, încredințarea copiilor este atribuită unui dintre părinți.
Nesocotind aceste dispoziții legale, care reflectă o atribuire de plin drept a autorității parentale ambilor părinți, pârâtul a săvârșit o deplasare ilicită a copiilor, hotărând în mod unilateral, fără consimțământul celuilalt părinte, schimbarea reședinței obișnuite a minorilor.
Prin urmare, instanța de judecată nu are decât a reține aplicabilitatea Convenției Haga din 1980, transpusă în dreptul intern prin Legea nr.100/1992 și Legea nr. 369/2004 privitoare la aplicarea dispozițiilor convenției,
Pe de altă parte, nu a fost dovedită incidența în cauză a art. 13 alin. 1 lit. b) din Convenție, text ce instituie, de asemenea, o excepție de la regula înapoierii, invocat de pârât ca motiv de neînapoiere a copiilor, nefiind relevate fapte sau atitudini care, îndreptate în mod nemijlocit asupra acestora, să constituie un risc grav, actual sau iminent, de a-i expune unui pericol fizic sau psihic sau ca, în orice chip, să-i situeze într-o situație intolerabilă.
Totodată, în raport de scopul și finalitatea reglementării Convenției, tribunalul a apreciat că opinia exprimată de minorul, audiat fiind în camera de consiliu, în sensul refuzului de a reveni la reședința obișnuită din Italia, nu poate constitui un impediment la înapoiere, refuzul minorului fiind determinat de faptul că "în Italia copii nu se jucau cu el, fiindu-i frică de petardele aruncate de copii, în fiecare zi, pe stradă".
Potrivit art. 16 din Convenție, autoritățile judiciare române nu puteau statua asupra fondului dreptului privind încredințarea, până când nu se va fi stabilit că nu se află întrunite condițiile Convenției pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs, fără ca o cerere pentru aplicarea convenției să se fi făcut.
Convenției, ce reglementează o procedură specială, în considerarea urgenței impuse de o prezumată deplasare ilicită a unui copil mai mic de 16 ani (similară, întrucâtva, procedurii ordonanței președințiale cunoscute de dreptul procesual civil român), prevalează încredințării minorului, ce antamează chiar fondul cauzei, și presupune administrarea unui probatoriu complex, pentru identificarea părintelui, care prezintă garanțiile morale și materiale necesare creșterii și îngrijirii acestuia. Așa fiind, aspectele referitoare la încredințare/curatelă nu prezintă relevanță în cauză, decât în măsura în care interesează pentru incidența art. 13 alin. 1 lit. b din Convenție, ceea ce nu este cazul în speță.
Pentru considerentele ce preced, tribunalul a admis cererea de înapoiere a copiilor la reședința obișnuită din Italia, urmând ca, în temeiul art.11 alin. 2 din Legea nr. 369/2004, să fixeze termen pentru executarea obligației de înapoiere 2 săptămâni de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile de 2000 lei, în sarcina pârâtului, acesta urmând să suporte și cheltuielile legate de întoarcerea copiilor.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei instanței de fond, în vederea audierii martorei, iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și, pe fond, respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Criticile de netemeinicie ale hotărâri pronunțate de instanța de fond s-au raportat la aprecierea greșită a probatoriului administrat în cauză, ceea ce a determinat reținerea unei situații de fapt eronate, neconforme cu realitatea.
Astfel, din referatul de anchetă socială și din înscrisurile depuse la dosar, rezultă cu certitudine că minorii au locuit, alternativ, în România și Italia, astfel încât, în mod eronat, s-a reținut că, la data de 6.02.2009, s-a deplasat în România împreună cu copiii, în realitate, la acea dată, fetița era în țară, în grija bunicii paterne, având acordul părinților, la acea dată, pârâtul venind în România doar cu minorul, având acordul mamei acestuia.
În ceea ce privește domiciliul obișnuit al minorilor, recurentul a susținut că acesta poate fi și cel din România, minorii locuind, alternativ, în cele două țări, România și Italia, situație ce rezultă nu doar din referatul de anchetă socială, dar și din procurile speciale, emise pe numele său și al mamei sale, mandate ce conțin acordul soției pentru desele deplasări ale copiilor.
Sub aspectul legalității hotărârii recurate, recurentul a susținut că, în cauză, au fost interpretate eronat dispozițiile art.3 din Legea nr.100/1992, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile impuse de acest text legal, astfel încât deplasarea minorilor nu este una ilicită, mai mult, cu privire la, se constată că aceasta era în țară la data de 6.02.2009, iar deplasarea minorului a fost făcută în interesul superior al acestuia, mediul din Italia nefiind unul pozitiv, minorul suferind un accident ce l-a marcat în mod deosebit, fiind incidente dispozițiile art.13 lit.b din Convenție.
Recurentul a invocat și faptul că instanța de fond a nesocotit dispozițiile legale cu privire la audierea martorilor, întrucât, în speță, s-a încuviințat proba cu un martor, numita, care a fost prezentă la trei termene de judecată, cauza fiind amânată de două ori, din cauza protestului magistraților, iar, la termenul când s-a judecat această cerere, magistratul a refuzat audierea martorului, pe motiv că a sosit după strigarea cauzei, deși ședința nu se terminase și era ora 9,30, iar interesul superior al copiilor impunea lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanța de fond refuzând categoric reluarea cauzei și nefăcând aplicarea dispozițiilor art.188 Cod de procedură civilă.
În dovedirea cererii de recurs, recurentul a depus la dosar înscrisuri.
Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, obligatorie conform art.308 alin.2 Cod de procedură civilă, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca temeinică și legală, susținând că ipoteza de excepție reglementată de art.13 din Convenția d l Haga este invocată, pentru prima dată, în fața instanței de recurs, recurentul nefăcând dovada celor afirmate, fapt ce ar rezulta și din probele administrate în fața instanței de fond, intimatul considerând că nu există nici un risc grav ca înapoierea minorilor să-i expună unui pericol fizic sau psihic.
În ceea ce privește reședința obișnuită a minorilor, care nu este definită de către Regulamentul nr.2201/2003, ci trebuie să fie stabilit de judecător, în fiecare caz, pe baza elementelor de fapt, intimatul Ministerul Justiției a susținut că natura reședinței obișnuite nu este determinată de durata locuirii minorilor în Italia, ci de scopul urmărit de ambii părinți, și anume stabilirea în Italia.
În același sens, intimatul a invocat pct.19 din Raportul explicativ -, care precizează că interesul copilului este de importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa.
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, și analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva dispozițiilor legale interne și internaționale relevante în această materie, Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Plasându-ne pe terenul dispozițiilor art. 3041Cod de procedură civilă, Curtea consideră necesar să precizeze că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304 Cod de procedură civilă, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, de fapt sau de drept, aceste dispoziții fiind derogatorii de la regula generală a caracterului nedevolutiv al recursului.
În acest context, instanța va trebui să deceleze și să stabilească modul în care administrarea probelor, respectiv aprecierea acestora, a condus la o corectă stabilire a situației de fapt, în cauza dedusă judecății și, în consecință, la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale relevante la această situație de fapt.
Analizând, în consecință, motivele de recurs expuse de recurentul, instanța apreciază că motivul de recurs privind nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la audierea martorilor, invocat de recurent, este unul fondat și reprezintă un motiv de nelegalitate, dar care determină, într-o conexiune cauzală, netemeinicia sentinței pronunțate în cauză.
Astfel, instanța constată că, în ședința publică din 18.08.2009, pârâtul a solicitat încuviințarea probei testimoniale, tinzând să demonstreze că situația de fapt, respectiv situația prezentată de Autoritatea Centrală nu este cea reală, indicând, în acest sens, numele și adresa martorului, anume, cu domiciliul în comuna, satul, județul B, probă ce a fost încuviințată de către instanță, care a apreciat că este necesară această probă, pe aspectul stabilirii domiciliului obișnuit al minorilor, și care a dispus prorogarea administrării acestei probe, după depunerea raportului de anchetă socială (fila 136 dosar fond).
Tot astfel, deși pârâtul își îndeplinise obligațiile procesuale privind indicarea numelui martorei și a domiciliului acesteia, la termenul din 14.09.2009, instanța i-a pus în vedere pârâtului să indice numele și adresa martorului, în vederea citării, sau să asigure prezența acesteia în instanță, în vederea audierii, sub sancțiunea decăderii din probă (fila 142 dosar fond).
Prin încheierea de la 27.09.2009, instanța a dispus sancțiunea decăderii pârâtului din proba testimonială încuviințată, considerând că acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței de la termenul anterior, în sensul că nu a înțeles să indice numele și adresa martorului, în vederea citării, sau să asigure prezența martorului în instanță, în vederea audierii, menținând, în ciuda acestor constatări, obligația procesuală menționată în sarcina pârâtului (fila 156 dosar fond).
La termenul din 12.10.2009, termen ce a corespuns cu dezbaterea în fond a cauzei, s-a menționat că, după reținerea cauzei în pronunțare, dar înainte de ridicarea ședinței de judecată, s-a prezentat, în ședință publică, apărătorul pârâtului, care a învederat instanței că a prezentat martorul în vederea audierii, însă i-au fost aduse la cunoștință dispozițiile instanței privind decăderea și imposibilitatea administrării probei testimoniale.
Din examinarea parcursului procedurii judiciare în fața instanței de fond, Curtea reține că această instanță a încălcat dispozițiile procedurale privind administrarea probei testimoniale, reglementată de art.186 Cod de procedură civilă, dispunând, în mod nelegal, decăderea pârâtului din dreptul de a administra o probă, încuviințată în condițiile art. 167 Cod de procedură civilă, în ciuda faptului că acesta își îndeplinise obligațiile procesuale privind indicarea numelui martorei și a domiciliului acesteia, iar instanța avea obligația corelativă de a cita martora încuviințată în cauză.
Cum cererea dedusă judecății are un obiect ce poate fi inclus în noțiunea autonomă de "drepturi și obligații cu caracter civil", ce formează domeniul de aplicabilitate al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, instanța de recurs consideră că, în cauză, au fost nerespectate nu doar dispozițiile procesual civile de drept intern, ci și dispozițiile convenționale, administrarea probelor, în condiții de legalitate și de egalitate, fiind o garanție a respectării procesului echitabil.
În acest sens, Curtea reamintește că instanța de contencios european a drepturilor omului nu este în măsură să substituie propria apreciere a faptelor celei făcute de instanțele naționale și, de regulă, aceste instanțe sunt cele care trebuie să examineze probele existente (a se vedea,mutatis mutandis, cauzeleEdwards contra Marii Britanii, hotărârea din 16 decembrie 1992, șiRuiz contra Spaniei).
Tot astfel, deși articolul 8 din Convenție, ce garantează dreptul la viață de familie, nu conține nicio cerință procedurală explicită, procesul decizional ce duce la luarea unor măsuri de către instanțele de judecată, care ar putea constitui ingerințe în viața de familie a părinților și copiilor lor, trebuie să fie echitabil și să permită respectarea adecvată a intereselor garantate prin articolul 8.
În acest context, Curtea consideră că incidența motivului de nelegalitate determină și netemeinicia soluției pronunțată de instanța de fond, întrucât, în cauză, și nu doar pentru acest motiv, se poate aprecia că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, astfel încât nu se poate stabili cu certitudine dacă au fost respectate, de către recurentul pârât, dispozițiile legale privind custodia comună a minorilor și, și dacă sunt aplicabile dispozițiile Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, aprobată prin Legea nr. 100/1992, precum și dispozițiile Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
În considerarea acestor dispoziții legale, Curtea reține că, potrivit art. 3 alin. 1 din Convenție,neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane - prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și, dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună, ori ar fi fost altfel exercitat, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Din interpretarea acestui text legal, rezultă că unul dintre elementele esențiale ce trebuie avut în vedere pentru a stabili dacă deplasarea unui minor a fost sau nu ilicită este acela al reședinței obișnuite pe care o avea respectivul minor,reședință obișnuităce reprezintă o noțiune autonomă de drept comunitar, în sensul în care aceasta nu are un corespondent absolut în dreptul intern, ea urmând să fie stabilităin concreto, de către instanța de judecată, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze deduse judecății.
Or, Curtea constată că, în speță, este disputată existența reședinței obișnuite, cel puțin a minorei, precum și data la care această minoră a fost adusă în România, instanța de fond reținând că minora a fost adusă, împreună cu minorul, la data de 6.02.2009, fără a indica probele pe care se sprijină această constatare, iar recurentul negând această situație de fapt, susținând că minora se afla în România, în grija bunicii paterne, la data de 6.02.2009.
Astfel, pentru stabilirea corectă și concretă a acestor elemente, esențiale pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor Convenției d l Haga din 1980, Curtea apreciază că este necesară, în cauză, administrarea probei testimoniale și a interogatoriului ambilor părinți, probe ce sunt incompatibile cu structura recursului, în considerarea art. 305 Cod procedură civilă, și care vor trebui administrate de către instanța de fond, precum și a oricăror alte probe, a căror necesitate va rezulta din dezbateri, și pe care instanța de fond le va considera ca îndeplinind condițiile impuse de art. 167 Cod de procedură civilă.
In acest punct, Curtea consideră, de asemenea, necesar să precizeze că, deși este conștientă de faptul că, în chestiunile legate de reunirea copiilor cu părinții lor, oportunitatea unei măsuri trebuie judecată prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea cazuri necesitând o soluționare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu aceștia (a se vedea cauzaIgnaccolo‑Zenide contra României, hotărârea din 11 ianuarie 2000), totuși, celeritatea unei astfel de proceduri nu trebuie să afecteze celelalte garanții ale procesului echitabil, ce ar putea afecta, deopotrivă, interesul superior al minorilor și și dreptul la o viață de familie.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 Cod de procedură civilă, va admite recursul exercitat de către recurentul-pârât împotriva sentinței civile nr. 1147 din 14.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, va casa sentința recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât împotriva sentinței civile nr. 1147 din 14.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, pentru petenta și cu Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA COMUNEI.
Casează sentința recurată și trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
--- - - - -- -
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 ex/15.02.2010
----------------------------------------------
- Secția a V-a -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan, Bianca
| ← Completare dispozitiv. Decizia 1335/2009. Curtea de Apel... | Plasament. Decizia 3/2009. Curtea de Apel Suceava → |
|---|
