Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 6/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6/2015 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 27-01-2015 în dosarul nr. 6/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 6/A/2015
Ședința publică din data de 27 ianuarie 2015
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: B. I. S., judecător
JUDECĂTOR: S. I.
GREFIER: M. D.
S-a luat în examinare cererea de suspendare formulată de pârâții apelanți I. F. I. și I. I. R. M. până la soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 2299/03.11.2014 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Năsăud, având ca obiect ordonanță președințială.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru pârâții apelanți, avocat T. C., pentru intimații D. G. și D. R., avocat B. D., pentru intimatul G. Ș., avocat G. A. R., iar pentru intimatul B. V., avocat S. G., cu împuterniciri avocațiale la dosarul cauzei, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Reprezentantul pârâților apelanți, avocat T. C. depune la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru de 20 lei și adresa comunicată reprezentantului intimaților D. G. și D. R., avocat B. D., de către reprezentantul apelanților avocat T. C., prin care li s-a adus la cunoștință că începând din data de 22.12.2014, ora 8:00, le va permite accesul, temporar, peste imobilul proprietatea lor către imobilul proprietatea intimaților, până la soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 2299/2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud.
Instanța constată că apelul a fost formulat în termen, motivat, comunicat și legal timbrat.
Reprezentantul pârâților apelanți, avocat T. C. arată că nu mai insistă în cererile formulate în probațiune, respectiv audierea martorului T. M. și cercetarea la fața locului.
Reprezentantul intimaților, avocat B. D. arată că nu mai solicită audierea martorului G. A..
Reprezentanții părților arată că nu au alte cereri de formulat, apreciind apelul în stare de judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată, declară închisă faza de cercetare judecătorească și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul pârâților apelanți, avocat T. C. solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, respingerea cererii de ordonanță președințială, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, pentru motivele arătate în scris, pe care le reiterează, cu cheltuieli de judecată la fond, constând în onorariu avocațial, respectiv taxă judiciară de timbru în apel.
Reprezentantul intimaților, avocat B. D. solicită respingerea apelului, pentru motivele arătate în scris, pe care le reiterează, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Reprezentantul intimatului B. V., avocat S. G. arată că sentința pronunțată de instanța de fond și apelul nu-l vizează pe intimatul B. V., astfel încât lasă soluția la aprecierea instanței, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta intimatului G. Ș., avocat G. A. R. solicită respingerea apelului ca neîntemeiat, pentru motivele arătate în scris prin întâmpinare, pe care le reiterează, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, sens în care depune chitanța cu nr. 291/18.12.2014.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată că:
Prin sentința civilă nr. 2299/03.11.2014 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Năsăud, instanța de fond a admis în parte cererea de ordonanță președințială formulată de reclamanții D. G. și D. R., în contradictoriu cu pârâții G. Ș., M. F., I. F.-I., I. I.-R.-M., B. V. și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat legal de A.J.F.P. Bistrița-Năsăud și, în consecință a obligat pârâții I. F.-I. și I. I.-R.-M. să permită reclamanților accesul, cu piciorul și cu atelaje, pe proprietatea lor înscrisă în C.F. nr._ L. nr. cad. 171 spre terenul folosit de aceștia, înscris în C.F. nr. 817 L., nr. top. 1236 prin deblocarea temporară a căii de acces dinspre drumul de pământ ce se intersectează cu „Drumul Bisericii”, respectiv să deschidă poartă în locul gardului de sârmă edificat în primăvara anului 2014, în caz contrar, a autorizat reclamanții să deschidă poartă pe cheltuiala pârâților, până la soluționarea definitivă a dosarului de fond nr._ ; a obligat pe pârâții I. F.-I. și I. I.-R.-M. la plata către reclamanți a sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli de judecată;a obligat pe reclamanții la plata către pârâtul G. Ș. a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv la plata către pârâtul B. V. a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Ordonanța președințială s-a înfățișat ca o procedură specială reglementată de lege în scopul luării unor măsuri vremelnice în cazuri urgente. Procedura ordonanței președințiale este reglementată de art. 996-1001 Cod procedură civilă.
Pe lângă condițiile generale ce trebuie îndeplinite în cazul oricărei acțiuni civile (formularea unei pretenții, interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală), admisibilitatea ordonanței președințiale presupune și îndeplinirea unor condiții speciale care se desprind din art. 996 alin. (1) Cod procedură civilă.
Potrivit art. 996 alin. (1) Cod procedură civilă, „instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.”.
Prin urmare, textul de lege a stabilit patru condiții principale cumulative de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială, anume: aparența dreptului; caracterul provizoriu al măsurilor, existența unor cazuri grabnice și neprejudecarea fondului. În cazul în care nu ar fi îndeplinită vreuna dintre aceste condiții ordonanța președințială este inadmisibilă.
Analizând acțiunea sub aspectul întrunirii condițiilor mai sus enumerate, instanța de fond admis acțiunea în parte, pentru următoarele considerente:
Cererea de ordonanță președințială a vizat o obligație de a face care ar fi căzut în sarcina pârâților, obligație corelativă dreptului de trecere pe căile de acces practicate de reclamanți până în luna aprilie 2014, când terenul folosit de aceștia a fost îngrădit pe laturile din N, E și V – în partea de S fiind delimitat de alte terenuri înfundate (în folosința altor persoane care nu au fost introduse în cauză) și de pădure, devenind lipsit de cale de acces la drumul public.
Obligația de a face, nu și instituirea dreptului de servitute, a putut fi dispusă pe cale de ordonanță președințială, numai în cazul îndeplinirii condițiilor mai sus enunțate.
Cu privire la condiția neprejudecării fondului dreptului, deși instanța nu a avut de cercetat fondul dreptului discutat între părți, totuși, pentru ca soluția să nu fie arbitrară, trebuia să cerceteze aparența acestui drept.
Analizând sumar probatoriul administrat (situația imobilelor rezultată din cercetarea la fața locului, răspunsurile la interogatorii, declarațiile martorilor) dar și înscrisurile depuse și susținerile tuturor părților, instanța de fond a constatat că terenul folosit de reclamanți a fost învecinat cu terenurile pârâților G. Ș. (în partea de E și NE), I. F. și I. M. (în partea de N și NV) și B. V. (în partea de V). În partea de sud s-au mai aflat niște loturi ale altor persoane, de asemenea îngrădite și pădure. Astfel, cu ocazia cercetării la fața locului, instanța a constatat că, terenul reclamanților a fost lipsit de cale de acces la drumul public, dar și faptul că s-a aflat în stare de nelucrare (paragină).
Prin urmare, fără a analiza aspectele ce au ținut de identificările exacte de carte funciară învederate de pârâtul B. V. și de martorul Chita A., precum și aspectele ce au ținut de dezmembrările terenurilor părților sau de titlurile în baza cărora părțile au folosit aceste imobile (și care nu au putut fi lămurite decât printr-o lucrare de expertiză tehnică topografică în cadrul dosarului de fond), instanța de fond a apreciat că aparența dreptului a fost de partea reclamanților care s-au aflat în imposibilitatea obiectivă de a mai accede la terenul pe care l-au folosit o perioadă îndelungată de timp, imposibilitate cauzată de acțiunile pârâților G. Ș., soții I. și B. V. care și-au îngrădit succesiv proprietățile învecinate.
Faptul că reclamanții au fost posesori faptici ai terenului pentru care a solicitat accesul (înscris în C.F. nr. 817 L., nr. top. 1236) a rezultat din toate probele de la dosar și această calitate nu a fost negată de pârâți.
Teza pârâtului G. Ș. din întâmpinare potrivit căreia pot cere drept de trecere peste terenul învecinat aparținând altei persoane, pe calea procedurii speciale, doar reclamanții ce se prezintă ca proprietari tabulari ai fondului dominant a fost mult prea restrictivă, a răsturnat intenția legiuitorului și scopul pentru care a fost reglementată ordonanța președințială și a îngrădit nefondat dreptul unor persoane de a-și utiliza fondul datorită actelor abuzive ale deținătorilor fondului aservit.
S-a reținut că, relevantă în cauză a fost însă împrejurarea că toate căile de acces ale reclamaților la terenul folosit de aceștia au fost blocate, aceștia fiind în imposibilitate de a-și mai exploata terenul potrivit destinației, cel puțin până la soluționarea dosarului de fond.
Caracterul provizoriu al măsurii a rezidat, în mod evident, din modul de formulare a acțiunii, reclamanții solicitând obligarea pârâților să le permită accesul prin traversarea proprietății lor către terenul situat în amonte și fără acces la calea publică, însă până la soluționarea dosarului de fond –_, având așadar o durată limitată de timp și conținut reversibil.
Caracterul urgent al măsurii trebuia stabilit prin raportare la scopul luării acesteia: păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere; prevenirea unor pagube iminente ce nu s-ar putea repara altfel; înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu ocazia unei executări.
În cauză, urgența măsurii a fost dată atât de necesitatea efectuării lucrărilor agricole de toamnă cât și de pregătirea terenului (curățat, arat) pentru lucrările de primăvară, cu atât mai mult cu cât perioada optimă pentru efectuarea acestora s-a apropiat de sfârșit, dată fiind apropierea iernii.
Din probele administrate în dosar dar și din susținerile părților, instanța de fond a reținut că anterior au existat două căi de acces ale reclamanților la terenul acestora, respectiv:
- prima cale de acces a fost cea din drumul situat în partea estică, pe terenul pârâtului G. Ș., cale ce a fost blocată prin edificarea gardului de beton, edificat în anul 2005, cu autorizație de construcție și care a îngrădit curtea acestuia. Înainte de a fi edificat acest gard a existat un gard din răchiți, iar accesul pe această cale nu s-a efectuat însă și cu atelaje;
- cea de a doua cale de acces a fost cea din drumul de pământ care a pornit din „drumul Bisericii”, drum situat în partea vestică a terenului reclamanților și care a traversat terenurile folosite de pârâții B. V. și I..
Instanța de fond a reținut că, anterior promovării acțiunii, cel de-al doilea traseu a fost ultimul folosit de reclamanți, iar accesul pe acest traseu a fost blocat definitiv prin îngrădirea de către pârâții I., cu gard de sârmă, a terenului acestora, înainte existând o poartă. Pe de altă parte, pârâtul B. V., și-a îngrădit terenul (învecinat pe latura vestică față de terenul reclamanților), însă anterior îngrădirii terenului pârâților reclamanților. Așadar, din declarațiile testimoniale din dosar, dar și din interogatorii, a rezultat că atât reclamanții, cât și alte persoane au folosit această ultimă cale de acces – de pe proprietatea pârâților I. – pentru a ajunge la loturile lor. Prin urmare, fără a prejudeca fondul, aparența dreptului a fost în favoarea acestei variante.
Nefiind investită cu instituirea unei servituți de trecere, instanța de fond nu a analizat posibilitatea stabilirii altor căi de acces (mai scurte, mai puțin împovărătoare, pe la alți vecini etc.), care nu au putut fi stabilite pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale, verificările sumare ce au putut fi efectuate limitându-se la aparența dreptului, fiind în căderea instanței investite cu soluționarea fondului pricinii stabilirea unei variante de servitute care să corespundă deopotrivă intereselor reclamanților și ale pârâților.
Totodată, instanța a sesizat că din motivele de fapt prezentate în cererea de ordonanță președințială a rezidat că reclamanții nu au urmărit crearea unui prejudiciu pentru pârâți, prin privarea acestora de protecție și expunerea la riscurile de rigoare (ex. desființarea gardului), ci accesul la terenul pe care l-au folosit de mult timp. Prin urmare, instanța de fond a constatat că nu s-a urmărit desființarea gardurilor edificate de pârâți ci accesul, scop ce poate fi atins și prin alte mijloace (modificarea gardului de sârmă și construirea unei porți și procurarea unor chei comune sau alte dispozitive de închidere) pe care instanța le-a lăsat la latitudinea și înțelepciunea părților.
Așadar, până la lămurirea situației litigioase dintre părți, în cadrul dosarului de fond, s-a impus deblocarea și menținerea acestei ultime căi de acces (cale folosită anterior introducerii acțiunii de fond și care, prin edificarea gardului de sârmă de către pârâții I., a blocat definitiv accesul reclamanților la terenul folosit de aceștia), întrucât terenul reclamanților ea fost, iar obstrucționarea ultimei căi de acces le-a produs prejudicii ce nu au mai putut fi recuperate. Cu ocazia cercetării la fața locului instanța de fond a constatat direct că terenul folosit de reclamanți, în special pentru fân, a fost în stare de paragină, fânul nefiind cosit.
În completare, instanța de fond a constatat că nu s-a urmărit crearea unei noi situații de fapt (instituirea unui drept de servitute), ci s-a dorit să se protejeze una anterior existentă, încălcată de pârâții I.. S-a reținut că, în cauză nu au existat probe care să fi justificat limitarea în timp a exercitării dreptului de trecere, natura și perioada de executare a lucrărilor agricole de către reclamanți nefiind determinată. D. consecință, nu au existat elemente care să conducă la concluzia că trecerea trebuia asigurată doar în anumite perioade de timp și nu în permanență.
În final, prin prisma tuturor considerentelor de facto și ex jure prezentate, instanța de fond a admis în parte cererea de ordonanță președințială și a obligat pârâții I. F.-I. și I. I.-R.-M. să permită reclamanților accesul, cu piciorul și cu atelaje, pe proprietatea lor (înscrisă în C.F. nr._ L. nr. cad. 171) spre terenul folosit de aceștia (înscris în C.F. nr. 817 L., nr. top. 1236), prin deblocarea temporară a căii de acces dinspre drumul de pământ ce se intersectează cu „Drumul Bisericii”, respectiv să deschidă poartă în locul gardului de sârmă edificat în primăvara anului 2014, în caz contrar, a autorizat reclamanții să deschidă poartă pe cheltuiala pârâților, până la soluționarea definitivă a dosarului de fond nr._ .
S-a reținut că, conform art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În speță, pârâții I. F.-I. și I. I.-R.-M. au fost cei care au căzut în pretenții față de reclamanți, fiind obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 520 lei (taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial).
Totodată, instanța de fond, raportat la soluția adoptată, a reținut culpa procesuală a reclamanților față de ceilalți pârâți introduși în cauză, respectiv G. Ș. și B. V., care au efectuat cheltuieli determinate de introducerea cererii de ordonanță și împotriva acestora, constând în onorariile avocațiale dovedite prin chitanțele depuse la dosarul cauzei. În consecință, instanța i-a obligat reclamanții la plata acestor cheltuieli de judecată, potrivit dispozitivului.
Împotriva acestei hotărâri, pârâții I. F. I. și I. I. R. M., au declarat apel, solicitând suspendarea executării, până la soluționarea apelului, iar în baza art. 480, alin. 2 Noul Cod de procedură civilă, admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de ordonanță președințială, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, precum și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată la fond, învederându-se că hotărârea apelată este nelegală, impunându-se schimbarea în tot a acesteia.
În motivare s-a arătat că în fapt, prin sentința apelată, instanța de fond a admis în parte cererea de ordonanță președințială pentru motivele expuse în considerentele acesteia. Această hotărâre a fost nelegală și dată cu încălcarea legii. În primul rând s-a apreciat că instanța „a acordat mai mult decât s-a cerut, sau ceea ce nu s-a cerut", în condițiile în care a dispus obligarea intimaților să deschidă poartă în locul gardului existent, fără să fie formulat un capăt de cerere în acest.
Totodată, raportat la dispozițiile art. 996 Noul Cod de procedură civilă, s-a apreciat că nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate ale cererii. În speță reclamanții nu au făcut dovada urgenței și nici dovada aparenței dreptului.
Cererea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 22.07.2014. La acel moment reclamanții susțineau că urgența a constat în faptul că în acea perioadă se efectuau anumite lucrări agricole, iar lăsarea în nelucrare a terenului ar fi produs pagube ce nu ar putea fi recuperate. Raportat la momentul soluționării cererii, s-a apreciat că aceste lucrări agricole au fost finalizate, iar reclamanții nu au fost în măsură să indice un prejudiciu iminent care nu s-ar putea repara. În plus, jurisprudența a arătat că urgența trebuia să persiste pe tot parcursul judecății (chiar și în calea de atac a apelului), iar instanța de judecată a avut obligația să indice împrejurările ce au condus la concluzia că a fost îndeplinită această cerință. Condiția urgenței trebuia analizată și prin prisma intervalului de timp scurs de la producerea faptului prejudiciabil și până la introducerea cererii de ordonanță președințială. Urgența nu a fost sinonimă cu celeritatea, aceasta din urmă reprezentând dezideratul oricărui proces civil, în sensul finalizării sale într-un termen rezonabil.
S-a menționat că, nici existența unei "aparențe de drept" în favoarea reclamanților nu a fost dovedită. Potrivit declarațiilor martorilor audiați în cauză, atât reclamanții cât și alți posesori din zonă au utilizat doar calea de acces prin curtea pârâtului G. Ș., iar după închiderea acesteia "pe unde au putut". În această situație, singurul traseu ce putea fi solicitat a fost acesta.
Nu în ultimul rând, trebuia remarcat faptul că hotărârea pronunțată a fost ambiguă, instanța neindicând un traseu (lungime, lățime, localizare pe planul de situație) peste care să li se fi permis reclamanților accesul vremelnic.
S-a precizat că, după ce intimații au achiziționat imobilului teren înscris în CF nr._ Năsăud nr. cad 171, au dorit să edifice o casă de locuit pe baza proiectului deținut de foștii proprietari ai acestuia. În acest sens au edificat gardul existent, pentru a se delimita proprietatea și a depozita materialele de construcție.
Potrivit dispozițiilor art. 999 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă, s-a solicitat suspendarea executării, până la soluționarea apelului.
Intimații pârâții I. F. I. și I. I. R. M. au arătat că,pentru aceste considerente se impune admiterea apelului și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată la fond.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 466, 480, alin. 2 și urm., art. 999 Noul Cod de procedură civilă.
La data de 17.12.2014, intimatul G. Ș., a depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
În motivare s-a arătat că sentința civilă apelată a fost legală și temeinică, în mod corect instanța reținând faptul că, față de apelanți, condițiile de admisibilitate ale cererii de ordonanță președințială au fost îndeplinite.
A fost real faptul că, din ansamblul probatoriului administrat în cauză, dar și din susținerile tuturor părților, a rezultat că, pentru a ajunge la terenul reclamanților, dar și a altor proprietari din zonă care nu au avut acces la calea publică, în trecut, au existat două căi de acces, respectiv: prima cale de acces a fost cea din drumul situat în partea estică, pe terenul care a aparținut intimatului, cale care a fost folosită doar ocazional și pe care s-a trecut doar cu piciorul, nu cu atelaje. Această cale nu a fost folosită însă și de reclamanți, a fost restricționată după ce intimatul a cumpărat terenul și blocată definitiv după ce a edificat casa și gardul de beton, în anul 2005 înainte de a fi edificat acest gard a existat un gard din răchiți, apoi un gard de lemn - din anul 1998, de când intimatul a devenit proprietar; cea de a doua cale de acces a fost cea din drumul de pământ care a pornit din „drumul Bisericii", drum situat în partea vestică a terenului reclamanților D. și care a traversat terenurile folosite de pârâtul B. V. și apelanții I.. Aceasta a fost, de fapt, ultima cale de acces care a fost folosită de către reclamanți pentru a ajunge la terenurile lor. Anterior folosirii acestei ultime căi de acces, reclamanții au trecut spre terenul lor pe terenul pârâtului B., pârât care, în anul 2014 (anterior apelanților), și-a îngrădit proprietatea și a edificat o poartă de metal pentru a nu se mai putea trece.
S-a menționat că, în mod corect a reținut instanța că, în cererea de ordonanță președințială, nu au putut fi analizate alte variante de acces, pe la alți vecini, „verificările sumare ce pot fi efectuate limitându-se la aparența dreptului, fiind în căderea instanței investite cu soluționarea fondului pricinii stabilirea unei variante de servitute care să corespundă deopotrivă intereselor reclamanților și ale pârâților".
De altfel, s-a impus a se preciza și faptul că, din cercetarea locală efectuată în cauză, a reieșit că cea mai scurtă și mai puțin împovărătoare cale de acces la terenul reclamanților a fost din „drumul Bisericii", pe drumul de pământ și peste terenurile pârâtului B. Ș. sau a apelanților I. (aceste variante fiind și cele folosite de către reclamanți după anul 1998), și nu peste terenul intimatului, teren pe care a fost construită casa de locuit cu terasă și anexe - imobile care au ocupat întreaga lățime a terenului. Aceste construcții au fost edificate de intimat legal, cu autorizație de construcție, fără a încălca vreun drept legal al reclamanților, astfel încât nu a fost cu putință stabilirea unui drept de trecere pe terenul intimatului.
În drept s-a invocat prevederile art. 205 Cod procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 18.12.2014, intimații D. G. și D. R. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului potrivit art. 480 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă, menținerea sentinței apelate ca fiind legală, respingerea petitului privind suspendarea executării până la soluționarea apelului, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că motivele invocate de către apelanți nu sunt întemeiate, astfel încât s-a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței apelate ca fiind legală și temeinică.
În ceea ce a privit cererea de ordonanță președințială, intimații au pornit de la certitudinea că, niciuna din părți nu au contestat faptul că lotul intimaților a fost lot înfundat și nu a avut ieșire la calea publică, iar terenul intimaților, a rămas în nelucrare, astfel, s-a indicat că, probele administrate de către instanța, la fondul cauzei au fost: cercetare locală, probatoriu testimonial, interogatoriile pârâților, înscrisurile depuse de către intimați și planșe foto efectuate de către instanță.
S-a menționat că, probele administrate au fost mai mult decât suficiente pentru lămurirea instanței cu privire la speța dedusă judecății, mai mult instanța a admis peste termenul de regularizare, pentru apelanți, în baza dispozițiilor art. 254 alin. 5 Cod procedură civilă, administrarea probatoriului testimonial.
Cu privire la cercetarea locală, s-a menționat că s-a putut constata la fața locului că atât lotul de teren al intimaților-reclamanților, cât și a mai multor proprietari a fost lot înfundat (îngrădit pe trei laturi, est, vest, nord iar în sud pădure) și fără ieșire la calea publică.
Niciunul dintre pârâți, nu a contestat faptul că terenul reclamanților a fost lot înfundat și fără ieșire la calea publică, un aspect care a demonstrat atât urgența în luarea măsurii, cât și necesitatea instituirii servituții de trecere vremelnice.
Niciunul dintre pârâți, nu au indicat alte căi de acces decât cele indicate de către intimații-reclamanți (drumul cu verde fosforescent și drumul portocaliu, schița de la fila 204 dosar fond) .
În ceea ce a privit probatoriu testimonial s-au arătat următoarele:
Martorii audiați la cererea părților au indicat ca și căi de acces, cele două drumuri indicate de către intimați în schița atașată (fila 204 dosar fond), schiță care nu a fost contestată de către apelanți și a fost depusă la dosar la solicitarea instanței de judecată. De fapt și schițele depuse de către apelanți și ceilalți intimați au fost depuse urmare a dispoziției instanței de judecată, care au fost aproape identice doar cu alte dimensiuni și privite din alt unghi.
Cu toate că, vremea a fost capricioasă când s-a deplasat instanța la fața locului, martorii audiați la fața locului au indicat ca și cale de acces, drumul fosforescent, ulterior după edificarea construcției de către pârâtul G. Ș., traseul drumului portocaliu.
Nu a avut importanță cât de mare (lățime, lungime) a fost traseul drumului practicat sau că în anumite perioade ale anului este mai puțin practicabil. Cert și necontestat a fost că cele două căi au fost practicate de către reclamanți și antecesori ca și cale de acces la teren.
Toți martorii audiați, inclusiv cei din data de 31 octombrie 2014 (adică martorii apelanților și a intimatului B. V.), au confirmat și indicat pe schițe aceste trasee, prin urmare nu a existat niciun dubiu sau ambiguitate cu privire la calea de acces.
Martorii au mai declarat că lotul pârâților G. și I., loturi pe care se făcea trecerea, au aparținut anterior anilor 1998 (când s-a efectuat prima înstrăinare) intimatei M. F. și antecesorilor săi.
La acel moment, niciun teren (cu excepția gardurilor de nuiele, la care s-a referit martorul Chita) nu erau îngrădite, trecerea fiind permisă și practicată de peste 60 de ani.
Martorii au mai declarat că pe lângă intimații-reclamanți au mai fost încă șase familii care au fost lipsite de dreptul de proprietate în cursul anului, iar natura terenului, cât și culturile practicate de către reclamanți, reclamă urgență în deschiderea căi de acces .
Referitor la interogatoriile pârâților, s-a arătat că, cu excepția apelanților I. și S. R., toți pârâții au fost interogați. Niciunul nu a negat lipsa căii de acces la terenul reclamanților. Pârâții G. și M. au recunoscut înscrisul depus de către reclamanți, ca fiind partajul amiabil intervenit (contractul de ieșire din indiviziune) și care din punctul intimaților de vedere a condus la situația creată.
Contrar susținerilor apelanților, condițiile ordonanței președințiale au fost îndeplinite cumulativ.
S-a menționat că, urgența a fost dată de: lucrările agricole care trebuiau efectuate chiar și în acea perioadă a anului (recoltarea terenului, arat, semănat, lucrări de toamnă); culpa apelanților, care în mod intenționat fiecare, urmând exemplul intimatului G. au îngrădit terenul, apelanții I., au montat acel grilaj de fier într-o noapte; durata în timp a procesului de fond, urmare a Noului Cod de procedură civilă (s-a putut verifica pe Ecris că dosarul de fond nu a trecut nici măcar de termenul de regularizare) efectuarea unei expertize judiciare și lipsa experților judiciari; îngrădirea dreptului de proprietate al reclamanților prin lipsa căii de acces la teren, drept protejat atât de dispozițiile Codului civil (art.555 și urm.), Constituția României (art. 44) și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului; paguba care s-ar produce reclamanților prin nelucrarea terenului și lipsa recoltei, pagubă care nu ar mai fi putut fi recuperată.
Prin urmare, s-a precizat că susținerea apelanților că această condiție nu ar fi fost îndeplinită a fost contrazisă de probele administrate, oricum ordonanța a fost promovată în cursul lunii iulie, iar instanța ar fi trebuit să aibă în vedere aceste aspecte.
Celelalte condiții au fost clar îndeplinite, discuții au suportat condiția aparenței de drept.
S-a susținut că cererea de ordonanță ar fi inadmisibilă, motivat de faptul că, prin admiterea sa, instanța ar deschide o servitute de trecere, care nu a fost instituită.
Această teză a fost susținută și la instanța de fond, din punctul intimaților de vedere s-a încercat doar influențarea instanței de judecată de fond cu o speță recent soluționată de către Tribunalul Bistrița-Năsăud, dar, fără a se indica vreun număr de dosar sau care ar fi elementele de identitate cu speța indicată.
S-a precizat că, prin admiterea ordonanței președințiale, instanța de judecată nu stabilește servitutea de trece și nici nu deschide servitute de trecere, pentru că așa cum a rezultat din toate probele administrate în cauză, calea de acces solicitată a fost practicată de peste 60 de ani.
Prin acțiunea de fond nu au solicitat deschiderea unei servituți de trecere sau respectarea servituții instituite, au solicitat ca instanța, pe baza probelor ce au urmat să se administreze să constate că terenul intimaților-reclamanți a fost un teren înfundat și fără ieșire la calea publică, motiv pentru care se impunea instituirea unei servituți de trecere.
Instanța de fond a admis în parte acțiunea și astfel, pe direcția traseului (direcția nord spre sud este doar pe terenul pârâților I.), iar accesul s-a putut face cu ușurință din „drumul bisericii", a fost și cel indicat de martorii audiați la fața locului, ca fiind ultimul traseu practicat.
Accesul a fost blocat doar de un grilaj de fier montat de pârâții I. într-o noapte, aspect necontestat de apelanți și care a rezultat atât din planșele foto, cât și din cercetarea locală efectuată. Intimații au precizat că nu a existat nicio piedică pentru care nu s-ar fi putut pune în executare sentința civilă care s-ar fi pronunțat în cauză.
Ipotetic, în acțiunea de fond, expertiza ce urmează să fie efectuată ar trebui să identifice în primul rând traseele indicate de către intimații-reclamanți, cât și alte trasee de acces. Din configurația terenului, raportat și la obiectul acțiunii de fond, nu prea au fost alte căi de acces.
Îngrădirea accesului a fost culpa totală a apelanților și intimaților, atitudinea lor a condus la promovarea celor două acțiunii, anterior, intimații încercând soluționarea litigiului pe cale amiabilă.
Intimații s-au mirat chiar, cum toți pârâții au avut o poziție de oponență. Niciunul nu a fost deschis unei concilieri cu excepția pârâtului B. V..
A fost adevărat că a fost o situație neplăcută, ca terenul să îți fie traversat de un drum. Dar situația imobilului s-a cunoscut de mai mulți ani, nu a fost creată de către intimații-reclamanți, mai ales că, niciunul dintre pârâți nu a declarat că ar fi fost înșelat de către proprietarii-vânzători, prin urmare, când s-a cumpărat terenul s-a știut ce se cumpără.
În ceea ce a privit primul motiv invocat, în sensul că, instanța ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut, s-a apreciat că nu s-au aflat în prezența acestui motiv. Așa cum au arătat deja și cum a rezultat de altfel și din planșele foto a fost vorba de un grilaj de fier montat peste noapte, nu a fost vorba de un gard sau altă construcție care ar fi trebuit demolată sau modificată.
Intimatul B. V., legal citat, prin reprezentantul acestuia, avocat S. G., la termenul de judecată din 27 ianuarie 2015 a arătat că sentința pronunțată de instanța de fond și apelul nu l-au vizat pe intimatul B. V., astfel încât a lăsat soluția la aprecierea instanței, fără cheltuieli de judecată.
Intimatul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat legal de A.J.F.P. Bistrița-Năsăud, legal citat, nu și-a delegat un reprezentant în instanță care să-i reprezinte interesele și nici nu a formulat apărări scrise în cauză.
Prin încheierea pronunțată la data de 18.12.2014 tribunalul a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate.
Apelul nu este fondat.
Tribunalul apreciază că instanța de fond a stabilit starea de fapt prin interpretarea corectă a mijloacelor de probă administrate în cauză, motiv pentru care nu vor mai fi reluate aceste statuări, ci se va proceda la analizarea hotărârii atacate din prisma criticilor formulate în cererea de apel.
Un prim motiv de recurs constă în faptul că instanța „a acordat mai mult decât s-a cerut, sau ceea ce nu s-a cerut", în condițiile în care a dispus obligarea intimaților să deschidă poartă în locul gardului existent, fără să fie formulat un capăt de cerere în acest. Tribunalul apreciază că prin sentința atacată instanța de fond a recunoscut dreptul de servitute de trecere cu caracter provizoriu, iar mențiunea din dispozitiv privind deschiderea unei porți în locul gardului existent nu poate fi apreciat ca fiind plus petita, ci reprezintă o precizare a modalității prin care servitutea de trecere recunoscută reclamanților, să fie facilitată, precizare care apare ca fiind utilă întocmai pentru a evita eventuale alte certuri sau șicanări între părți.
Apelanții au apreciat că nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate ale cererii, în speță reclamanții nu au făcut dovada urgenței și nici dovada aparenței dreptului. Raportat la momentul soluționării cererii, s-a apreciat că lucrările agricole au fost finalizate, iar reclamanții nu au fost în măsură să indice un prejudiciu iminent care nu s-ar putea repara. În plus, jurisprudența a arătat că urgența trebuia să persiste pe tot parcursul judecății (chiar și în calea de atac a apelului).
Tribunalul constată că aceste critici sunt de asemenea nefondate, în acest sens este de observat că sub aspectul urgenței cererea este justificată, având în vedere faptul că trecerea pe acest drum reprezintă ultima cale de acces practicată la terenul înfundat, teren folosit ca și teren agricol de reclamanți. Având în vedere destinația terenului și modul de folosire (martorii confirmând faptul că reclamanții obișnuiau să lucreze terenul în fiecare an), este imperios necesar ca reclamanții să aibă acces în continuare la terenul lor, mai ales raportat la faptul că procesul în dosarul de fond ar putea să dureze mai multe luni sau chiar ani. Nu se poate admite teza vehiculată de apelanți că la acest moment nu ar mai subzista urgența, neexistând lucrări agricole de efectuat, chiar din contră, tribunalul apreciază că dreptul de acces la teren trebuie acordat până la soluționarea litigiului pe fond, indiferent de anotimpuri, reclamanții D. fiind îndreptățiți să se bucure de folosința bunului lor.
Sub aspectul vremelniciei, tribunalul reține că se solicită recunoașterea provizorie a servituții de trecere doar până la soluționarea în mod definitiv a fondului, în dosarul nr._ al Judecătoriei Năsăud, când se va stabili, între altele, dacă se impune recunoașterea dreptului de servitute de trecere pe terenul pârâților sau se va identifica altă cale de acces către terenul înfundat aparținând reclamanților.
Cât privește cerința neprejudecării fondului, tribunalul o apreciază a fi întrunită, deoarece nu s-a stabilit în cadrul acestei ordonanțe că se recunoaște dreptul de servitute cu caracter permanent. Instanța doar a ’’pipăit’’ fondul, în sensul cercetării actelor depuse la dosar, precum și a interpretării celorlalte mijloace de probă administrate în cauză.
Tribunalul apreciază că reclamanții au o aparență de drept și se impune recunoașterea în favoarea acestora cu caracter vremelnic a dreptului de servitute de trecere peste fondul aservit aparținând pârâților I.. Nu poate fi primită în contextul acestui dosar apărarea că servitutea de trecere trebuia recunoscută pe terenul pârâtului G. S., întrucât acest traseu ar fi fost folosit o perioadă mai lungă de timp. Rezultă din declarațiile martorilor audiați și chiar din cele arătate de pârâți, că în ultimii ani a fost practicat drumul de acces marcat cu portocaliu pe schița aflată la fila 204 din dosarul de fond, respectiv cel peste terenul apelanților, astfel încât raportat la analiza sumară permisă de procedura ordonanței președințiale, instanța de fond în mod corect a apreciat că dreptul de trecere provizoriu se impune a fi acordat pe acest traseu.
Apelanții au susținut în continuare că hotărârea pronunțată a fost ambiguă, instanța neindicând un traseu (lungime, lățime, localizare pe planul de situație) peste care să li se fi permis reclamanților accesul vremelnic. Tribunalul observă că într-adevăr, în dispozitivul hotărârii atacate nu se regăsesc astfel de specificații, dar nici nu era posibilă stabilirea lor în procedura sumară a ordonanței președințiale, în lipsa unei expertize topografice, mijloc de probă ce nu putea fi administrat în cadrul acestui dosar. Din considerentele hotărârii rezultă oricum că traseul avut în vedere de instanța de fond a fost cel practicat conform declarațiilor martorilor șsi susținerilor părților în ultimii ani, respectiv cel marcat cu culoarea portocaliu pe schița aflată la fila 204 din dosarul de fond.
Un ultim argument invocat de apelanți a constat în faptul că îngrădirea terenului lor este necesară pentru a se delimita proprietatea și a depozita materialele de construcție, intenționând să își ridice o casă pe terenul ce le aparține. Tribunalul concluzionează, la fel ca și instanța de fond, că aceste circumstanțe în sine nu pot conduce la respingerea cererii reclamanților, părțile având posibilitatea de a ajunge la o înțelegere cu privire la practicarea drumului de servitute în așa fel încât să nu fie periclitate nici bunurile aparținând pârâților I..
Având în vedere cele arătate mai sus, văzând dispozițiile art. 480 alin.1 NCPC tribunalul va respinge apelul formulat de pârâții I. F.-I., I. I.-R.-M. împotriva sentinței civile nr. 2299/03.11.2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._, ca neîntemeiat.
Raportat la dispozițiile art. 453 NCPC, văzând soluția de respingere a apelului, tribunalul îi va obliga pe apelanții I. F.-I., I. I.-R.-M. să plătească intimaților D. G. și D. R. suma de 700 lei, iar intimatului G. S. suma de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, onorarii de avocat, conform chitanțelor depuse la dosar (filele 71 și 116).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca neîntemeiat, apelul formulat de pârâții I. F. I. și I. I. R. M., cu domiciliul în Năsăud, L., Nr. 32, jud. Bistrița – Năsăud, împotriva sentinței civile nr. 2299/03.11.2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._ .
Obligă pe apelanții I. F. I. și I. I. R. M., în solidar, la plata către intimații D. G. și D. R., ambii cu domiciliul în Năsăud, L., nr. 156 jud. Bistrița - Năsăud, a sumei de 700 lei, iar către intimatul G. Ș., cu domiciliul în Bistrița, ., ., jud. Bistrița – Năsăud, a sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel - onorariu avocat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 27.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER
B. I. S. S. I. M. D.
Red/Dact:
BISz/MD
02.03.2015/10 ex
Jud. fond: C. S.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 2/2015. Tribunalul... | Pretenţii. Sentința nr. 94/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD → |
|---|
