Contestaţie la executare. Decizia nr. 105/2015. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 105/2015 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 04-02-2015 în dosarul nr. 12835/55/2014
TRIBUNALUL A. operator 3207/2504
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 105
Ședința publică din data de 04 februarie 2015
Președinte H. O.
Judecător S. N.
Grefier V. M.
S-a luat în examinare apelul declarat de contestatoarea C. SRL Pecica în contradictoriu cu intimații ANAF, DGRF – Direcția Regională Antifraudă D., Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., împotriva sentinței civile nr.4574/2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul_, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul apelantei - avocat C. M. din Baroul A. și reprezentantul intimatei Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara – consilier juridic S. S. F., lipsă fiind reprezentanții celorlalte intimate.
Procedura de citare este completă.
Apelul este legal timbrat cu 500 lei taxă judiciară de timbru conform chitanței nr._ din 19.11.2014 .
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, constatându-se că prin serviciul registratură al instanței la data de 13 și 16 ianuarie 2015 a fost depusă la dosar întâmpinare din partea intimatei Agenția Națională de Administrare Fiscală .
Reprezentantul intimatei Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara arată că i-a fost comunicat prin e-mail doar citația nu și apelul, situație în care instanța îi comunică un exemplar al cererii de apel, însă reprezentantul intimatei nu solicită termen în vederea studierii acesteia.
Reprezentanții părților prezente în fața instanței arată că nu mai au de formulat cereri.
Nefiind formulate cereri și apreciind apelul în stare de soluționare, instanța declară terminată faza probatorie și acordă cuvântul în susținerea apelului.
Reprezentantul apelantei solicită admiterea apelului, respectiv modificarea în tot a sentinței atacate și în consecință admiterea contestației la executare, în sensul anulării Deciziei nr._/24.06.2014 de instituire a măsurilor asiguratorii, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția G. Antifraudă Fiscală- Direcția Regională Antifraudă D. și a măsurilor dispuse prin acest act; anularea măsurii popririi asiguratorii dispusă în baza deciziei, a sumelor existente și a celor viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei sau valută deschise la Banca Comercială Carpatica SA, măsură adusă la cunoștință apelantei prin adresa 7343/02.07.2014 emisă de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. și anularea Procesului verbal nr. 7721/17.07.2014 de sechestru asigurator pentru bunuri mobile, emis de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., a anexelor și a măsurilor dispuse prin aceasta, făcând referire la prevederile art. 9 și art. 129 C.pr.fiscală și solicită a se avea în vedere practica judiciară a Tribunalului A., depunând în acest sens extras de pe Portalul Tribunalului A. privitor la dosarele nr._/55/2014 și nr._/55/2014.
Reprezentantul intimatei Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara solicită respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate cu precizarea că nu pot fi reținute apărările formulate de apelantă cu privire la fond, sechestrul a fost instituit conform art. 129 al.3 C.pr.fiscală, iar referitor la ascultarea contribuabilului precizează că aceasta nu este necesară .
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului înregistrat la această instanță la data de 3 decembrie 2014, constată că prin sentința civilă nr. 4574/2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul_, s-a respinge contestația formulată de contestatoarea ., în contradictoriu cu intimații AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRAȚIE FISCALĂ, DIRECȚIA G. ANTIFRAUDĂ FISCALĂ - DIRECȚIA REGIONALĂ ANTIFRAUDĂ D., DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE A. ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/24.06.2014 emisă de Direcția Regională Antifraudă 5 D., în temeiul art.129 alin. 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile ale contestatoarei și poprirea asiguratorie, pe motiv că s-a constatat, în urma unui control fiscal că datorează bugetului sumele de 12.527.804 lei reprezentând TVA, impozit pe profit.
S-a menționat că s-a constatat existența pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul/averea.
Sub aspect formal, s-a constatat că decizia atacată respectă prevederile Ordinului Președintelui ANAF nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectiva a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Măsurile asigurătorii au fost luate ca urmare a unui control efectuat de intimată la contestatoare pentru activitatea desfășurată în perioada 2012-2014. Cu această ocazie s-a constatat că s-au efectuat o . achiziții fictive, care nu au fost efectuate în realitate astfel că s-au înregistrat cheltuieli în scopul realizării de venituri impozabile.
Instanța de fond a reținut că măsurile asiguratorii prevăzute de Codul de procedură fiscală constau în indisponibilizarea unor bunuri sub forma popririi sau a sechestrului impus asupra bunurilor debitorului. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
Această viziune a legiuitorului a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat. În acest sens, art. 215 alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevede în terminis că introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. Acest lucru echivalează cu continuarea procedurilor de executare silită de către organele fiscale împotriva debitorului. În aceste condiții, pentru a se recupera creanțele fiscale pe care acesta le are la bugetul de stat, legiuitorul a prevăzut ca măsurile asigurătorii să rămână valabile pe toată durata executării silite, ca o garanție pentru recuperarea creanței fiscale datorate.
Faptul că odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii, nu este decât o aplicare a imperativului mai sus enunțat.
Totuși, aceste măsuri sunt menținute în continuare, constituindu-se în garanția executării întru totul de către debitor a obligațiilor sale fiscale. În caz contrar, ar exista pericolul nerecuperării creanțelor la bugetul de stat și ar demonstra o lipsă de diligență atât a legiuitorului, cât și a organelor de executare. Or, finalitatea oricărei proceduri de executare silită este recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorul obligației.
Având în vedere constatările preliminare ale organelor fiscale și existând pericolul ca societatea să-și înstrăineze patrimoniul, prejudiciind astfel bugetul de stat, s-a procedat, în deplină concordanță cu prevederile art. 129 alin. 2, 3 și 4 din O.G. nr. 92/2003 la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii de către organele din cadrul Directiei regionale Antifrauda 5 D., care au efectuat controlul. Ulterior, acest act a fost transmis organelor de executare competente din cadrul Direcției Generale Regionale a Finantelor Publice Timisoara/A.F.P. A., care au procedat la instituirea sechestrului asigurator și a măsurii popririi asigurătorii. Măsurile asigurătorii nu trebuie confundate cu măsurile concrete de executare silită întreprinse de organele fiscale.
Toate aceste aspecte au fost reținute în mod corect de către organul de control și prezentate pe larg în procesul verbal de control, acestea fiind premisele inițiale care au determinat organul de control să procedeze la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/24.06.2014. Aplicarea sechestrului asupra bunurilor contestatoarei are drept consecință juridică limitarea dreptului de dispoziție al proprietarului asupra bunului respectiv, importanța acestei masuri fiind de necontestat în vederea punerii în executare ulterioară a titlului executoriu ce va fi obținut de creditor. Același principiu se aplică și la poprirea asigurătorie.
În scopul înlesnirii executării silite și pentru a elimina eventualele posibilități de sustragere de la executare, legea, prin reglementarea prevăzută în Codul de procedură fiscală în art.129 și urm., permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acțiunii judiciare. Instituțiile juridice prin care se realizează aceste măsuri sunt sechestrul asiguratoriu și poprirea asiguratorie, aceste măsuri fiind de altfel dispuse în cazul contestatoarei din dosarul de față.
Este pe deplin satisfăcută condiția prevăzută de Codul de procedură fiscală pentru instituirea acestei măsuri și anume existența pericolului ca debitorul, față de bugetul general consolidat al statului să se sustragă, să-și ascundă sau să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea veniturilor. De altfel, este de observat că societatea contestatoare, în cererea sa, nu invocă motive de nelegalitate cu privire la actele de executare silită efectuate, făcând doar aprecieri cu privire la situația sa în raport de furnizori și clienți și consideră a fi disproporționată măsura asigurătorie față de seriozitatea de care a dat dovadă până la acest moment contestatoarea.
Instanța de fond a reținut că faptele prin care s-au încălcat de către contestatoare dispozițiile fiscale în materie cu referire directă la obligațiile stabilite îmbracă pericolul social al unor acțiuni ilegale, pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, măsuri ce constituie o obligație pentru organele fiscale și nu o opțiune, măsura necesară garantării executării creanței către bugetul de stat.
Aceste aspecte sunt susținute de gravitatea și întinderea în timp a încălcării legislației fiscale.
Criticile contestatoare sunt nefondate, întrucât măsura asiguratorie a fost motivată de organele de inspecție fiscală în conformitate cu cerințele art.129 din Codul de procedură fiscală, arătându-se că exista pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Referitor la susținerea potrivit căreia nu a fost ascultat contribuabilul înaintea luării măsurii asigurătorii, instanța de fond a reținut că acestea pot fi luate și fără ascultarea sa conform art. 9 alin 2 lit. d C proc fisc.
Referitor la susținerea potrivit căreia nu există pericolul de sustragere de la urmărire, instanța de fond a reținut că reclamanta - contestatoare nu poate proba un astfel de fapt negativ, iar pentru protecția eventualului sau drept creditorul este îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său, în speță prin luarea unor măsuri asigurătorii. Față de cuantumul acestor sume, se constată întemeiată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii atacată.
Totodată, instanța de fond a reținut că simpla instituire a acestor măsuri asigurătorii nu este în măsură, prin ea însăși, să constituie un prejudiciu pentru contestatoare.
Contestatoarea nu aduce nicio critică proceselor verbale de sechestru/măsurii popririi asigurătorii emise de A.J.F.P. A., apărările contestatoarei neputând fi reținute de către instanță, contestația la executare fiind o cale de atac contra măsurilor de executare nelegale, astfel că, cel ce recurge la acest mijloc procedural nu poate invoca decât vicii și neregularități ale actelor de executare, însă în speță nu există îndoială cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului.
Împotriva acestei soluții a formulat apel, contestatoarea C. SRL Pecica, solicitând admiterea acestuia, schimbare în tot hotărârea atacate și pe cale de consecință admiterea contestației la executare formulată de ., în sensul: anulării Deciziei nr._/24.06.2014 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția G. Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă D. și a măsurilor dispuse prin acest act; anulării - desființării măsurii popririi asigurătorii dispusă în baza deciziei nr._/24.06.2014 de instituire a măsurilor asigurătorii a sumelor existente precum și a celor viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei și/sau valută deschise la Banca Comercială Carpatica SA, măsură adusă la cunoștința apelantei prin adresa nr. 7343/02.07.2014 emisă de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara/ Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. și anulării Procesului Verbal 7721/17.07.2014 de sechestru asigurător pentru bunuri mobile emis de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara/ Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., a anexelor acestuia și a măsurilor dispuse prin acesta.
În motivarea cererii de apel, contestatoare a arătat că hotărârea primei instanțe este lipsă de orice argumente pentru care au fost înlăturate criticile sale, respectiv neindicarea probelor din care rezultă îndeplinirea condiției privind pericolul pentru înstrăinarea averii, afirmații cu privire la raporturile de drept fiscal material, reținerea existenței unor încălcări grave ale legislației fiscale în condițiile în care nu există emis titlu de creanță și în condițiile în care instanța nu fusese investită cu o cerere pentru analizarea existenței sau inexistenței unor obligații fiscale.
În prima parte a considerentelor, prima instanță face o teorie a măsurilor asigurătorii, a scopului teoretic al acestora și a faptului că după individualizarea creanței acestea se transformă în măsuri executorii. Sunt fără relevanță aceste considerente în prezenta cauză cât timp apelanta a contestat legalitatea instituirii măsurilor asigurătorii, nu a negat dispozițiile procedural fiscale, care le reglementează și care prevăd transformarea acestora în măsuri executorii, după emiterea titlului de creanță. În continuarea prima instanță apreciază că este îndeplinită condiția existenței pericolul ca debitorul să se sustragă, să-și ascundă sau să-și risipească patrimoniul arătând și că apelanta nu poate proba un fapt negativ și anume că nu există pericolul de sustragere.
Motivarea deciziei de instituire a măsurii asigurătorii nu echivalează cu indicarea textului legal care permite luarea măsurii, respectiv cu incidența art. 129 alin. 2 C. pr. Fisc., care prevede că „Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să iși risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea." Pentru dispunerea acestei măsuri este necesar ca situația de fapt prezentată de către organul fiscal și dovedită cu mijloace de probe să se încadreze în textul legal prevăzut de art.129 alin. 2 C.pr.fisc, motivarea se realizează întotdeauna și în fapt cât și în drept, nu doar în drept după cum pare a reține prima instanță. Or, prima instanță nu explică care ar fi situația de fapt din care rezultă pericolul de sustragere, de ascundere sau de risipire si din ce probe rezultă acesta. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca măsurile asigurătorii să fie dispuse de drept, în mod arbitrar de organul fiscal, acesta nu ar mai fi impus nici obligația prevăzută de articolul precitat, nici obligația motivării deciziei prevăzută de art. 129 alin. 5 C.pr.fisc. Prin urmare, instanța prezintă direct concluzia, fără a prezenta premisele pe care se fundamentează acest pericol, premise care lipsesc și din decizia atacată. De altfel, în literatura de specialitate s-a criticat expres acest mod de motivare, arătându-se că „din păcate, chiar în asemenea situații extrem de clare și lipsite de dubii, din motive greu de înțeles, deseori chiar, instanțele de judecată nu sancționează abuzul evident și motivează hotărârile prin reluarea acelorași texte de lege într-o manieră pur mecanică"
Prima instanță a arătat că apelanta nu poate proba un fapt negativ care ar fi nedeterminat. Prima instanță omite însă trei aspecte: (a) faptul pozitiv al existenței pericolul trebuia dovedit de organele fiscale, or această dovada nu a fost făcută; (b) dacă faptul pozitiv ar fi fost dovedit sau măcar prezentat, apelanta ar fi putut eventual face proba unui fapt negativ determinat care ar fi infirmat faptul pozitiv; (c) în lipsa oricărei probe și a oricăror elemente de fapt din care să rezulte pericolul soluția legală era de admitere a contestației la executare, altfel din această susținere a instanței s-ar putea extrage că: „organul fiscal nu trebuie să dovedească nimic, contribuabilul nu are posibilitatea de a dovedi nimic".
Prima instanță ignoră în întregime argumentele contestatoarei, nearătând de ce acestea nu sunt temeinice. Raportat la conținutul deciziei contestate, după cum s-a arătat și în cadrul contestației la executare, motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului revenindu-i obligația de a indica în mod neechivoc elementele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate, atât pentru a putea fi cunoscute de destinatar și în funcție de care să-și poată formula eventuale apărări, cât și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv al legalității actului. D. obligația motivării tuturor actelor administrative poate funcționa ca o garanție a respectării legii și a ocrotirii drepturilor contribuabililor. Cu toate acestea prima instanță, pare a fi indiferentă la această obligație, cât timp nu sancționează neîndeplinirea acesteia. Dincolo de aspectul formal pe care îl implică motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, obligatorie conform art. 129 alin. 5 din OG 92/2003, motivarea unei astfel de decizii este esențială pentru a se putea verifica dacă au fost îndeplinite condițiile de fond pentru a se dispune acele măsuri. Motivarea deficitară a deciziei împiedică un asemenea demers al instanței care nu poate examina dacă au fost sau nu respectate prevederile art. 129 alin. 2 din OG 92/2003 la luarea măsurilor asigurătorii față de petent. În literatura de specialitate s-a arătat că în practică de cele mai multe ori organele fiscale motivează deficitar deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii, de regulă acestea limitându-se la a enunța textele legale care permit luarea unei astfel de măsuri. După cum se poate observa din decizia contestată, în cuprinsul acesteia, mai precis la motivarea deciziei, emitentul, nu face altceva decât să redea textul legal care permite instituirea unei astfel de măsuri (măsuri asigurătorii), art. 129 din OG nr. 92/2003, indicând generic faptul că ar exista pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, respectiv recuperarea sumelor estimate. De asemenea în cuprinsul deciziile este indicat cuantumul obligațiilor fiscale evaluate, conturile bancare deschise de societate și bunurile regăsite în registrul de imobilizări al apelantei. În cuprinsul deciziei nu se regăsește nici un element concret raportat la situația contribuabilului, din care să rezulte justificarea luării măsurilor asigurătorii, deși aplicabilitatea oricărui text legal se stabilește prin raportare la o situație de fapt. Din acest punct de vedere decizia nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 129 alin. 5 din OG 92/2003, organul fiscal ar fi trebui să expună motivele pentru care apreciază că există indicii că debitorul se va sustrage de la colectarea creanțelor fiscale, expunând indiciile pe care le are în acest sens și elementele de ordin obiectiv care le-au îndreptățit să ajungă la o asemenea concluzie. Simpla convingere de ordin subiectiv a organelor de inspecție fiscală sau cuantumul mare al creanței nu sunt suficiente prin ele însele să conducă a luarea unor măsuri care implică restrângeri în ceea ce privește patrimoniul debitorului. Trebuie observat de asemenea, faptul că, pe perioada controlului s-a cooperat și colaborat cu organele fiscale, apelanta a prezentat toate actele ce i-au fost solicitate, apelanta nu a avut intenția să se sustragă verificărilor efectuate de organele fiscale. Legea condiționează luarea unei astfel de măsuri, de existența unui pericol cert, care nu este prezumat și care trebuie să rezulte din actele de control, pericol care în cauză nu este dovedit. Astfel că, în mod clar nu există nici un motiv pentru instituirea măsurilor asigurătorii. La instituirea acestor măsuri asigurătorii organul de inspecție fiscală a nesocotit prevederile Ordinului 2605/2010 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de OG 92/2003. Or, se poate observa cu ușurință, că organul de control nu a prezentat starea fiscală de fapt a contribuabilului, nu a motivat necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii si nu a demonstrat întrunirea condiției prevăzute de lege, respectiv a pericolului de risipire a patrimoniului.
Apelanta susține că toate aceste încălcări ale textelor legale sunt de natură să conducă la nulitatea deciziei și a măsurilor asigurătorii dispuse în temeiul acestuia, nefiind îndeplinită condiția motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și nici condiția existenței pericolului ca debitorul să se sustragă, să-și ascundă sau să-și risipească patrimoniul cât timp în decizia de instituire nu este prezentată starea de fapt din care s-ar putea extrage o atare concluzie.
În ceea ce privește prejudiciul adus contribuabilului, apelanta arată că susținerea primei instanțe nu se raportează la măsurile asigurătorii dispuse în concret și la caracteristicile raporturilor economice, în care rapiditatea, dinamicitatea, dispunerea de sume de bani necesare efectuării de achiziții sunt esențiale. Dacă ar fi avut în vedere cele prezentate mai sus instanța ar fi înțeles înființarea popririi asigurătorii asupra conturilor bancare, raportat la presupusele sume datorate de apelantă - 12.527.804 lei - echivalează cu blocarea oricărei activități economice, orice plată, orice achiziție fiind imposibil de efectuat în lipsa dispunerii de sumele de bani. De aceea, prejudiciul cauzat este unul evident, și rezultă din înființarea popririi. Or, orice măsură dispusă trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit și raportată și la situația concretă, iar nu să conducă la blocarea oricărei posibilități a contribuabilului de a desfășura în continuare activități producătoare de venituri, mai ales că nu a fot emis un titlu de creanță până în prezent împotriva apelantei. Astfel este încălcat atât principiul bunei credințe instituit de articolul 12 C.pr.fisc, principiu care vizează atât contribuabilul cât și organul fiscal cât și caracterul proporțional al măsurii raportat la situația concretă, cauzând apelantei prejudicii evidente.
În ce privește presupusa gravitate a încălcării legislației fiscale, acceptând posibilitatea că în această procedură judecătorul să poată aprecia asupra aparenței de drept, apelanta arată că, aparența de drept nu echivalează cu certitudinea existenței creanțelor, care în prezent sunt doar estimate, or prima instanță emite certitudini când vorbește nu de orice încălcare a legislației fiscale, ci de una gravă și cu întindere în timp. Stabilirea aparenței de drept trebuie să fie rezultatul unor argumente, or prima instanță pare a institui o prezumție de vinovăție în sarcina contribuabilului cât timp spune că apelanta a încălcat obligațiile fiscale (deși nu era sesizată cu privire la acest aspect), fără a prezenta cum a ajuns la această concluzie. Dimpotrivă, aparența de drept este situată în favoarea apelantei, apreciază aceasta, aspect care rezultă din: faptul că procesul verbal de control încheiat de DGA D. conține două concluzii contradictorii: - pe de o parte se susține că circuitul economic a fost creat în scopul disimulării provenienței ilicite a combustibilului, ceea ce presupune evident faptul că acesta există în realitate și că a ajuns la beneficiarii finali. Pe de altă parte, se arată că achizițiile de combustibil ar fi fost fictive (se arată că: mijloacele de transport ar fi fost fictive, societățile care furnizau combustibil apelantei ar fi declarat achiziții fictive ceea ce ar fi condus la o fictivitate pe întreg lanțul de livrare).
În realitate, . a achiziționat combustibil de la trei societăți comerciale, ., . și . pe care ulterior l-a revândut către următorii beneficiari: ., . și . După cum rezultă și din procesul verbal de control, apelanta a achitat în întregime prețul combustibilului către societățile furnizoare, decontările efectuându-se integral prin unități bancare cu respectarea dispozițiilor art. 220 din Codul Fiscal.
De asemenea, apelanta arată că, persoanele juridice către care a vândut combustibilul au achitat prețul acestuia. Toate obligațiile fiscale care incumbau . în urma efectuării acestor achiziții, respectiv vânzări au fost achitate. Livrarea fiind realizată, prețul fiind plătit, tranzacțiile fiind reale, modul în care societățile de la care a achiziționat la rândul său combustibilul și-au efectuat înregistrările în contabilitate sau au declarat livrările, nu sunt suficiente pentru a refuza exercitarea dreptului de deducere.
Pentru prezentarea în extenso a argumentelor apelantei privitoare la nelegalitatea procesului verbal, s-a anexat apelului o copie de pe contestația formulată la procesul verbal. Prima instanță face aprecieri definitive cu privire la raporturile de drept fiscal material, fără a fi investită cu o astfel de cerere; aparența de drept este în favoarea apelantei nu a organului fiscal, estimările efectuate de acesta fiind greșite în condițiile realității operațiunilor comerciale desfășurate și întrunirii condițiilor necesare pentru exercitarea dreptului de deducere. Privitor la posibilitatea luării măsurii fără ascultarea contribuabilului potrivit art. 9 alin. 2 lit. d C.pr.fisc, prima instanță a reținut că măsurile asigurătorii pot fi luate fără ascultarea contribuabilului, fără a indica de ce raționamentul juridic contrar prezentat de apelantă în cadrul contestației la executare nu este valabil. Astfel, apelanta apreciază că ascultarea contribuabilului era obligatorie. Potrivit prevederilor art. 9 din OG 92/2003 dreptul de a fi ascultat (1) înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele si împrejurările relevante în luarea deciziei. (2) Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când: a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege; b) situația de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanțelor fiscale; c) se acceptă informațiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declarație sau într-o cerere; d) urmează să se ia măsuri de executare silită.
Din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurării nu rezultă că reprezentanților apelantei li s-a dat posibilitatea să-și exprime punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante care au condus la luarea deciziei. În aplicarea principiului de drept audiatur . luării deciziei, art. 9 alin. (1) C. pr. fisc. prevede faptul că organul fiscal este întotdeauna obligat și era obligat inclusiv în această cauză să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele relevante pentru luarea deciziei. De la acest principiu se poate deroga doar în patru situații, prevăzute expres de art. 9 alin. (2) C. pr. fisc. indicate anterior. Astfel, ascultarea contribuabilului este obligatorie. Pe cale de consecință, în doctrină s-a apreciat cu deplin temei că lipsa dovezii privind ascultarea contribuabilului poate conduce la anularea a actului administrativ fiscal.
Articolul 9 alineatul 2 litera d C. pr. fisc. la care face trimitere instanța, face referire la măsurile de executare silită. Or, în aceleași considerente instanța în mod corect arată că măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii doar după individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență.
Apelanta invocă, jurisprudență și practică judiciară, respectiv Judecătoria Cluj-N. - Secția civilă, sentința civilă nr. 6910 din 21 mai 2010, publicată în R.R.D.A. nr. 1/2011, p. 139-147, Decizia nr. 1123/R/2011 pronunțată de Tribunalul Cluj, decizia pronunțată în dosar nr._ a Tribunalului Cluj, disponibilă pe internet și invocă în drept dispozițiile art. 468,470, 480, 717 NCPC .
Prin serviciul registratură al instanței la data de 17 decembrie 2014, intimata, Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate și a actelor emise de organele fiscale, invocând în drept art. 129 Cod Procedura Fiscala – art. 205 Cod Pr. Civ.
În motivarea poziției sale, expusă prin întâmpinarea depusă la dosar intimata arată că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală fiind dată cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în speță. În ceea ce privește contestația formulată împotriva popririi asigurătorii și împotriva procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. 7721/17.07.2014 emis de AJFP A. prima instanța în mod corect a respins contestația la executare. Prin acțiunea formulată nu se aduce nicio critică cu argumente legale sub aspect formal sau de fond în ceea ce privește procesul verbal de sechestru asigurător sau a popririi asigurătorii instituite. Procesul verbal de sechestru asigurător bunuri mobile, care face obiectul prezentei cauze a fost emis în baza Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/24.06.2014 emisă de Direcția Regională Antifraudă D.. Așa cum a reținut si prima instanța, Decizia de Măsuri Asigurătorii îndeplinește toate condițiile de fond și formă prevăzute de lege iar din motivele invocate de contestatoare nu exista vreo cauză de nulitate a procesului verbal de sechestru asigurător bunuri mobile, ci motivarea a cuprins mai degrabă motive legate de emiterea Deciziei de măsuri asigurătorii. Decizia de instituire măsuri asigurătorii a fost emisă de Direcția Regionala Antifraudă Fiscală D. în baza art. 129 din OG nr. 92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala și în urma emiterii acesteia intimata a emis poprirea asiguratorie și procesul verbal de sechestru bunuri mobile nr. 6963/20.06.2014.
Potrivit art. 129 din Codul de procedură fiscală, intimata arată că a instituit poprirea asiguratorie și a încheiat procesul verbal de sechestru asigurător în urma comunicării de către Direcția Regionala Antifraudă Fiscala D. a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. În ceea ce privește faptul că bunurile sechestrate sunt destinate pentru desfășurarea activității societății care constituie principala sursă de venit, intimata arată că a instituit măsuri asigurătorii în urma comunicării de către Direcția Regionala Antifraudă Fiscala D. a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, doar ca o măsură de precauție, existând posibilitatea ca reclamanta să se sustragă ori să-și risipească patrimoniul, fapt care ar îngreuna colectarea creanțelor bugetare. În prezent este luată doar o măsură de precauție, toate bunurile sechestrate asigurător rămân ale societății și pot fi folosite de societate. Nu se îngreunează în niciun fel activitatea societății, singurul aspect care este interzis este că societatea nu are dreptul să-și înstrăineze acele bunuri sechestrate. Contestația la executare nu face altceva decât să confirme cele constatate de organul fiscal în sensul că societatea urmărește să-și vândă bunurile sechestrate, astfel că organele fiscale să fie în imposibilitatea ca în momentul existentei titlului de creanța să-și recupereze sumele datorate de societate bugetului de stat în cazul în care acestea nu sunt achitate de bună voie. Practic prin contestația la executare se urmărește ca instanța de judecată să valideze dreptul societății de a-și înstrăina averea, fiind astfel posibil ca în situația finalizării controlului fiscal și al emiterii Decizie de Impunere - titlul de creanță, să se mai poată recupera debitul. O asemenea abordare este de neacceptat și instanțele de judecată nu pot permite celor care doresc să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale, să o facă.
La data de 30 decembrie 2014, apelanta a depus răspuns la întâmpinare prin care arată că, în ce privește faptul că nu a adus critici referitoare la procesul verbal de sechestru asigurător sau la poprirea asigurătorie, prin contestația la executare a solicitat anularea Deciziei nr._/24.06.2014 de instituire a măsurilor asigurătorii. Prin urmare a contestat, indicând pe larg motivele de nelegalitate, actul în baza căruia au fost încheiate procesele verbale menționate, or anularea deciziei desigur că va conduce și la anularea actelor subsecvente. În ce privește motivele pentru care se dispun măsurile asigurătorii, intimata după ce reia prevederile art. 129 C.pr.civ., al căror conținut nu l-a contestat, susține în paragraful final al paginii 2 că măsura asigurătorie reprezintă o măsură de precauție „existând posibilitatea ca apelanta să se sustragă ori să-și risipească patrimoniul", afirmație ce denotă o înțelegere eronată a prevederilor art. 129 C.pr.fisc, măsurile asigurătorii dispunându-se atunci când există pericol concret de risipire al patrimoniului, iar nu posibilități teoretice de înstrăinare. De altfel, intimata nu reușește în cuprinsul întâmpinării, cum nu a reușit nici organul fiscal emitent al deciziei contestate, să indice o împrejurare concretă, din care ar rezulta un pericol de risipire al patrimoniului, confirmând, implicit, că dispunerea acestei măsuri a avut caracter arbitrar.
Afirmația intimatei în sensul că formularea unei căi de atac prevăzute de lege, contestația la executare, ar confirma că apelanta ar urmări să își înstrăineze averea - chemând instanța de judecată să valideze un astfel de drept de înstrăinare - ar putea fi tratată într-o notă ironică, dacă nu ar proveni de la un organ fiscal. Asemenea afirmații pe lângă că sunt lipsite de orice fundament legal, creează o prezumție de vinovăție a contribuabilului, și încearcă să eludeze prevederile legale care obligă organul fiscal să își motiveze hotărârile. Astfel de susțineri dovedesc lipsa oricărei înțelegeri a dreptului de proprietate și a atributelor sale, incluzând dreptul la dispoziție, exercițiul acestui drept neputând fi restrâns decât în condițiile legii, iar nu după bunul - plac al autorităților fiscale.
Tot prin serviciul registratură al instanței la data de 13 și 16 ianuarie 2015, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, invocând în drept dispozițiile art.471 NCPC.
În motivarea poziției sale, intimata arată că apelul este nefondat, Judecătoria A. reținând în mod corect atât situația de fapt, cât dispozițiile legale aplicabile spetei. Argumentele apelantei nu sunt de natură să ducă la schimbarea sau anularea hotărârii apelate, fiind în fapt reluări ale argumentelor din contestația inițiala, sens în care rugăm instanța de apel să aibă în vedere că, contrar susținerilor apelantei, aparenta de drept nu este în favoarea contribuabilului, în condițiile în care societatea a înregistrat în evidența contabilă achiziții fictive, aspect ce se coroborează cu constatările descrise în Procesul verbal de control, în care s-a arătat pe larg circuitul economic fictiv prin care au fost tranzacționate produse energetice. Apelanta nu poate susține pe calea contestației la executare netemeinicia estimărilor fiscale, aceste susțineri putând fi formulate doar la definitivarea controlului fiscal sau în fața organului de cercetare penală. Cu privire la susținerea apelantei conform căreia aceasta a achitat obligațiile fiscale la bugetul de stat, potrivit legislației fiscale, contribuabilii au nu numai obligația de a achita debitele și accesoriile fiscale, ci și pe acela, mult mai important, de a constitui corect baza de impunere, a declara această bază de impunere constituită corect și a achita sumele ce sunt aferente bazei de impunere.
În ce privește susținerea apelantei potrivit căreia nu există motive "pentru a refuza exercitarea dreptului de deducere", intimata arată că societatea este în eroare cu privire la consecințele controlului efectuat de inspectorii antifraudă. Aceștia nu au emis un act administrativ fiscal propriu-zis, în condițiile art.41 din Codul de procedură fiscală, ci au făcut constatări cu privire tranzacțiile economice, nefiind dispuse măsuri cu privire la refuzarea/nerefuzarea dreptului de deducere.
De asemenea, în ce privește, ascultarea contribuabilului înaintea luării măsurilor asigurătorii, apelanta nu face nicio referire la argumentele din întâmpinarea formulată de intimată, prin care s-a arătat că dacă audierea nu este necesară când se valorifică bunurile în cadrul executării, aceasta nu este necesară când doar se indisponibilizează bunurile (metoda logică de interpretare a normelor juridice - "cine poate mai mult, poate si mai puțin"). Astfel, sunt lipsite de temei aprecierile apelantei potrivit cărora în lipsa aplicării articolului menționat, decizia de instituire măsuri ar fi anulabilă, nefiind lipsit de relevanță, că deși susține că luarea măsurilor asigurătorii o prejudiciază, apelanta nu face nicio mențiune cu privire la aplicarea dispozițiilor art.130 din C.pr.fiscală, potrivit cărora societatea are posibilitatea să constituie o garanție în situația în care dorește ridicarea acestor măsuri.
Tribunalul analizând apelul în condițiile art.479 c.pr.civ. și prin prisma motivelor scrise, constată că este fondat.
Problema de fond dezvoltată de apelantă în amplele motive este cea legată de motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.
Potrivit art.129 din OG 92/2003, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asiguratorii și sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și (sau) imobile, proprietatea debitorului precum și a veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă și să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Al.5 al aceluiași articol prevede că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de conducătorul organului fiscal competent.
Din analiza acestor texte rezultă că aceste măsuri nu sunt dispuse din oficiu ci în anumite situații care pot periclita colectarea în mod considerabil prin fapte, care ele însele reprezintă în parte o încălcare a legii.
În această situație, luarea unei măsuri de indisponibilizare a patrimoniului unei societăți comerciale trebuie extrem de bine motivată pentru că textul nu pune la îndoială calitatea de debitor pe care nici apelantul nu o contestă, ci eventualele manopere dolosive pe care le-ar putea face. Ori, în prezenta cauză o motivare judicioasă care să susțină un astfel de demers nu există, invocarea textului de lege nefiind suficientă, mai ales că textul de lege nu obligă la luarea măsurii, ci practic la justificarea impunerii unei astfel de măsuri.
Astfel fiind, văzând dispozițiile art. 480 c.pr.civ., apelul se va admite în sensul că se va modifica în tot sentința civilă nr. 4574/2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul_, urmând a se admite contestația la executare, a se anula decizia intimatei ANAF prin celelalte intimate cu nr._/24.06.2014 și a se anula Procesul verbal 7721/17.07.2014 emis de aceeași intimată privind sechestrul asigurator și actele de executare care au decurs din actele anulate.
Ca urmare a admiterii apelului, urmează a obliga intimatele la 500 lei cheltuieli de judecată către apelantă, constând în taxă timbru.
PENTRU ACEST MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul contestatoarei C. SRL Pecica în contradictoriu cu intimații ANAF, DGRF – Direcția Regională Antifraudă D., Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile 4574/2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul_ .
Schimbă în tot sentința, în sensul că admite contestația la executare și anulează decizia intimatei ANAF prin celelalte intimate cu nr._/24.06.2014, anulează Procesul verbal 7721/17.07.2014 emis de aceeași intimată privind sechestrul asigurător și actele de executare care au decurs din actele anulate.
Obligă intimatele la 500 lei cheltuieli de judecată, taxă timbru.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 04 februarie 2015.
Președinte, Judecător,
H. O. S. N.
Grefier,
V. M.
Se comunică:
- apelantei C. SRL Pecica – sediu ales în A.,. Lanevschi & Lanevschi ,nr.11, .> - intimatei Agenția Națională de Administrare Fiscală - sector 5, București,.
- intimatei Direcția G. Antifraudp Fiscală – Direcția Regională Antifraudă D. – D.,..8,jud. Hunedoara
- intimatei Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Timișoara, .. 9 B, jud.T.
- intimatei Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. – A. ,.-79, jud.A.
Red. jud. O.H.
Thred./V.M.
7 ex./5 .
Prima instanță – Judecătoria A. – judecător N. R.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 4420/2015. Tribunalul ARAD | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
