Contestaţie la executare. Decizia nr. 49/2015. Tribunalul IALOMIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 49/2015 pronunțată de Tribunalul IALOMIŢA la data de 16-04-2015 în dosarul nr. 49/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IALOMIȚA - SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 49/R
Ședința publică de la 16 Aprilie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: L. I. M.
JUDECĂTOR: R. M. I.
JUDECĂTOR: I. T.
GREFIER: M. I.
Pe rol soluționarea recursului civil formulat de recurentul-pârât B. E. JUDECATORESC T. G. împotriva sentinței civile nr.2167 din 02.10.2014 pronunțată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-contestatoare B. SA și intimata S. P., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței faptul că pricina este la primul termen de judecată în recurs, prin încheierea din Camera de Consiliu de la 07.04.2015, s-a admis cererea de reexaminare formulată de B. E. Judecătoresc T. G. și s-a stabilit taxa judiciară de timbru la suma de 47,34 lei în sarcina acestuia, taxă achitată de recurentul-pârât cu O.P. nr. 58/09.04.2015 depus la dosarul cauzei, iar intimata-contestatoare B. SA a depus întâmpinare, note de ședință și înscrisuri. Se mai arată că recurentul-pârât și intimata-contestatoare au solicitat judecarea cauzei în lipsă în temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, după care;
Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat și având în vederea solicitarea părților de judecare a cauzei în lipsă, instanța se consideră lămurită, constată încheiată cercetarea judecătorească, cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
După deliberare,
INSTANȚA
Cu privire la recursul civil de față:
Prin sentința civilă nr.2176 din 02.10.2014 pronunțată de Judecătoria Slobozia s-a admis în parte contestația la executare formulată de contestatoarea B. S.A. BUCUREȘTI în contradictoriu cu intimații B. E. JUDECĂTORESC T. G. și S. P..
A fost obligat intimatul B.E.J. T. G. să continue executarea silită în dosarul de executare nr. 883/2012, împotriva debitoarei S. P..
S-a respins capătul de cerere privind anularea adresei, formulat de contestatoare, ca inadmisibil.
A fost obligat intimatul B.E.J. T. G. la plata sumei de 887,9 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către contestatoarea B. S.A., din care 94,67 lei reprezentând taxa judiciară și 793,23 lei reprezentând onorariu de avocat.
S-a respins cererea intimatului B.E.J. T. G. de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut, analizând excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea adresei prin care intimatul i-a pus în vedere contestatoarei să achite întregul cuantum al cheltuielilor de executare stabilite prin procese verbale de cheltuieli, că aceasta este întemeiată deoarece prevederile art.399 și următoarele C.p.c, precum și dispozițiile legii speciale, nu prevăd o cale de atac împotriva unei adrese" (ce nu este act de executare) și în consecință, acest capăt de cerere al acțiunii contestatoarei este inadmisibil.
În ceea ce privește fondul cauzei instanța a reținut că în speță, contestatoarea B. S.A. București a încheiat la data de 15 mai 2012 contractul privind efectuarea activității de executare silită nr. 51.6A/4732, la care s-a încheiat actul adițional nr.1 din 10.04.2013 (,,Contractul,, depus ca Anexa nr. 3 la prezenta cerere) cu B. Executorilor Judecătorești Asociați T. G. și M. O., prin care părțile au agreat modalitatea desfășurării procedurii executării silite în privința debitorilor B..
În temeiul Contractului, creditoarea a transmis o cerere de executare silită împotriva debitorului acesteia, astfel fiind constituit dosarul de executare silită menționat.
B.E.J. T. G. a preluat dosarul de executare constituit ca urmare a cererii B. ulterior dezasocierii față de executorul judecătoresc M. O..
În cuprinsul contractului, părțile au prevăzut modalitatea plății cheltuielilor și onorariului de către contestatoarea B., respectiv avans cheltuieli de executare în cuantum de 100 lei și avans onorariu în cuantum de 60 de lei, urmând ca B. G. T. să rețină un procent de 5 % din sumele recuperate de la debitor până la recuperarea integrală a sumelor datorate în baza titlurilor executorii iar diferența până la onorariul executorului judecătoresc stabilit în conformitate cu prevederile legale se va recupera de către acesta după realizarea integrală a creanței B..
Intimatul B. T. G. a transmis contestatoarei adresa cuprinsă în Anexa nr.1 la cererea contestatoarei (fila 46 din dosar) prin care i-a pus în vedere să achite întregul cuantum al cheltuielilor de executare stabilite prin procese verbale de cheltuieli (excluzând sumele deja plătite cu titlu de avans), subliniindu-se faptul ca în caz contrar atitudinea creditoarei va fi catalogată ca o lipsă tacită de stăruință la executare.
În conformitate cu dispozițiile art. 371 indice 7 alin. (2) din codul de procedură civilă de la 1865, cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel iar, potrivit art. 39 alin. 3 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, creditorul nu poate fi obligat la plata anticipată a onorariului în vederea realizării executării silite.
Astfel cum rezultă din adresa din 08.05.2014 emisă de executorul judecătoresc (fila 46 din dosar), contestatoarea B. S.A. București a încunoștințat executorul judecătoresc despre faptul că stăruie în executare, astfel încât condiționarea executării silite de achitarea integrală a cheltuielilor de executare de către creditoare este în opinia instanței nelegală.
Pentru aceste considerente, instanța, în baza art. 399 și urm. Cod procedură civilă a admis în parte cererea contestatoarei și a dispus obligarea B.E.J. T. G. să continue executarea silită în dosarul de executare nr. 883/2012, împotriva debitoarei S. P., urmând ca acesta să recupereze cheltuielile de executare de la debitor.
În baza art. art. 274 Cod procedură civilă a obligat pe intimatul B.E.J. T. G. la plata sumei de 887,9 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către contestatoare, din care 94,67 lei reprezentând taxa judiciară și 793,23 lei reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs intimatul B.E.J. T. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Într-un prim motiv de recurs se invocă faptul că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Susține recurentul că hotărârea instanței este greșită, plecând de la niște premize false, acelea că executorul judecătoresc a refuzat continuarea executării silite începută în dosarul de executare nr.883/2012 al B. T. G., recurentul arătând că așa cum rezultă din probele administrate nu a refuzat executarea, nu a întocmit proces verbal de refuz în acest sens, act care putea fi contestat și în temeiul căruia creditoarea putea solicita obligarea executorului la îndeplinirea actelor de executare a căror executare a fost refuzată.
În dosarul de executare s-au efectuat acte specifice desfășurării executării silite și s-a comunicat contestatoarei stadiul dosarului și date despre situația juridică a imobilului identificat dar aceasta nu a făcut nici un demers potrivit art.493 c.pr.civ. pentru a obține partajarea bunului astfel încât să se poată valorifica partea din imobil care ar fi revenit debitorului, solicitând în schimb executorului să continue executarea silită.
Mai arată recurentul că nu a întocmit proces verbal de refuz pentru continuarea executării iar rațiunea pentru care a comunicat creditorului că neachitarea cheltuielilor poate fi asimilată unei renunțări tacite, dar neechivoce, la executare avea scopul de a atrage atenția acestuia că executarea nu poate continua fără plata cheltuielilor de judecată, sancțiunea fiind evident perimarea executării raportat la ultimul act de executare îndeplinit benevol de executor, cu consecința închiderii dosarului.
Raportat la art.399 cod procedură civilă, executarea silită este începută iar emiterea unei adrese prin care se solicită creditorului să achite cheltuielile de executare nu semnifică nici măcar tangențial ipoteza „refuzului de a îndeplini un act de executare în condițiile legii”.
Apreciază recurentul că în speță se solicită cu totul neîntemeiat obligarea executorului judecătoresc să continue o executare silită la nesfârșit, pe cheltuiala sa, urmând să recupereze cheltuielile efectuate din propriul buzunar de la debitor, creditorul refuzând să achite orice costuri pe care le ridica procedura de executare silită.
În al doilea motiv de recurs se invocă faptul că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor legale, precum și cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, judecătorul având îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.
Contestatoarea a solicitat „obligarea executorului judecătoresc la continuarea executării silite, urmând ca acesta să recupereze cheltuielile de executare de la debitor…”.
Or, invocă recurentul într-u prim aspect, instanța de judecată nu este competentă să stabilească demersurile pe care va trebui executorul judecătoresc să le întreprindă pentru a pune în executare titlul executoriu, competența instanței fiind limitată la a verifica, din punct de vedere al legalității, actele executorului judecătoresc, în condițiile art.399 alin.1 teza a II-a cod procedură civilă raportat la art.57 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești.
În al treilea motiv de recurs se invocă faptul că instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile art.3717 alin.2 cod procedură civilă și pe cele ale art.39 alin.2 din Legea nr.188/2000, reținând că „condiționarea executării silite de achitarea integrală a cheltuielilor de executare de către contestatoare este în opinia instanței nelegală”.
Dispozițiile art.3177 alin.4 cod proc.civ. nu disting împotriva cui este titlul executoriu constând în procesul verbal de stabilire cheltuieli și apreciază recurentul că o asemenea distincție nici nu era necesară, din reglementarea de ansamblu, clară și neechivocă, rezultând doar două variante posibile: procesul verbal de cheltuieli constituie titlu executoriu pentru creditor împotriva debitorului urmărit în cazul în care a achitat cheltuielile sau constituie titlu executoriu pentru executorul judecătoresc împotriva creditorului pentru plata cheltuielilor de executare; a treia variantă în care procesul verbal de cheltuieli constituie titlu executoriu pentru executorul judecătoresc împotriva debitorului este exclusă deoarece executorul judecătoresc nu este creditor al debitorului.
Tot cu privire la conținutul textului de lege cuprins în art. 3717 din vechiul C. pr. civ., recurentul arată că deși legiuitorul nu a folosit în mod expres termenul de „creditor”, ci „parte care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită”, se stabilește fără putință de tăgadă în sarcina acestuia obligația avansării cheltuielilor de executare silită. Or, este evident că partea interesată în realizarea activității de executare silită, respectiv în recuperarea creanței sale, este creditorul, singurul care poate declanșa această procedură. Acest aspect a fost, de altfel, reținut și de Tribunalul București în decizia civilă nr. 799/A din 20.06.2014 pronunțată în dos. nr._ .
Mai susține recurentul că dispozițiile art.39 alin.3 din Legea nr.188/2000, teza finală a textului de lege citat de contestatoare, reglementează o cu totul altă ipoteză, anume situația debitorului care execută benevol obligația, de îndată după primirea somației. În această împrejurare, el va fi ținut să suporte onorariul executorului judecătoresc și al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă.
Ipoteza legală prezentată, pe de o parte, privește debitorul de bună credință, nu creditorul, iar pe de altă parte este de remarcat că nu se cenzurează cuantumul onorariului efectiv încasat de către executor, ci doar partea ce urmează a fi suportată de debitor din acest onorariu. În nici un caz, norma invocată nu afectează dreptul la onorariu al executorului judecătoresc ori dreptul acestuia de a încasa efectiv și în totalitate onorariul, dacă a fost stabilit între limitele prevăzute de lege.
Într-o a patra critică se invocă faptul că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Arată recurentul că deși capătul principal al contestației la executare este obligarea B. la continuarea executării silite iar cheltuielile de executare să fie recuperate de la debitor, fiind întemeiat pe dispozițiile art.399 și urm. cod proc. civ., instanța nu a motivat în fapt pe ce se sprijină hotărârea sa, nu a arătat ce act de executare a fost refuzat a se întocmi de către executorul judecătoresc și, mai mult, nu a observat că executarea silită este începută.
Consideră recurentul că trebuie făcută o distincție între cererea de executare silită, prin care organul de executare a fost sesizat pentru începerea executării – și necondiționarea începerii executării silite de plata onorariului executorului judecătoresc (aplicabilă numai în cazul hotărârilor judecătorești nu și celorlalte titluri executorii) – și cererea de stăruință (de continuare) în executare, făcută periodic de către creditor, cerere neurmată de alte acte efective de urmărire, prin care acesta nu solicită efectuarea unui anumit act de executare, ci doar îi amintește executorului că a fost învestit la un moment dat cu o cerere de executare silită.
Art.399 alin.1 cod proc. civ. reglementează „ cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare” ori în cauză executorul nu a refuzat să înceapă executarea silită și nici nu a refuzat să îndeplinească un act de executare.
Susține recurentul că admițând contestația la executare și obligând executorul să continue executarea, instanța trebuia să dispună efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
Totodată, arată că în condițiile în care executarea silită în dosarul nr.883/2012 nu a fost realizată din lipsa oricăror venituri cât și din culpa contestatoarei creditoare care nu a solicitat în temeiul art.493 vechiul cod proc. civ., împărțeala bunului aflat în coproprietate, fiind asumat de părți faptul că organul de executare nu își asumă riscul insolvabilității totale sau parțiale a debitorului sau a imposibilității executării, este evident că acesta trebuie asumat de creditor, prin avansarea sumelor necesare urmăririi silite.
Pe de altă parte, formularea unei cereri de stăruință în executare presupune efectuarea de noi demersuri pentru identificarea de bunuri și venituri, demersuri pe care creditorul, în speță contestatoarea B. SA, nu doar că nu le-a indicat în mod expres, dar nici nu a avansat cheltuielile necesare efectuării acestor noi demersuri după cum legea stabilește în sarcina sa.
Contestatoarea s-a prevalat în solicitările sale de un avans de 160 lei (60 lei onorariu și 100 lei cheltuieli de executare) achitat cu peste 2 ani și jumătate în urmă, la înregistrarea dosarului de executare, însă trebuie avut în vedere faptul că, față de demersurile efectuate de executorul judecătoresc, acest avans a fost depășit și prin raportare la faptul că fiecare trimitere poștală costă între 5 lei și 11 lei.
Se arată că suma de 60 lei avansată de contestatoare cu titlu de onorariu parțial nu poate fi considerată ca fiind satisfăcătoare față de activitatea executorului judecătoresc, iar onorariul acestuia stabilit în limitele legale nu poate fi restrâns în cazul în care debitorul este insolvabil și câtă vreme creditoarea B. formulează cereri de „stăruință” în continuarea executării silite, periodic, refuzând închiderea dosarului de executare pentru lipsa de bunuri urmăribile ale debitorului sau nu își precizează cererea în raport de situația juridică a imobilului urmărit (în speță, debitorul având calitatea de coproprietar al imobilului identificat).
Nu în ultimul rând recurentul critică sentința instanței de fond sub aspectul soluționării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Apreciază recurentul că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea sa la plata taxei de timbru, având în vedere dispozițiile art.45 alin.1 lit.f din OUG nr.80/2013 care prevăd că sumele achitate cu titlu de taxe de timbru se restituie după caz, integral sau parțial, la cererea petiționarului „când contestația a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă.”
În ceea ce privește obligația de plată a onorariului de avocat recurentul solicită diminuarea acestuia raportat la activitatea depusă, având în vedere că judecata cauzei s-a efectuat în lipsa părților și că acțiunea a fost admisă doar în parte.
În drept cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art.299, art.274, art.304 pct.3, 7, 8, 9 și art.3041 veciul cod proc. civ., art.45 lit.f din OUG nr.80/2013 iar ca probe s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Intimata B. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea soluției instanței de fond ca fiind temeinică și legală.
Cu privire la refuzul executorului judecătoresc, intimata susține că deși acesta nu a încheiat un proces verbal în acest sens, refuzul de a continua executarea silită rezultă în mod neîndoielnic din adresa transmisă de B. T. G. contestatoarei.
Se apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect lipsa temeiului legal sau contractual pentru solicitarea cheltuielilor de executare de la creditor, având în vedere că ea nu a renunțat la executarea silită începută împotriva debitorului său, fapt confirmat chiar de către B. T. G., astfel că nu poate fi obligată la suportarea în întregime a cheltuielilor de executare stabilite în mod arbitrar prin procesele verbale.
Referitor la valabilitatea contractului încheiat de către părți, intimata arată că orice susținere a recurentului în ceea ce privește o presupusă cauză ilicită a contractului încheiat între părți este vădit neîntemeiată, dat fiind faptul că însuși recurentul a semnat, negociat și agreat toate clauzele contractuale în baza cărora s-au desfășurat raporturile dintre cele două părți.
Se mai arată că B. G. T. nu a depus diligențele necesare recuperării creanțelor de la debitorii băncii. Intimata invocă dispozițiile art. 55 alin. 3 din Regulamentul din 5.02.2001 de aplicare a Lg. nr. 188/2000 privind executorii judecătorești care prevăd că „La stabilirea onorariilor vor fi avute în vedere tarife care să reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea și valoarea actului, precum și răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit”. Având în vedere faptul că executorul a întreprins demersuri minime, astfel că sumele ce-i sunt datorate nu au putut fi recuperate, onorariul stabilit apare ca fiind nejustificat.
De asemenea, intimata învederează că nu există nicio obligație în sarcina creditorului de a indica în mod expres bunurile ce urmează a fi executate silit sau conturile bancare care urmează a fi poprite.
În consecință, pentru toate aceste motive, intimata solicită respingerea recursului formulat de către B. T. G. ca fiind neîntemeiat și păstrarea soluției instanței de fond ca temeinică și legală.
În dovedirea, intimata solicită proba cu înscrisuri.
Tribunalul, analizând sentința recurată în raport de motivele de recurs invocate dar și în baza art.3041 cod procedură civilă, având în vedere probele administrate, apreciază recursul ca fiind nefondat, reținând următoarele:
Primul motiv de recurs privind interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății nu este fondat.
Prin adresa din 08.05.2014 emisă în dosarul de executare nr.883/2012, B. G. T. aducea la cunoștința creditoarei S.C. B. S.A. actele de executare întreprinse până la acel moment, punând-i în vedere să achite suma de 1.281,09 lei reprezentând restul de cheltuieli stabilite prin procesele verbale de cheltuieli, arătând că dacă creditoarea nu-și va îndeplini obligația de plată executorul va considera că aceasta înțelege să creeze o aparență a diligențelor făcute, împiedicând desfășurarea normală a activității executorului judecătoresc, urmând a constata că subzistă temeiul închiderii dosarului, lipsa de stăruință a acestuia urmând să fie calificată o manifestare tacită de renunțare la executare.
Ori condiționarea continuării executării silite de plata restului din suma reprezentând cheltuieli de executare, în condițiile în care creditoarea și-a îndeplinit obligațiile privind avansarea unor cheltuieli de executare, așa cum a convenit cu executorul judecătoresc prin contractul încheiat, indirect reprezintă tot un refuz de executare chiar dacă executorul judecătoresc nu a închis dosarul de executare și nici și-a exprimat refuzul neechivoc.
Întrucât creditoarea a achitat sumele necesare pentru demararea executării silite, în conformitate cu art.3717 alin.1 C.pr.civ., condiționarea continuării acesteia, solicitată de altfel expres de către creditor, de achitarea onorariului cuvenit acestuia, apare ca un refuz nejustificat de îndeplinire a actelor de executare ce se impuneau.
Lipsa unui proces verbal prin care să se constate încheiată executarea sau care să consemneze refuzul continuării acesteia, acte care să emane de la executorul judecătoresc, nu poate constitui, așa cum susține recurentul, justificare pentru a respinge contestația la executare formulată, câtă vreme, din adresa emisă de B. T. G., rezultă fără echivoc faptul că acesta condiționează continuarea executării împotriva debitorului din prezenta cauză de plata în avans a tuturor sumelor stabilite cu titlul de cheltuieli de executare.
Valențele juridice pe care recurentul le atribuie neplății cheltuielilor de executare de către creditoare nu sunt legale, ele fiind stabilite în mod unilateral de recurent, în contradicție cu dispozițiile legale referitoare la efectele tăcerii în dreptul românesc și mai ales în contradicție cu contractul încheiat între părți care trebuie aplicat cu prioritate, fiind legea părților.
În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, referitor la încălcarea dispozițiilor legale, tribunalul îl apreciază de asemenea, ca nefondat.
Astfel, instanța de fond nu și-a depășit atribuțiile, ci, constatând refuzul nejustificat al executorului de a continua executarea silită, l-a obligat pe acesta să continue executarea, fără a dispune și în legătură cu recuperarea cheltuielilor de executare.
Făcând trimitere în considerentele hotărârii la dispozițiile art.3717 alin. 2 C.pr.civ. coroborate cu cele ale art.39 alin.3 din Legea nr.188/2000 instanța nu și-a depășit atribuțiile și competența în soluționarea contestației, aceasta nefăcând altceva decât să argumenteze greșita condiționare a continuării executării silite de plata cheltuielilor de executare de către creditor și nu încalcă în nici un fel dispozițiile legale în materie având în vedere și contractul privind efectuarea activității de executare silită nr.51.6A/4732 din 15.05.2012 și actul adițional, încheiate între creditoare și executorul judecătoresc.
În hotărârea pronunțată instanța de fond nu a indicat demersurile pe care trebuie să le întreprindă executorul judecătoresc pentru punerea în executare a titlului executoriu și nici măcar nu a indicat de la cine trebuie să-și recupereze executorul judecătoresc cheltuielile de executare, ci, așa cum am arătat, a dispus continuarea executării fără vreo altă dispoziție.
Nici al treilea motiv de recurs privind interpretarea art. 3717 alin. 2 C.pr.civ. și ale art.39 alin. 2 din legea 188/2000 nu este fondat având în vedere că între creditoarea B. și executorul judecătoresc s-a încheiat contractul privind efectuarea activității de executare silită nr.51.6A/4732 din 15.05.2012 și actul adițional, în care s-a stabilit clar care sunt obligațiile financiare ale creditoarei, astfel încât aceste prevederi contractuale se vor aplica cu prioritate între părți, rămânând fără relevanță regulile generale prevăzute de codul de procedură civilă.
În ceea ce privește al patrulea motiv de recurs, tribunalul constată că instanța de fond a motivat hotărârea, reținând situația de fapt rezultată din probe și dispozițiile legale aplicabile. Instanța de fond l-a obligat pe executor la continuarea executării, având în vedere că acesta a condiționat, în mod nejustificat, continuarea executării de plata cheltuielilor de executare, în contradicție cu dispozițiile contractuale, refuzând practic continuarea executării silite.
Or, constatând că actul de executare refuzat este tocmai continuarea executării, în mod corect instanța de fond l-a obligat pe executor să efectueze acest act, adică să continue executarea silită.
Toate argumentele privind actele de executare întreprinse de executor, evaluarea remunerarea muncii acestuia sunt corecte din punct de vedere teoretic însă analizându-le în speța dedusă judecății, nu se pot aplica automat, fără a ne raporta la contractul încheiat între creditoare și executorul judecătoresc.
Ori, la momentul încheierii contractului privind efectuarea activității de executare silită nr.51.6A/4732 din 15.05.2012 și a actului adițional părțile, inclusiv executorul judecătoresc, cunoscând dispozițiile legale în materie, au stabilit cuantumul, modul de plată și de recuperare al cheltuielilor de executare, creditoarea respectându-și obligațiile astfel cum au fost asumate prin acest contract.
În ceea ce privește al cincilea motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată, tribunalul constată că, în ceea ce privește taxa de timbru, este dreptul și, deci, opțiunea contestatorului să uzeze de procedura specială prevăzută de OUG 80/2013 sau să uzeze de calea dreptului comun în privința cheltuielilor de judecată, reglementată de codul de procedură civilă.
Referitor la diminuarea onorariului avocațial, tribunalul apreciază că nu se impune acest lucru, suma de 793,23 lei neapărând ca disproporționată față de munca efectivă prestată și complexitatea cauzei.
Cum niciunul dintre motivele de recurs nu este fondat, pentru considerentele reținute, tribunalul apreciază recursul ca fiind nefundat, urmând ca în baza art.312 alin.1 C.pr.civ., să-l respingă.
Văzând și dispozițiile art.377, alin.2, pct.4 C.pr.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul B.E.J. G. T. împotriva sentinței civile nr. 2167 din data de 02.10.2013 pronunțată de Judecătoria Slobozia.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.04.2015.
Președinte, L. M. | Judecător, R. M. I. | Judecător, I. T. |
Grefier, M. I. |
Red./tehnored.I.R.M.
2 ex./29.05.2015
Jud.fond. Ș. N.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 984/2015. Tribunalul... → |
|---|
