Acţiune în constatare. Decizia nr. 252/2013. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 252/2013 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 30-05-2013 în dosarul nr. 868/190/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 252/R/2013
Ședința publică din: 30 Mai 2013
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: S. I.,judecător
: N. C.
: I. C.
GREFIER: H. V.
S-a luat în examinare recursul civil declarat de reclamanta . B., împotriva sentinței civile cu nr.9538 din 3 octombrie 2012, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, având ca obiect rezoluțiune contract.
Judecarea recursului s-a făcut la data de 16 mai 2013, concluziile părții prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
Din lipsă de timp pentru deliberare și pentru ca părțile să aibă posibilitatea de a depune la dosarul cauzei concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea deciziei pentru data de 23 mai 2013, când pentru același motiv s-a amânat pentru data de astăzi 30 mai 2013.
TRIBUNALUL
Deliberând constată:
Prin sentința civilă nr. 9538 din 3 octombrie 2012, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, s-a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta . SRL, și în consecință s-a respins acțiunea formulată de reclamanta ., împotriva pârâtei . SRL pentru existența autorității de lucru judecat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, reclamanta ., a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta . SRL BISTRIȚA să constate că între părți s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.4245/08.12.1998 privind un imobil, teren arabil în suprafață de 2600 mp, identificat în tarlaua 62/3 cu . Unirea-pendinte de Municipiul Bistrița, cuprins în titlul de proprietate nr. 7183/1994; să oblige pârâta să predea reclamantei toate actele necesare intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară nr._ Bistrița –Unirea, nr. cadastral_, iar în caz contrar hotărârea să țină loc de act apt de intabulare; cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a depus Întâmpinare și Cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței, în principal să constate că, contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 4245/08.12.1998, de biroul notarului public B. E. F., privind un imobil teren, în suprafață de 2600 mp, înscris în CF nr._, nr. Topo_ Bistrița-Unirea, este nul, fiind lovit de nulitate absolută, sau este anulabil; cu cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, a solicitat să dispună, în baza art. 1020 din Codul civil, rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin sentința civilă nr. 5123/2011 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr._ s-a admis acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta - pârâtă reconvențional S.C. T. 2000 S.R.L. în contradictoriu cu pârâta - reclamantă reconvențional S.C. A. B. IMPEX SRL și pârâții ANI C. și ANI G. G..
S-a constatat dobândirea de către reclamanta – pârâtă reconvențional S.C. T. 2000 S.R.L. a dreptului de proprietate asupra imobilului teren înscris în CF nr._ Bistrița-Unirea, cu nr. cad._, în suprafață de 2600 m.p.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1609/2008, autentificat de BNPA “D. M.&D. M. I.” încheiat între pârâta – reclamantă reconvențional S.C. A. B. IMPEX SRL și pârâții Ani C. și Ani G. G..
S-a dispus rectificarea CF nr._ Bistrița Unirea, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților din cartea funciară și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei S.C. T. 2000 SRL.
A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta – reclamantă reconvențional S.C. A. B. IMPEX SRL, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței expuse au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ani C. și Ani G. G., iar sentința s-a atacat cu recurs, declarat, de asemenea, în termen legal, și de către pârâta . SRL Bistrița,
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut, cu putere de lucru judecat, următoarele:
Din examinarea pretențiilor formulate de reclamantă și a considerațiilor de drept și de fapt pe care se întemeiază, cuprinse în acțiunea introductivă, se deduce că reclamantul a înțeles să investească prima instanță cu o acțiune în prestație tabulară, solicitându-se ca pârâta să fie obligată să-i predea actele necesare intabulării dreptului de proprietate, iar în caz contrar hotărârea să țină loc de act apt de întabulare. Ca temeiuri de drept s-au arătat prevederile art. 2 alin. 1 și art. 5 al.2 din Titlul X al Legii 247/2005, notându-se cuprinsul textelor legale, iar prin cele de fapt s-a învederat că pârâta refuză să-și îndeplinească obligația născută din contractul de vânzare cumpărare autentificat de notar public B. E. F., sub nr. 4245/ 8 decembrie 1998 (f.6), că obligația corelativă de plată a prețului a fost îndeplinită, astfel că se impune sancționarea vânzătorului pe calea „executării silite atipice”, în sensul pronunțării unei hotărâri judecătorești care să suplinească consimțământul promitentului vânzător la încheierea actului în formă autentică, hotărâre care astfel să țină loc de act autentic și să fie aptă de intabulare, respectiv de a transfera „în drept” proprietatea.
Că acest contract, într-adevăr, nu a transmis proprietatea de la vânzător la cumpărător, context în care reclamanta a formulat acțiunea cu valențele precizate mai sus, reiese din stipulația contractuală de la punctul 5, unde se notează că „ subsemnatele părți contractante declarăm că ni s-au adus la cunoștință dispozițiile Decretului Lege nr.115/1938 cu privire la caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară iar prezentul contract se va putea înscrie în noile evidențe de publicitate imobiliară după întocmirea noilor foi cadastrale”.
Creditorul poate înainta procesul în prestație tabulară dacă dispune de un act valabil eliberat de titularul dreptului real, prin care se obligă la constituirea sau strămutarea proprietății. Acest act, din punct de vedere formal, poate fi unul autentic, dar care nu îndeplinește condițiile aceluia necesar pentru întabulare, sau un act sub semnătură privată. În speță, văzând că imobilele nu sunt determinate în contractul autentic prin elemente de carte funciară, ci numai prin cele referitoare la titlul de proprietate în care este cuprins, și mai important, cu luarea în considerare a prevederii contractuale nr. 5, se conchide că în speță este întemeiată prima ipoteză, fiind dată o convenție cu caracter de antecontract, a cărei valabilitate și finalizare se cere a fi consfințită în cauză, în conformitate cu modul de redactare a capetelor de cerere din acțiunea introductivă.
În condițiile subliniate până acum, dezlegarea primei instanțe constă în aceea că transmiterea dreptului de proprietate a avut loc, este nelegală, contrazicând însuși înțelesul real dat de reclamantă contractului și acțiunii promovate. Totodată, se observă că, deși acțiunea este admisă în întregime, în dispozitiv nu se cuprinde chiar dispoziția dorită de reclamantă, subscrisă petitului 2, care împreună cu cel dintâi alcătuiesc acțiunea în realizare, în prestație tabulară, substituind acțiunea corect formulată cu una în constatarea dreptului, inadmisibilă în virtutea art. 111 Cod procedură civilă. Articolul dispune că cererea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cerere realizarea dreptului, cum întemeiat a procedat reclamanta.
Trebuie făcută precizarea că analiza cerințelor legale ce trebuie îndeplinite în cauză se circumscrie dispozițiilor Decretului lege nr.115/1938, act în vigoare la data formulării acțiunii introductive. Concluzia se trage din norma art.69 alin.2 din Legea nr.7/1996. Aici se arată că decretul își întemeiază aplicabilitatea numai la finalizarea lucrărilor de cadastru și a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul unei unități administrativ teritoriale. În dosar nu există dovezi că operațiunea indicată s-a terminat pe raza localității în care se află terenul litigios, deci decretul continuă să-și producă efectele.
Contractul obiect al cererii principale nefiind unul perfect, perfectarea reprezentând tocmai scopul demersului judiciar, creează între părți doar raporturi obligaționale, relative, de a face, adică de a preda înscrisurile necesare pentru întabulare (art.22 și 24 din decret), aspect ce imprimă acțiunii reclamantului caracterul unei cereri personale, prescriptibile în termen de 3 ani, ce începe să curgă din momentul încheierii contractului (art.7 din decret).
Ori, în cauza de față contractul a intervenit la 8 decembrie 1998, iar cererea de chemare în judecată datează din 5 februarie 2009, fiind introdusă prin urmare cu încălcarea termenului legal de prescripție.
În împrejurarea dată nu se poate împărtăși existența vreunui caz de întrerupere a prescripției deoarece în termenul discutat nu s-a introdus vreo cerere de chemare în judecată împotriva debitorului care refuză îndeplinirea obligației, ce-i cade în sarcină, de predare a bunului în folosința cumpărătorului, creditorul obligației ieșind din pasivitate; nu s-a întreprins vreun act începător de executare și nici nu s-a probat vreo recunoaștere a dreptului făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, a debitorului, recunoaștere care se impune a fi neîndoielnică și adresată direct creditorului.
În materia de față, recunoașterea se traduce fie în faptul admiterii constituirii de către cumpărător a unei garanții reale asupra bunului, fie în cel al predării de bunăvoie a imobilului de către vânzător spre folosința cumpărătorului, lucru care în cauză nu s-a întâmplat.
Regimul juridic al excepției s-a abordat prin prisma caracterului ei de excepție de fond, dirimantă și absolută ce poate fi invocată și de instanță din oficiu, în orice fază a procesului, chiar direct în apel sau recurs, ținând seama în același timp de art. 18 din Decretul 167/1958, pe de o parte și de art. 6 alin. 2 din Codul civil ( Legea 287/2009), pe de altă parte. Acest ultim text stabilește că actele juridice încheiate înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor.
Pentru aceste motive, s-a concluzionat că excepția este întemeiată, iar consecința admiterii ei atrage soluția admiterii recursurilor, însă doar pentru aceste considerente, modificării sentinței în direcția respingerii acțiunii introductive ca prescrisă. Aceeași soluție de respingere s-a dat și completării făcute prin scriptul intitulat „Extindere și precizare de acțiune” ( f.51-52), determinat de circumstanța că în lipsa unui drept de proprietate dobândit definitiv de către reclamanți, secunda nu mai justifică un interes legitim, protejat de lege, direct și personal în solicitarea constatării nulității absolute a contractului încheiat de S.C.”A. B. Impex” S.R.L. Bistrița cu pârâții Ani C. și Ani G. G., pentru motivele vânzării de către un neproprietar.
Eroarea obstacol care ar fi împiedicat formarea contractului autentic din 8 decembrie 1998 nu s-a demonstrat probator, iar în lipsa oricăror date concrete, certe, în afara oricărui dubiu nu se poate îmbrățișa teza lipsei consimțământului la vânzare și prezența lui în cadrul încheierii unui contract de garanție imobiliară.
Se stabilește în considerentele decizie amintite, cu putere de lucru judecat că în contractul de la fila 6 se înscrie declarația vânzătorului că a primit prețul în întregime de la cumpărător prin reprezentantul său, anterior încheierii actului( pct. 2). În același timp se stipulează că „ subsemnata cumpărătoare prin reprezentantul meu cumpăr de la numita vânzătoare prin reprezentantul său suprafața de 2600mp teren arabil descris la punctul 1din contract, pentru prețul și potrivit cu toate clauzele din cuprinsul acestuia „ (pct.4). În atare situație, sub incidența art.1204 cod civil anterior, reclamanta îi poate opune mărturisirea extrajudiciară. De altfel, nu s-au produs dovezi în sensul preconizat de pârâtă, sarcina revenindu-i, cum bine consideră prima instanță, neplata prețului rămânând la stadiul unei simple afirmații și soluția de respingere vizând cererea de rezoluțiune se va menține.
Neîntocmirea actelor contabile aferente vânzării, prin ea însăși, singular, nu duce la concluzia neplății prețului. Neefectuării operațiunilor necesare i se aplică măsuri de altă natură și nu influențează adevărul intervenirii contractului nr.4245/1998, cu plata prețului în mâna vânzătorului.
Nu s-a justificat nici neseriozitatea prețului. Se spune că acesta valorează 130.000.Euro, însă o altă evaluare a terenului decât cea consemnată în contract, la nivelul anului 1998, nu există atașată la dosar. Mai mult decât atât, se remarcă că nici în anul 2008, când societatea pârâtă a vândut soților Ani jumătate din terenul de 2600mp, nu valora bunul cu mult mai mult, luând în considerare prețul contractual de 3.700.lei RON convenit prin înscrisul de la fila 60.
Așa fiind, se conchide că prețul a fost real și plătit efectiv, și cererea reconvențională se califică, raportat la așa-zisul dezechilibru patrimonial dintre părți, ca având caracterul uneia în resciziune, pentru preț lezionar, ce nu este la îndemâna majorilor (art.1165 Cod civil anterior).
Ca ultimă concluzie din perspectiva motivării de până acum, se arată că nu este dată în proces o altă cauză a contractului contestat de reclamanta reconvențională, cum lasă să se înțeleagă sentința și că această componentă a contractului nu prezintă caracter ilicit, pentru preț derizoriu conform susținerilor recurentei S.C.”A. B. Impex” S.R.L. Bistrița.
Pentru existența lucrului judecat, art. 1201 din Codul civil (aplicabil până la data la care va intra în vigoare L. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, așa cum statuează disp.art. 230 litera a). din Noul cod civil), cere existența identității între hotărârea dată și cea care urmează,respectiv: identitatea de obiect (eadem res), identitatea de cauză (eadem causa), și identitatea de părți (conditio personarum).
Cele trei elemente arătate anterior trebuie să fie întrunite cumulativ. În cazul în care lipsește unul dintre acestea nu se mai poate vorbi despre autoritatea lucrului judecat (quae nisi omnia concurrunt, alia res est), astfel că pentru a opera excepția autorității lucrului judecat se cere o identitate între raportul juridic dedus judecății și raportul juridic judecat anterior, iar persoanele care stau în judecată trebuie să fie aceleași.
În determinarea lucrului judecat este foarte important să se țină seama de finalitatea instituției puterii lucrului judecat și a excepției destinate a o valorifica. În acest sens, în practica judiciară s-a confirmat faptul că principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți,ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.
Teza enunțată mai sus și confirmată de instanța noastră supremă evocă în termeni sugestivi finalitatea puterii lucrului judecat și chiar a prezumției de adevăr instituită de art. 1201 din Codul civil. În funcție de drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă, dată într-un alt proces și a elementelor lucrului judecat se poate stabili în concret dacă într-o cauză civilă există sau nu autoritate de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat este analizată în doctrină ca efect al hotărârii judecătorești și ca o prezumție legală absolută irefragabilă în art. 1201 Cod civil și ca o excepție de fond, peremptorie și absolută de art. 166 Cod procedură civilă. Pentru a verifica dacă există sau nu autoritate de lucru judecat, trebuie observată tripla identitate de elemente la care se referă art. 1201 cod civil: părți, obiect și cauză.
În manifestarea sa de excepție procesuală, autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect negativ, extinctiv, de natura a opri a doua judecată și presupune o tripla identitate de elemente: există a doua cerere având același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate. În speță, principiul autorității de lucru judecat, căruia în mod corect i s-a dat întâietate de către instanțele anterioare, corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a unor chestiuni litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
De altfel, așa cum s-a reținut și în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu împotriva României, cauza A. împotriva României), dreptul la un proces echitabil în fata unei instanțe judecătorești garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției care enunță preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părți. Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice care reclamă, între altele, că soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanțele judecătorești să nu mai fie pusă în discuție.
În ceea ce privește primul element – părțile – nu există niciun dubiu că există identitate cu privire la acest aspect, atât în prezenta cauză cât și în cererea reconvențională din Dos. nr._ al Judecătoriei Bistrița (filele 25-27). Autoritatea lucrului judecat există chiar și atunci când poziția procesuală a părților este inversată, cum este cazul de față, în care cererea reconvențională din dosarul amintit este formulată de . SRL, în calitate de reclamantă, iar pârâtă este ., iar în acest dosar calitatea procesuală a lor este inversată.
De altfel, prin decizia civilă nr. 17/R/2012 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în Dos. nr._ s-a menținut dispoziția instanței de fond referitor la respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată, așa încât drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă nu pot să fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunțată într-un alt proces, cum este cazul în speță.
Pentru a exista identitate de obiect intre două acțiuni nu este nevoie ca obiectul sa fie formulat în ambele în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acțiuni să rezulte că scopul final urmărit este același în ambele acțiuni [I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 4525 din 30 mai 2005].
Ori scopul final urmărit în cauza de față este tot desființarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4245/1998, având ca obiect imobilul teren de 2600 mp, care deși se este parțială, doar pentru suprafața de 1300 mp vândută numiților Ani C. și soția Ani G. G., vizează tot imobilul din care provine . finalizată prin decizia civila nr. 17/R/2012, prin respingerea cererii reconvenționale în care s-a solicitat în principal să se constate că acest contract este nul sau anulabil, iar în subsidiar să se dispună, rezoluțiunea acestuia, numai că diferența a constat în faptul că s-a solicitat rezoluțiunea în întregime a contractului pentru tot terenul de 2600 mp și nu doar parțială pentru terenul de 1300 mp ce face parte din acesta, atât dispozițiile instanței de recurs cât și considerentele expuse în această privință fiind intrate în puterea lucrului judecat.
Chiar dacă în cererea introductivă, ulterioară cererii reconvenționale formulată în dosarul amintit, sunt mai multe capete de cerere, solicitându-se instanței ultime să dispună rectificarea CF_ Bistrița-Unirea cu nr. cad._ în suprafață de 1300 mp, înscrisă în favoarea pârâtei . SRL, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, există autoritate de lucru judecat cu privire la acel capăt de cerere care a format deja obiectul primei judecăți, deoarece obiectul principal al celor două judecăți fiind tot desființarea contractului de vânzare-cumpărare, cu consecința reintrării în patrimoniul reclamantei nu numai a suprafeței de 1300 mp pe care o solicită prin prezenta cauză, ci a întregului teren de 2600 mp.
Dacă s-ar considera altfel, s-ar putea ajunge la situația ca una din părți să formuleze o cerere de chemare în judecată ulterioară în mod formal, cu mai multe capete de cerere, spre a evita astfel consecințele puterii lucrului judecat.
Jurisprudența noastră a decis, în mod judicios, că pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic, chiar dacă cu prilejul primei judecăți dreptul pretins de una dintre părți s-a discutat numai pe cale incidentală, hotărârea pronunțată are putere de lucru judecat față de o altă acțiune în cadrul căreia se urmărește valorificarea unuia și aceluiași drept.
Este vorba atât de obiectul material (ex: bunul) cât și de dreptul subiectiv ce poartă asupra lui (ex: dreptul de proprietate asupra bunului revendicat). Există identitate de obiect chiar dacă acesta este diferit formulat în cele două cereri, când rezultă că scopul final urmărit de reclamant este același; nu are importanță dacă dreptul ce se încearcă a se valorifica din nou a fost invocat pe cale principală sau incidentală.
Cât privește cel de-al treilea element – cauza – trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu cauza acțiunii, dar nici cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic.
Există identitate de cauză când fundamentul juridic al dreptului pretins este același.
În analiza cererii reconvenționale (filele 25-27) din Dos. nr._, instanța constată că s-a invocat ca și temei de drept pentru rezoluțiunea contractului în litigiu art. 1020 din Codul civil, același text de lege fiind invocat și în cauză.
Excepția autorității lucrului judecat a fost consacrată și de practica judiciară de la cel mai înalt grad de control judiciar.
Astfel, în conformitate cu Decizia 631/10 martie 1973 a Tribunalului Suprem, Sectia Civila “pentru ca să existe identitate de obiect intre două acțiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acestor acțiuni să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este același în ambele acțiuni și, chiar dacă în primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidentă un drept invocat de o parte, soluția dată de instanță are putere de lucru judecat într-o acțiune în care se încearcă valorificarea aceluiași drept”.
Mai mult, Decizia 496/08 martie 1975 a Tribunalului Suprem, Sectia Civila, lămurește caracterul obligatoriu al dezlegărilor ramase definitive: “Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat intre aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces”.
În jurisprudența mai recentă a instanței supreme (decizia nr. 735/22.02.2008, pronunțată de ICCJ – Secția Comerciala în dosarul nr._ ) s-a arătat că „din verificarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3556 din 10 noiembrie 2006 se constată că obiectul acțiunii in anulare in primul litigiu ca si criticile din recurs antamează aceleași probleme de drept, care au primit deja o rezolvare prin chiar decizia menționată.
Ca o concluzie a celor expuse mai sus, instanța constată că în prezenta acțiune sunt antamate aceleași probleme de drept cu cele ce au făcut obiectul cererii reconvenționale din Dos. nr._, care a primit o soluționare pe fond, spre deosebire de acțiunea principală din acel dosar care s-a respins, urmare admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune ,iar în privința anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1609/2008, prin admiterea excepției lipsei de interes.
Analizându-se astfel in extenso decizia civilă mai sus arătată și prezenta acțiune civilă promovată, instanța a apreciat că în cauză operează excepția autorității lucrului judecat.
Întrucât excepția autorității de lucru judecat primează față de excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța nu s-a mai pronunțat asupra acesteia.
Împotriva sentinței expuse a declarat recurs în termen legal reclamanta ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
În motivarea recursului s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut incidența în cauză a autorității de lucru judecat, deoarece nu există tripla identitate de obiect, părți și cauză între prezentul dosar și dosarul nr._ .
În primul dosar s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, respectiv o acțiune în realizare, iar în prezentul dosar reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune în constatare, care este imprescriptibilă extinctiv.
S-a învederat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu se mai impune analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, deși această excepție se referă la petitul de rezoluțiune parțială a contractului de vânzare-cumpărare, și nu la petitul de rezoluțiune parțială a contractului de vânzare-cumpărare și nu la petitul ce vizează constatarea dobândirii dreptului real.
Recurenta a precizat că acțiunea în rezoluțiunea contractului nu a mai fost promovată de ea. În dosarul anterior pârâta a formulat un petit de rezoluțiune pentru neplata prețului, iar în acest dosar recurenta a formulat petitul de rezoluțiune și de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru fapta ilicită constând în vânzarea unei părți din teren unei terțe persoane, fapt care a avut drept consecință pierderea dreptului de proprietate al recurentei cu privire la respectiva porțiune din terenul cumpărat.
În drept s-au invocat prevederile art. 304, art.312 alin.5 din Codul de procedură civilă.
Intimata, legal citată, a depus la dosar întâmpinare(f.18), prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a soluție pronunțate de instanța de fond.
Intimata a susținut că așa cum a reținut și instanța de fond, în cauză există autoritate de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 17/R/2012, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud.
În subsidiar s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește petitul de rezoluțiune parțială a contractului de vânzare-cumpărare, raportat la data la care acesta a fost încheiat 8.12.1998 și data promovării acțiunii de față.
Totodată intimata a invocat și apărări de fond, în afara recursului promovat, arătând că acțiunea promovată de reclamantă este neîntemeiată.
Excepția insuficientei timbrări a recursului, invocată prin întâmpinare, a fost respinsă de tribunal la termenul de judecată din 16 mai 2013.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor cuprinse în recurs, tribunalul constată că în mod greșit instanța de fond a reținut existența în cauză a autorității de lucru judecat.
Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a înțeles să investească instanța în prezentul dosar cu o acțiune complexă, având două capete de cerere conexe: unul de constatare a dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 2600 mp, identificat în tarlaua 62/3, . Titlul de proprietate nr.7183/1994, cu solicitarea accesorie de rectificare a cuprinsului cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei pentru suprafața de 1300 mp din acest teren, și un al doilea capăt de cerere de rezoluțiune parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4245/1998, având ca obiect același teren, în ceea ce privește suprafața de 1300 mp, vândută numiților Ani C. și Ani G. G., și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în valoare de 13.000 de uro, la cursul BNR din ziua plății(f.2,3 dosar fond).
În dosarul nr._, atașat, obiectul cererii de chemare în judecată a fost acțiune în prestație tabulară, așa cum a reținut și instanța de fond, în același dosar fiind promovată de către pârâta . SRL Bistrița o cerere reconvențională, prin care s-a solicitat printre-altele rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4245/1998, invocându-se neplata prețului stabilit, despre care s-a afirmat că oricum este unul derizoriu (f.25 și urm. dosar atașat).
În același dosar reclamanta .-a întregit acțiunea, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta . SRL Bistrița și numiții Ani C. și Ani G. G. și rectificarea cuprinsului cărții funciare nr._ Bistrița cu privire la suprafața de 1300 mp ce a făcut obiectul acestui contract (f.51).
Aceste cereri au fost soluționate irevocabil prin decizia civilă nr. 17/R/2012, pronunțată în dosar nr._, a cărei autoritate de lucru judecat s-a reținut de către instanța de fond.
Considerațiile de ordin teoretic asupra condițiilor autorității de lucru judecat, cuprinse în hotărârea atacată cu recursul de față sunt corecte, motiv pentru care nu se vor mai relua în considerentele deciziei, însă ele nu se regăsesc în speță.
Astfel, dacă identitatea de părți nu poate fi contestată și nici cea care vizează obiectul material la care se referă pretențiile deduse judecății, pretenția concretă formulată, respectiv dreptul invocat precum și cauza juridică a acesteia sunt diferite.
Cauza juridică nu poate fi apreciată ca fiind strict textul legal invocat de parte, cum a reținut prima instanță, ci ea constă în faptul juridic sau material care constituie temei legal al dreptului pretins. Cauza unei cereri este rațiunea, justificarea obiectului cerut și nu trebuie confundată cu obiectul și nici cu mijloacele ei de susținere, ea fiind în același timp deosebită și de scopul urmărit de părțile din proces. D. consecință, părțile pot urmări același scop cu privire la același obiect, însă invocând motive diferite.
Cu privire la primul petit, se observă că reclamantul a înțeles să investească instanța cu o acțiune în constarea dobândirii dreptului său de proprietate, fundamentându-și demersul pe existența în patrimoniul său, afirmată, a unui drept real, pe când în dosarul precedent acțiunea promovată a fost una în prestație tabulară, de valorificare a unui drept de creanță izvorât dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare. Din moment ce cele două acțiuni sunt distincte, având o cauză juridică diferită, nu se poate reține incidența a autorității de lucru judecat cu privire la acest petit.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul reține că diferența de cauză juridică este și mai evidentă.
Astfel, dacă în dosarul nr._ instanța a fost investită cu cererea vânzătorului de rezoluțiunea a antecontractului de vânzare-cumpărare având drept cauză juridică neexecutarea obligației de plată a prețului precum și caracterul derizoriu al acestuia, în dosarul de față cumpărătorul a solicitat desființarea aceluiași contract, motivat de imposibilitatea executării obligației de transfer al dreptului de proprietate a porțiunii de 1300 mp din același teren, vândut ulterior de către pârâta . SRL către numiții Ani C. și Ani G. G., precum și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri. Aceste motive de rezoluțiune nu au format obiectul judecății precedente, astfel că nu există temei pentru respingerea primul demers judiciar inițiat de reclamantă în acest sens.
Nefiind întrunite condițiile autorității de lucru judecat, văzând că prima instanță fond nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, tribunalul urmează ca în baza art. 312 alin.5 din codul de procedură civilă să admită recursul, să caseze sentința în întregime și să trimită cauza spre rejudecare aceleași instanțe de fond.
În rejudecare instanța va proceda la judecarea pretențiilor cu care a fost investită, având în vedere inclusiv corelația între acțiunea în constatare și cea în realizare, se va pronunța și asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, nesoluționată în primă instanță, și care nu poate fi rezolvată în recurs, fiind necesară respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta ., cu sediul în B. . nr.10 .. A ., împotriva sentinței civile nr.9538 din 3 octombrie 2012, pronunțată de Judecătoria Bistrița, casează în tot sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 30 mai 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
S. I. N. C. I. C. H. V.
Red. /Tehnored. S.I. 2 ex
10.07.2013
Jud. fond: M. N. L.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 473/2013. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD | Partaj judiciar. Decizia nr. 444/2013. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD → |
|---|
