Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 6/2015. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6/2015 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 13-01-2015 în dosarul nr. 724/233/2014
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2949
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia civilă nr.6/2015
Ședința publică din data de 13.01.2015
Completul constituit din:
Președinte: N. D. B.
Judecător: A. P.
Judecător: R. N.
Grefier: I. A. T.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de către recurenta – reclamantă V. I., cu domiciliul procesual ales la C.I.A. T. I., în G., ., ., jud. G., în contradictoriu cu intimații T. C., T. A., cu domiciliul procesual ales la C.I.A. C. M., în G., ., ., împotriva sentinței civile nr. 3869 pronunțate de Judecătoria G. la data de 16.04.2014, în dosarul nr._ , având ca obiect „ stabilire program vizitare minor”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns pentru recurent av. Naggar A., în substituirea d-lui av. I. M. T. și pentru intimați av. C. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, conform art. 104 alin.10 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, care învederează instanței faptul că recursul este motivat, la fila 13 aflându-se dovada achitării taxei de timbru, după care;
Instanța pune în discuție calea de atac, reținând că este recurs, așa cum a fost și înregistrat.
Instanța pune în discuție cererea de sesizare a C.J.U.E.
Cu privire la cererea de sesizare a C.J.U.E., avocatul recurentei arată că renunță la primele două întrebări. Totodată precizează că recurenta din prezenta cauză are calitatea de bunică paternă a minorei. P. urmare, solicită admiterea cererii de sesizare, pentru ca C.J.U.E. să răspundă dacă regulamentul C.E. 2201/2003 se aplică dreptului la vizită doar pentru părinții minorului sau și pentru alte rude apropiate acestuia.
Avocatul intimaților solicită respingerea cererii de sesizare a C.J.U.E, apreciind că această instituție nu ar avea aspecte pe care să le lămurească. Totodată, precizează că între intimații – pârâți și apelanta - reclamantă, respectiv între apelanta- reclamantă și minora T. Evelyn nu există nicio legătură de rudenie sau afinitate, deoarece aceste legături au încetat la momentul adopției, adopție care nu a fost anulată.
Având cuvântul asupra recursului, avocatul recurentei solicită admiterea căii de atac așa cum a fost formulată, precizând că recurenta are calitatea de bunică paternă, instanța interpretând în mod greșit Regulamentul C.E. nr. 2201/2003.
Apărătorul intimaților solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca fiind legală și temeinică soluția instanței de fond. Mai mult, arată că statul nostru are obligația să aplice normele comunitare, regulamentul fiind pe deplin aplicabil în cauză. Mai evidențiază și faptul că, indiferent dacă s-ar fi aplicat și dispozițiile codului de procedură civilă, Judecătoria G. nu ar fi fost competentă să soluționeze cauza.
Instanța rămâne în pronunțare asupra cererii de sesizare a C.J.U.E., precum și asupra recursului formulat.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei G., reclamanta V. I. a chemat în judecată pe pârâții T. C. și T. A., solicitând instanței să stabilească un program de vizitare a minorei T. Evelyn, după cum urmează:
- comunicare prin intermediul internetului timp de 30 minute la un interval de 2 săptămâni;
- comunicare prin intermediul internetului timp de 60 minute în zilele de C., Paști, precum și în ziua de 22 iunie (ziua de naștere a minorei);
- vizitarea minorei cel puțin o săptămână pe an la domiciliul reclamantei, putând fi însoțită de oricine.
În fapt, reclamanta a precizat că este mama biologică a pârâtului T. C., dar după naștere, neavând sprijin și supusă presiunilor familiei, a acceptat să dea copilul, semnând un document al cărui conținut nu îl cunoaște, iar ulterior copilul a fost adoptat. Totuși, a precizat reclamanta că s-a interesat permanent de situația copilului, iar în anul 2009, o mătușă i-a spus acestuia cine este mama sa biologică, moment din care a început să o caute, s-au vizitat și și-a cunoscut și nepoata.
Reclamanta a arătat că de un an fiul său, refuză să mai aibă o relație cu ea și nu îi permite să-și mai vadă nepoata, deși există o relație de atașament între ele.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.5 al Convenției de la Strassbourg din anul 2006 asupra relațiilor care privesc copiii, art.14 din Legea nr.272/2004.
La cerere, au fost anexate transcrieri conversații (filele 8-50 dosar).
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru de 20 lei.
La data de 12.02.2013, reclamanta a depus precizări în sensul că a arătat că solicită judecarea cauzei în procedura de drept comun.
Legal citați, pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru omisiunea de a parcurge etapa medierii în condițiile art.2 alin.1 ind.2 și art.60 ind.1 alin.1 din Legea nr.192/2006, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei față de împrejurarea că au încetat relațiile de rudenie cu pârâtul T. C. ca urmare a adopției.
Pe fond, pârâții au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate, dat fiind că reclamanta nu a făcut nici un demers pentru a-și recupera fiul până în anul 2009, astfel încât să pretindă calitatea de bunică paternă a minorei Evelyn. În plus, s-a susținut că programul propus nu corespunde interesului superior al copilului, față de vârsta acestuia, împrejurarea că locuiește cu părinții în străinătate și nu a petrecut timp cu reclamanta.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
La data de 25.02.2014, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a precizat că nu este obligatorie parcurgerea etapei medierii, ci doar informarea asupra avantajelor medierii, obligație pe care și-a îndeplinit-o, însă pârâții nu au dat curs încercării de soluționare amiabilă a litigiului.
A mai precizat reclamanta că are calitate procesuală activă, dat fiind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.49 din Legea nr.71/2011 și art.75 din Codul Familiei, potrivit cărora înfiatul și descendenții săi păstrează toate drepturile și obligațiile izvorâte din filiație față de părinții firești și rudele acestora.
Pe fondul cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost cel care a inițiat reluarea legăturilor de familie, iar programul de vizită propus este unul flexibil, care nu presupune costuri ridicate și nu afectează programul obișnuit al minorei.
La termenul din data de 16.04.2014, instanța a pus în discuție excepția necompetenței instanțelor române, pe care a reținut-o spre soluționare cu prioritate față de fond în condițiile art.137 alin.1 Cod proc.civ.
P. sentința civilă nr. 3869/16.04.2014, pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._ , instanța a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și a respins cererea având ca obiect „stabilire domiciliu minor”, formulată de reclamanta V. I., în contradictoriu cu pârâții T. C. și T. A., ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit susținerilor ambelor părți, precum și din transcrierea conversațiilor atașate la filele 8-50 dosar, rezultă că pârâții au domiciliul în Anglia, împreună cu minora T. Evelyn.
În drept, Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003 privind competența în materia divorțului și a încredințării copiilor se aplică întotdeauna atunci când cel puțin una dintre părți este cetățean al unui stat membru.
Întrucât, în speță, această condiție a fost apreciată ca fiind îndeplinită, instanța a constatat că sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului în vederea determinării competenței generale de soluționare a cererii de stabilire program de vizită.
Potrivit art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.
De asemenea, potrivit art.2 pct.7 din Regulament, răspunderea părintească este ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil; aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul la vizită.
În aplicarea acestor dispoziții legale în cauza de față, instanța a constatat că statul român nu este competent să soluționeze cererea, câtă vreme din probele administrate în cauză, a rezultat că în prezent, reședința obișnuită a minorei este în Anglia.
În plus, instanța a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile de excepție stabilite prin art.9, 10 și 12 din Regulament, câtă vreme reclamanta nu a putut dovedi incidența vreuneia din situațiile reglementate, respectiv: modificarea unei hotărâri anterioare de stabilire program de vizitare, în maxim 3 luni de la schimbarea reședinței, răpirea minorei sau prorogarea de competență în cadrul unei cereri de divorț și stabilire autoritate părintească.
Împotriva sentinței civile nr. 3869/16.04.2014, pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._ ,,a declarat apel reclamanta V. I.. A solicitat apelanta – reclamantă admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
În motivare, apelanta – reclamantă a arătat că soluția criticată încalcă dispozițiile Regulamentului CE nr. 2201/2003 și cele ale art. 6 CEDO privind un proces echitabil, dar și principiul liberului acces la justiție.
Au fost invocate dispozițiile art. 13 din expunerea de motive la Regulamentul nr. 2201/2003 și s-a subliniat că, în mod excepțional, instanța națională poate trimite cauza altei instanțe din alt stat membru și nu poate respinge cererea unui cetățean român cu privire la încredințarea copilului său minor ca nefiind de competența generală a instanțelor române.
În opinia apelantei – reclamante, în Convenția Internațională privind Drepturile Copilului, competența îi revine în exclusivitate instanței de la locul unde se află copilul numai în cazul răpirii internaționale de copii, iar, în speță, nu se conturează această situație.
A mai învederat apelanta că, în expunerea de motive cu referire la Regulamentul nr. 2201/2003 se precizează că aplicarea competenței exclusive a statului de reședință (unde locuiește efectiv minorul) intervine în mod excepțional.
Apelanta – reclamantă a solicitat judecata în lipsă.
P. cererea formulată la data de 20.05.2014, apelanta a solicitat o trimitere preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la următoarele întrebări:
- dacă instanța națională, aplicând dispozițiile Regulamentului CE nr. 2201/2003, respinge în mod corect acțiunile privind încredințarea și dreptul la vizită în cazul minorilor, ca nefiind de competența instanțelor române, atunci când minorul sau minorii au reședința, în mod obișnuit, în alt stat membru decât România?
- Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este negativ, potrivit aceluiași Regulament CE nr. 2201/2003, instanța națională învestită cu soluționarea unei acțiuni privind stabilirea dreptului de a avea legături personale cu minorul, în cazul bunicii paterne a minorei, ar trebui să respingă acțiunea și atât sau ar trebui să sesizeze instanța competentă potrivit Regulamentului CE nr. 2201/2003 din statul membru unde minora își are reședința obișnuită?
- Regulamentul CE nr. 2201/2003 se aplică dreptului la vizită doar pentru părinții minorului sau și pentru alte rude apropiate ale acestuia?
În motivarea cererii formulate, apelanta – reclamantă a arătat că soluția pronunțată în cauză încalcă atât Regulamentul CE nr. 2201/2003, cât și art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, dar și principiul liberului acces la justiție. A subliniat apelanta că, la nivel național, există o practică neunitară asupra problemei competenței instanțelor române în acest tip de cauze.
Apelanta a solicitat și suspendarea judecății recursului până la pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
P. întâmpinarea formulată, intimații – pârâți T. C. și T. A. au solicitat respingerea apelului, menținerea sentinței apelate ca fiind temeinică și legală și respingerea cererii de trimitere preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
În motivare, intimații – pârâți au arătat că, prin prisma dispozițiilor art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, dat fiind faptul că minora T. Evelyn avea locuința obișnuită pe teritoriul Marii Britanii la data înregistrării acțiunii, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor ,menționate apreciind că speța nu este de competența instanțelor române.
În opinia intimaților – pârâți, apelanta – reclamantă face o interpretarea greșită a mențiunilor art. 13 din expunerea de motive a regulamentului CE nr. 2201/2003, întrucât ceea ce se aplică efectiv sunt dispozițiile celor 72 de articole din Regulament și anexele la acesta, expunerea de motive neavând o aplicare practică efectivă.
Au mai menționat intimații – pârâți că, în cuprinsul art. 13 din expunerea de motive la Regulament, se menționează faptul că doar o instanță competentă poate în mod excepțional și în anumite condiții să trimită cauza instanței unui alt stat membru în cazul în care acesta din urmă este mai în măsură să soluționeze cauza. Intimații – pârâți au evidențiat că, așa cum a reținut, prima instanță nu era competentă să soluționeze cauza.
S-a arătat, de asemenea, că, în speță, nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 15 din Regulament care ar permite instanței competente de a soluționa cauza pe fond să facă demersurile necesare soluționării cauzei de către o instanță dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială. În opinia intimaților – pârâți, Judecătoria G. nu este mai bine plasată decât instanța de la reședința obișnuită a minorei, iar interesul superior al copilului nu impune ca solicitarea reclamantei să fie soluționată de Judecătoria G..
Au apreciat intimații – pârâți că îndrumarea părții către instanța de judecată competentă să soluționeze cererea nu echivalează cu încălcarea liberului acces la justiție sau cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce privește solicitarea de trimitere preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, intimații – pârâți au apreciat că aceasta este inadmisibilă.
S- a subliniat că, potrivit practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea formulată de parte prin care se tinde, în realitate, să se obțină din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene o decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională este inadmisibilă nefiind îndeplinite condițiile menționate în cuprinsul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Au mai învederat intimații – pârâți că instanța națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, trebuie să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară a făcut obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.
În opinia intimaților – pârâți, aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, iar întrebările propuse de apelanta – reclamantă sunt menite a obține o decizie de îndrumare cu privire la soluționarea fondului, raportat la calitatea sa procesuală activă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 201 C.proc.civ. și Regulamentul nr. 2201/2003.
P. răspunsul la întâmpinare, apelanta – reclamantă a reiterat argumentele invocate în cererea de apel și a arătat, în esență, că a aplica Regulamentul nr. 2201/2003 altfel decât ținând cont de expunerea de motive este echivalent cu a nu-l aplica și că întrebările adresate Curții de Justiție vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar.
În ședința publică din data de 13.01.2015 instanța a recalificat calea de atac incidentă în cauză ca fiind recursul, conform dispozițiilor art. 132 alin. 4 C.proc.civ., iar nu apelul.
În aceeași ședință publică, apelanta – reclamantă, prin reprezentant convențional, a menționat că nu mai susține cererea de sesizare a Curții de Justiție în ceea ce privește primele două întrebări formulate.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 lei.
Analizând cererea apelantei – reclamante de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, reține următoarele:
Potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.
În speță, este de remarcat, pe de o parte, că întrebările preliminare menționate la pct. 1 și 2 ce s-au solicitat a fi adresate Curții de Justiție nu privesc interpretarea unor norme comunitare ci se referă, în esență, la interpretarea normelor naționale de către instanța națională și legalitatea unor soluții pronunțate, respectiv interpretarea acestora prin prisma dreptului comunitar. Or, competența Curții Europene de Justiție, conform art. 267 alin. 1 din TFUE, se referă exclusiv la statuări asupra validități și interpretării actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, respectiv asupra interpretării tratatelor. De altfel, în ședința publică din data de 13.01.2015, reprezentantul convențional al recurentei a învederat că renunță la cererea de sesizare a Curții de justiție cu primele două întrebări preliminare formulate anterior.
În sensul NOTEI INFORMATIVE cu privire la introducerea de către jurisdicțiile naționale a recursului prealabil nr. 2005/C 143/01, emise de Curtea de Justiție, o jurisdicție ale cărei decizii nu sunt susceptibile de recurs jurisdicțional intern este în principiu ținută să sesizeze Curtea cu o asemenea chestiune, cu excepția situației în care există deja o jurisprudență în materie (și dacă, eventualul nou cadru nu ridică dubii reale cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudență) sau dacă maniera corectă de interpretare a regulii comunitare este evidentă.
Mai mult, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, așa cum a fost aceasta dezvoltată și în Cauza 238/81 – SRL CILFIT, instanțele vizate de cel de-al treilea alineat al art. 267 TFUE (fostul art. 177 din Tratatul CEE), se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale pentru a evalua dacă, pentru a pronunța o hotărâre, este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar. P. urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului comunitar formulată în cauza dedusă judecății lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă.
S-a statuat, în aceeași decizie de speță (Cauza 238/81 – SRL CILFIT), că aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul de rezolvare a întrebării adresate. Într-o asemenea situație, instanța solicitată trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune într-un mod la fel de evident și instanțelor naționale ale celorlalte state membre și Curții de Justiție, iar convingerea instanței trebuie să aibă în vedere diferitele versiuni lingvistice ale normelor comunitare, terminologia proprie dreptului comunitar și ansamblul dispozițiilor normei.
Cu referire la normele comunitare invocate, în cadrul celei de-a treia întrebări propuse a fi adresate Curții Europene de Justiție, tribunalul reține că dispozițiile Regulamentului CE 201/2003, nu sunt susceptibile de interpretări diferite sub aspectul invocat de recurentă. Astfel potrivit art. 1 alin. 1 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, acesta se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, iar, potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din același Regulament, materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special, încredințarea și dreptul de vizită.
Pe de altă parte, conform art. 2 pct. 7 din Regulament, „răspundere părintească” înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită.
În consecință, contrar susținerilor recurentei, nu pot fi identificate probleme de interpretare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 în ceea ce privește aplicabilitatea sa. Așa cum, în mod clar, indică dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. b și alin. 2 lit. a raportate la dispozițiile art. 2 pct. 7 din Regulament, acesta își găsește aplicabilitatea ori de câte ori, în privința unui minor, legea, o hotărâre judecătorească sau o convenție recunoaște dreptul la vizită. Aplicabilitatea Regulamentului nu este, astfel, limitată la acțiunile părinților referitoare la dreptul la vizită.
Pentru aceste argumente, apreciind că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune într-un mod evident, va respinge, ca nefondată, cererea recurentei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară.
Analizând legalitatea sentinței civile nr. 3869/16.04.2014, pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._ , prin prisma motivelor de recurs instanța de control judiciar reține următoarele:
În fapt, recurenta nu a contestat faptul că minora T. Evelyn locuiește în Anglia, îmreună cu părinții săi. În mod corect a reținut prima instanță că acest lucru rezultă și din transcrierea conversațiilor atașate la filele 8-50 dosar.
Așa cum am menționat anterior, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. b și alin. 2 lit. a raportate la dispozițiile art. 2 pct. 7 din Regulament, acesta își găsește aplicabilitatea ori de câte ori, în privința unui minor, legea, o hotărâre judecătorească sau o convenție recunoaște dreptul la vizită. Aplicabilitatea Regulamentului nu este, astfel, limitată la acțiunile părinților referitoare la dreptul la vizită.
Or, conform art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12..
P. prisma considerentelor de mai sus, în mod corect a reținut prima instanță că, potrivit regulilor indicate în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, este competentă de a soluționa cererea de chemare în judecată instanța în circumscripția căreia se află reședința obișnuită a minorei în Anglia.
Eventuale dispoziții ale Convenției Internaționale privind Drepturile Copilului nu pot avea incidență în speță, față de dispozițiile speciale cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, aplicabile în materie, în condițiile în care ambele părți sunt cetățeni ai unui stat membru al Uniunii Europene.
Contrar susținerilor recurentei, este de reținut că dispozițiile pct. 13 din expunerea de motive a Regulamentului nr. 2201/2003 nu sunt obligatorii din punct de vedere legal, acestea nefiind cuprinse, în mod efectiv, în textul unui act adoptat de instituțiile Uniunii Europene.
Pe de altă parte, dispozițiile pct. 13 din expunerea de motive sunt preluate, în esența lor, de dispozițiile art. 15 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 potrivit cărora cu titlu de excepție, instanțele judecătorești dintr-un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond pot, în cazul în care consideră că o instanță dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului:
(a)să suspende procedura sau respectiva parte a acesteia și să invite părțile să depună o cerere la instanța judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau
(b)să solicite instanței judecătorești din alt stat membru să-și exercite competența în conformitate cu alineatul (5).
Este de remarcat că doar instanța competentă pentru a soluționa cauza pe fond, conform Regulamentului, poate aprecia asupra sesizării unei instanțe mai bine plasate pentru ca aceasta din urmă să își exercite competența asupra problemei deduse judecății.
Or, nefiind competentă a soluționa cauza conform criteriilor indicate de Regulament, prima instanță nu era în măsură a face aplicarea dispozițiilor mai sus citate.
Totodată, reține că, în speță, interesul superior al copilului impune ca o cauză care îl privește să fie soluționată de instanța apropiată reședinței obișnuite a acestuia care este prezumată a fi mai bine plasată pentru a evalua situația copilului și cererile ce îl privesc.
Nu pot fi reținute argumentele recurentei legate de încălcarea dreptului său de acces la justiție în condițiile în care prima instanță a evaluat exclusiv un aspect procedural prealabil oricăror discuții pe fond, ce ține de competența indicată de Regulamentul (CE) mr. 2201/2003, iar soluția pronunțată nu exclude posibilitatea recurentei de a se adresa instanței competente cu aceeași cerere.
Pentru toate argumentele de mai sus, în temeiul art. 498 C.proc.civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea recurentei V. I. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, ca nefondată.
Respinge recursul formulat de către recurenta – reclamantă V. I., cu domiciliul procesual ales la C.I.A. T. I., în G., ., ., jud. G., în contradictoriu cu intimații T. C., T. A., cu domiciliul procesual ales la C.I.A. C. M., în G., ., ., jud. G., împotriva sentinței civile nr. 3869 pronunțate de Judecătoria G. la data de 16.04.2014, în dosarul nr._, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.01.2015.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
N. D. B. A. P. R. N. I. A. T.
Red. R.N./Tehnored. I.A.T./ 7 ex./16.02.2015.
.>
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 19/2015. Tribunalul GALAŢI | Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 24/2015. Tribunalul GALAŢI → |
|---|
