Pretenţii. Decizia nr. 1112/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1112/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 22-09-2015 în dosarul nr. 1112/2015
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 22 Septembrie 2015
Președinte - C. A.
Judecător - A. M. Diuță T.
Grefier - I. B.
DECIZIA CIVILA Nr. 1112/2015
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelant S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE și pe intimat A. S. F., având ca obiect pretenții daune morale; daune materiale.
Componența nominală a completului de judecată A1, la termenul de astăzi, este modificată ca urmare a înlocuirii judecătorului A. M. conform dispozițiilor din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, cu judecătorul planificat pe lista de permanență, respectiv judecător T. Diuță A. M. conform procesului verbal nr. 560 din data de 03.09.2015 întocmit de judecătorul delegat cu atribuțiile de soluționare a incidentelor procedurale.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 8 septembrie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea la data de 15 septembrie 2015, apoi pentru azi, când,
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr._/22.12.2014 Judecătoria Iași a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. S.-F. în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și a obligat pârâtul S. Român să achite reclamantului suma de_ lei cu titlu de daune morale și suma de_ lei cu titlu de daune materiale.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14.02.2014 sub nr._, reclamantul A. S.-F., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 13.520 lei cu titlu de daune materiale. El a cerut și cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că pe data de 23.05.2007 a fost demarat un proces penal împotriva sa, proces în cursul căruia prima instanță a dispus achitarea, iar instanța de apel și cea de recurs au menținut soluția. Reclamantul a susținut că cercetările nu s-au desfășurat în mod legal, organele de urmărire penală neîndeplinindu-și obligația de a strânge probe atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului, pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele. El a mai criticat durata excesivă a procedurilor judiciare, care s-au prelungit 5 ani. Toate acestea l-au prejudiciat material și moral. Astfel, în urma punerii în mișcare a acțiunii penale, lui i s-a aplicat instituția punerii la dispoziție, primind salariul minim pentru funcția deținută și fiind împiedicat să avanseze profesional. În plus, a trebuit să-și angajeze apărător, ceea ce a presupus costuri în valoare totală de 13.520 lei. A adăugat că i-au fost lezate onoarea, demnitatea și reputația. Temerile legate de o eventuală condamnare pe nedrept s-au răsfrânt și asupra echilibrului său lăuntric, creând o atmosferă tensionată în familie.
În drept, a invocat dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituția României, art. 1, 2, 3, 4, 52 și 202 din C.proc.pen., art. 253 alin. 4, 1349, 1357, 1364, 1373, 1385 și 1388 C.civ., art. 29 lit. j teza a II-a O.U.G. nr. 80/2013.
Sub aspect probatoriu, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, cu expertiză contabilă și cu martori.
A anexat la dosar copii certificate pentru conformitate cu originalul după următoarele înscrisuri: contract de asistență juridică nr. 177/26.09.2007 (f. 10), chitanță nr._/26.09.2007 (f. 11), contract de asistență juridică nr. 02/13.01.2009 (f. 12), chitanță nr. 155/13.01.2009 (f. 13), contract de asistență juridică din 02.11.2011 (f. 14), chitanță nr. 80/18.09.2012 (f. 15), chitanță nr. 94/08.03.2013 (f. 16), contract de asistență juridică din 10.09.2012 (f. 17), chitanță nr. 97/21.05.2013 (f. 18), sentință penală nr. 190/04.04.2011 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ (f. 26-37).
În temeiul art. 29 alin. 1 lit. i din O.U.G. nr. 80/2013, cererea astfel formulată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 31.03.2014, pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, arătând că instanța competentă să soluționeze o acțiune prin care se solicită constatarea erorilor judiciare din cursul procesului penal este Tribunalul Iași și că răspunderea civilă delictuală nu poate constitui temei al răspunderii statului pentru erorile judiciare, Codul de procedură penală având dispoziții speciale în acest sens.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, subliniind că reclamantul nu a dovedit vinovăția organelor de urmărire penală și existența prejudiciului. Pârâtul a adăugat că presupusa faptă cauzatoare de prejudicii nu are caracter ilicit, dacă e săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale sau cu permisiunea legii. El a evidențiat că lipsa oricărei sesizări făcute în cursul procesului penal de reclamant împotriva procurorului constituie o recunoaștere tacită a faptului că s-a acționat cu respectarea normelor procedural penale.
În drept, susținerile pârâtului s-au întemeiat pe art. 538 C.proc.pen. și pe dispozițiile C.civ. și ale C.proc.civ.
Excepțiile invocate de pârât au fost respinse ca neîntemeiate la termenele de judecată din 27.06.2014 și din 22.10.2014.
În temeiul art. 258 rap. la art. 254 și 255 C.proc.civ., instanța a încuviințat proba cu înscrisurile anexate la dosar și proba testimonială, considerându-le admisibile și concludente.
La solicitarea instanței de fond, reclamantul a depus decizia penală nr. 63/29.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr._ (f. 68-75) și decizia penală nr. 3231/10.10.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ (f. 76-87).
La termenul de judecată din 17.12.2014, instanța a procedat la audierea martorilor B. I.-D. și M. I.-A..
Analizând actele și lucrările din dosar, instanța de fond a reținut:
În fapt, prin rechizitoriul nr. 37/D/P/2007 din 11.11.2008 al D.I.I.C.O.T. Iași s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. S.-F., pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută și pedepsită de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 alin. 1 și 2 C.pen. și a infracțiunii de trafic de migranți, prevăzută și pedepsită de art. 71 alin. 1 din O.U.G. 105/2001, rap. la art. 41 alin. 2 C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen.
Conform rechizitoriului menționat, în perioada 2005-2006, inculpatul G. F.-G. racola persoane cărora le-a fost suspendat dreptul de a folosi pașaportul și, contra unor sume de bani, le transporta trecând frontiera România – Republica M., prin punctul de trecere al frontierei Sculeni, unde beneficia de complicitatea inculpaților A. S.-F. și P. M.-M., care desfășurau activitatea de agenți de poliție de frontieră însărcinați cu verificarea documentelor persoanelor ce intrau/ieșeau în/din România. S-a mai reținut că pe data de 17.02.2006, inculpatul G. F.-G., cu sprijinul inculpatului A. S.-F., a transportat peste graniță un minor, deși nu erau îndeplinite condițiile formale privind libera circulație a acestuia, și anume lipsea consimțământul tatălui.
Prin sentință penală nr. 190/04.04.2011 pronunțată în dosarul nr._ (f. 26-37), Tribunalul Iași a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii de trafic de migranți în infracțiunea de complicitate la trafic de migranți, prevăzută și pedepsită de art. 26 C.pen. cu referire la art. 71 alin. 1 din O.U.G. 105/2001, rap. la art. 41 alin. 2 C.pen. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C.proc.pen., prima instanță a dispus achitarea inculpatului, reținând că infracțiunea de constituire a unui grup în vederea săvârșirii de infracțiuni nu există, iar infracțiunea de complicitate la trafic de migranți nu a fost săvârșită de inculpat.
Soluția pronunțată a fost menținută în apel și în recurs, astfel cum reiese din decizia penală nr. 63/29.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr._ (f. 68-75) și din decizia penală nr. 3231/10.10.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ (f. 76-87).
Reclamantul a formulat acțiune în răspunderea civilă delictuală împotriva statului român, susținând că cercetările nu s-au desfășurat în mod legal în cursul procesului penal, ceea ce l-a prejudiciat.
În drept, instanța a reținut că prezentul litigiu se ghidează după dispozițiile de drept material ale Codului civil decretat în 1864 pentru fapta ilicită invocată de către reclamant ca fiind săvârșită în perioada 11.11._11 și după dispozițiile din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 pentru perioada 01.10._12. Urmărind dispozițiile de aplicare a legii în timp inserate în art. 3 din Legea nr. 71/2011, instanța de fond a constatat că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
Potrivit art. 998 din Codul civil decretat în 1864, „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar potrivit art. 999 „ omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
Conform art. 1357 Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 republicată, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Conform art. 1359 Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.
Dispozițiile art. 1371 Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 prevăd că, în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.
Art. 1381 Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 dispune că orice prejudiciu dă dreptul la reparație, dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.
Din analiza prevederilor legale enunțate mai sus, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciu constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Fapta ilicită poate fi definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei alte persoane.
În cauza dedusă judecății, reclamantul invocă drept faptă ilicită neîndeplinirea de către organele de urmărire penală a obligației de a strânge probe atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului, pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele și trimiterea în judecată și exercitarea căilor de atac fără îndeplinirea condițiilor menționate .
Conform art. 202 Cod penal adoptat prin Legea nr. 29/1968 – în vigoare la momentul desfășurării procesului penal, organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia, trebuind să adune probe atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului.
Având în vedere cele consemnate în hotărârile judecătorești pronunțate în procesul penal desfășurat împotriva reclamantului, instanța de fond a reținut că, potrivit Sentinței penale nr. 190/04.04.2011 pronunțată în dosarul nr._ (f. 26-37) și a Deciziei penale nr. 63/29.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași cât și a Deciziei penale nr. 3231/10.10.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (f. 76-87), acuzarea inculpaților pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 alin. 1 și 2 C. pen. s-a sprijinit exclusiv pe declarația denunț a inculpatului G. F.-G., retractată de acesta ulterior. În aceste hotărâri judecătorești s-a reținut faptul că nu a existat nici o dovadă certă a faptului că inculpații s-au cunoscut anterior, că au avut o înțelegere prestabilită și că ar fi acționat de conivență în ceea ce privește faptele de trafic de migranți descrise în rechizitoriu. Aspectele privind remiterea sumelor de bani și cuantumul acestora nu au fost probate. De asemenea, din declarațiile persoanelor audiate nu a reieșit că inculpatul G. F.-G. ar fi dat asigurări migraților că îi va trece granița, fără să fie verificați sau implementați în baza de date, întrucât avea cunoștințe printre polițiștii de frontieră. Cât privește fapta din data de 17.02.2006, organele de urmărire penală nu l-au audiat pe tată pentru a determina dacă și-a dat sau nu consimțământul pentru transportul minorului peste graniță, procesul verbal invocat neavând valoarea probatorie a unei declarații de martor. În plus, contrar celor consemnate în rechizitoriu, instanțele penale au arătat că din ansamblul probelor administrate în cauză nu s-a putut stabili cu certitudine care agent de poliție a efectuat controlul pașapoartelor.
Ținând cont de cele precizate anterior, instanța de fond a constatat că organele de urmărire penală nu și-au îndeplinit obligația impusă prin art. 202 Cod penal adoptat prin Legea nr. 29/1968.
Instanța de fond a menționat că nu poate fi reținută apărarea pârâtului potrivit căreia lipsa oricărei sesizări făcute în cursul procesului penal de reclamant împotriva procurorului constituie o recunoaștere tacită a faptului că s-a acționat cu respectarea normelor procedural penale, deoarece, în această materie, legea nu impune reclamantului să recurgă la o anumită cale pentru protejarea drepturilor sale.
Având în vedere cele expuse, instanța de fond a conchis că este îndeplinită condiția privind existența faptei ilicite, hotărârile judecătorești amintite stabilind cu autoritate de lucru judecat faptul că S. român, prin organele de cercetare penală a demarat un proces penal prin formularea rechizitoriului și a căilor de atac fără îndeplinirea obligației de a strânge probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.
Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ, suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană. Prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat încă.
Conform art. 1385 Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.
Potrivit 1386 Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului. Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice. În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat.
S-a reținut că, în speță, reclamantul invocă un prejudiciu patrimonial, reprezentat de costurile pentru plata avocaților în cursul procesului penal, și un prejudiciu nepatrimonial, reprezentat de atingerile aduse reputației, onoarei și demnității sale prin anchetare.
Cât privește prejudiciul patrimonial, s-a reținut că din contractele de asistență juridică și chitanțele corespunzătoare anexate la dosar (f. 10 - 18) reiese că reclamantul a fost nevoit să plătească cu titlu de onorariu avocațial suma totală de 13.520 lei, din care 3.570 lei – asistare și reprezentare pentru faza de urmărire penală, 3.360 lei – asistare și reprezentate în fața instanței de fond, 4.350 lei – asistare și reprezentare în fața instanței de apel și 2.240 lei – asistare și reprezentare în fața instanței de recurs, fără ca pârâtul să conteste asistarea reclamantului de către avocat și îndeplinirea corespunzătoare a serviciului juridic de către acesta în dosarul penal menționat.
Referitor la prejudiciul nepatrimonial, potrivit susținerilor reclamantului coroborate cu declaraților martorilor B. I.-D. și M. I.-A., în urma declanșării procesului penal, majoritatea persoanelor îl priveau pe reclamant ca pe o persoană vinovată, marginalizându-l. Presiunea mediatică i-a afectat imaginea în societate. Toate acestea s-au reflectat și în starea de spirit a reclamantului, care a devenit mai abătut și a ajuns să se izoleze. Temerile legate de o eventuală condamnare pe nedrept au perturbat echilibrului său lăuntric, creând o atmosferă tensionată în familie. În plus, față de acesta s-a dispus măsura punerii la dispoziție, fapt ce a determinat reducerea venitului și l-a împiedicat să participe la cursuri de pregătire profesională și să avanseze pe scara ierarhică. Totodată, prelungirea procedurilor judiciare pe parcursul a peste cinci ani a sporit starea de incertitudine și neliniște a numitului A. S.-F..
Având în vedere cele prezentate, instanța de fond a constatat că desfășurarea anchetei împotriva reclamantului a adus atingere reputației, onoarei și demnității sale, valori intrinseci ale ființei umane care sunt protejate în baza art. 252 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009.
Ținând cont de cele arătate, instanța de fond a considerat că este îndeplinită și condiția privind existența prejudiciului. În plus, prejudiciul este consecința faptei ilicite reținute, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs există cu certitudine rezultând din materialitatea faptei ilicite.
Potrivit art. 1358 Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Vinovăția cu care a fost săvârșită fapta ilicită de către pârât, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat rezultă din chiar săvârșirea faptei ilicite.
Vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite, față de faptă și de urmările acesteia. Vinovăția implică atât un factor volitiv, de voință, concretizat în actul psihic de deliberare și decizie cu privire la comportamentul ce urmează a fi adoptat, cât și un factor intelectiv ce presupune un anumit nivel de cunoaștere, de conștiință a semnificației sociale a faptelor și urmărilor acestora. În concret spre a fi liberă cu adevărat, alegerea unei conduite nu trebuie să fi fost constrânsă de factori imprevizibili, care să-l fi silit pe subiect să acționeze într-un anumit fel.
Formele vinovăției sunt prevăzute de art. 16 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009. Astfel, potrivit alineatului (2), fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat, iar conform alineatului (3), fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese.
În cauza dedusă judecății, având în vedere situația de fapt expusă, instanța de fond a apreciat că S. Român, prin organele judiciare a acționat cu vinovăție, rezultatul prejudiciabil al faptelor fiind intrinsec acestora.
Față de aceste considerente, instanța de fond a conchis că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale. Prin urmare, reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului suferit.
În cauza dedusă judecății, reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 13.520 lei, contravaloarea prejudiciului patrimonial și a sumei de 40.000 lei, contravaloarea prejudiciului nepatrimonial.
Dacă valoarea daunelor materiale solicitate reiese în mod neîndoielnic din contractele de asistență juridică și chitanțele corespunzătoare anexate la dosar (f. 10 - 18), valoarea daunelor materiale rămâne la aprecierea instanței, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Ținând cont de consecințele procesului penal asupra persoanei reclamantului astfel cum au fost descrise, instanța de fond a apreciat că acordarea sumei de 40.000 lei cu titlu de daune morale este în măsură să compenseze prejudiciul moral suferit de A. S.-F. în cursul procesului penal, constituind o satisfacție echitabilă pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației reclamantului.
Prin urmare, instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamantul A. S.-F., în contradictoriu cu pârâtul S. Român și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 13.520 lei cu titlu de daune materiale, în vederea reparării prejudiciului cauzat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică, a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței civile nr._ din 22.12.2014 a Judecătoriei Iași și, rejudecând cauza în fond, să se dispună respingerea ca neîntemeiată a cererii formulate de reclamantul A. S. F., pentru următoarele motive:
Prin acțiunea înregistrata în dosarul Judecătoriei Iași nr._, reclamantul a chemat in judecata S. roman prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 40.000 lei, reprezentând daune morale si 13.520 lei daune materiale, pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a cercetării sale netemeinice de către instituțiile statului in dosarul penal nr. 37D/P/2007.
Prin sentința civilă nr._/22.12.2014, Judecătoria Iași a admis acțiunea. Instanța de fond a reținut faptul că în cauza dedusă judecății, S. R. prin organele judiciare a acționat cu vinovăției, rezultatul prejudiciabil al faptelor fiind intrinsec acestora, motiv pentru care sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, reclamantul fiind îndreptățit la repararea prejudiciului suferit.
Consideră că sentința Judecătoriei Iași este criticabilă pentru următoare motive:
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată principial in art. 52 alin. (3) din Constituția României, unde se prevede: S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită in condițiile legii si nu înlătură răspunderea magistraților care si-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență ".
Textul constituțional este dezvoltat în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor; astfel, in cele opt alineate ale art. 96 al acestei legi sunt cuprinse dispozițiile aplicabile răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare in general precum si unele reguli care se aplica exclusiv in cazul erorilor judiciare săvârșite in alte procese decât cele penale. In ce privește cazurile in care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevede că sunt stabilite de Codul de procedură penală; așadar prevederile Legii nr. 303/2004 sunt completate cu reglementările art. 538-539 Cod pr.penală.
Rezultă astfel că singura situație in care răspunderea delictuala a statului poate fi angajata ca o formă de răspundere juridica personala, este cea reglementata de fostele dispoziții ale art. 504-507 Cod procedură penală anterior (in prezent, art. 538-542 din Noul Cod de procedură penală) care se refera la procedura reparării pagubei materială sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate.
Pe de alta parte, Înalta Curte de Casație si Justiție a statuat prin decizia nr. 6976/09.12.2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat . numai in temeiul si in situațiile prevăzute de (fostele) art. 504 si urm. din Codul de procedura penala, iar nu in temeiul (fostelor) art. 998- 999 din Codul Civil, precum si pentru alte situații neprevăzute in textul citat din Codul de procedură penală." Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai in temeiul fostului art. 504 Cod procedură penală, în situația cazurilor în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal.
Din analiza hotărârilor penale anexate la dosarul cauzei de fata, rezulta ca trimiterea in judecata a reclamantului a avut la baza denunțul numitului G. F.-G., dat in calitate de învinuit, in cursul urmăririi penale, declarații pe care instanța de fond le-a înlăturat, pe baza propriei aprecieri a cauzei.
In prezenta cauza nu s-a produs nici o proba cu privire la fapta ilicita invocata, făcându-se afirmații, doar că prin perioada îndelungata în care ar fi fost supus procedurilor judiciare s-ar fi adus un prejudiciu reclamantului; nu s-a probat in nici un fel vinovăția organelor statului, iar in privința probatoriului administrat in cauza, acesta a urmărit doar dovedirea existenței si cuantificării unui prejudiciu, nu si dovedirea existentei unei fapte ilicite, care, eronat, în opinia reclamantului și a instanței de fond, rezidă din însăși achitarea pe care a primit-o prin toate cele trei hotărâri penale.
Faptul că reclamantul, la finalul unor proceduri judiciare care 1-au vizat, a fost declarat nevinovat, nu transferă vina asupra organelor judiciare pentru simplul fapt ca reclamantul a fost achitat, sarcina acestora fiind tocmai strângerea și administrarea tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept și stabilirea vinovăției sau nevinovăției reclamantului.
Potrivit art. 62 alin. (2) Cod procedura penala (in vigoare la epoca faptelor cercetate) organul de urmărire penala si instanța este obligată sa lămurească cauza sub toate aspectele, pe baza de probe.
Conform art. 63 alin. (2) Cpp, probele nu au o valoare dinainte stabilita. Aprecierea fiecăreia se face in urma examinării tuturor probelor administrate, in scopul aflării adevărului. Art. 65 alin. (1) stipulează că sarcina administrării probelor in procesul penal revine organelor de urmărire penala si instanței de judecata.
In măsura in care, pornind de la premizele invocate in cererea de chemare in judecată și reținute in mod greșit de instanța de fond, s-ar admite ca statul ar fi răspunzător, dincolo de incidența procedurii speciale menționate in Codul de procedura penala, pentru simplul fapt al supunerii unui subiect de drept procesual penal unei proceduri finalizate cu trimiterea sa in judecata, ulterior fiind achitat, ar trebui sa se admită si ca același stat, prin organele sale, a statuat asupra nevinovăției reclamantului, ceea ce, in sine, ar putea reprezenta o satisfacție intrinsecă pentru reclamant și ar putea compensa efectul nedorit (inerent, de altfel) al parcurgerii de către reclamant a procedurii urmăririi penale.
Ori, atât încuviințarea si administrarea probelor din dosar, cat si analiza acestora reprezintă chestiuni asupra cărora numai organele judiciare penale s-au putut pronunța. Criticile cu privire la administrarea probatoriului cat si cu privire la soluția pronunțata pot fi formulate numai in căile de atac, putând fi analizate de instanțele de control judiciar.
A proceda in sens contrar ar însemna a interveni in activitatea judiciara, ceea ce nu este permis, întrucât s-ar încălca principiul independentei justiției, recunoscut prin art.2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, cu modificările si completările ulterioare.
In ceea ce privește modul si strategia conducerii anchetei penale, masurile dispuse pe parcursul procesului penal de către organele de urmărire penala, cu posibil efect asupra activității de strângere a probelor pentru aflarea adevărului, orice apreciere, cu atât mai puțin făcută de către o instanța civila, asupra legalității si temeiniciei acestora, dincolo de cadrul unui proces penal care sa statueze asupra vinovăției acestora in exercitarea funcțiilor judiciare, ar fi contrare si inadecvate principiilor statului de drept si securității juridice a raporturilor sociale circumscrise acestui domeniu.
Consideră că soluția de trimitere in judecata, criticata de reclamant și reținută astfel de instanța de fond, reprezintă rezultatul propriei convingeri a procurorului, formate prin analiza probelor pertinente si concludente administrate in cauza, bazate pe declarațiile-denunț ale unui coinculpat.
Este de principiu că simplul fapt că soluțiile magistraților sunt nefavorabile interesului părților implicate într-un proces penal sau civil nu constituie temei pentru tragerea la răspundere civila a statului.
Împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de prestația organelor de urmărire penala care au dispus trimiterea sa in judecata și că ulterior au exercitat căi de atac împotriva soluției de achitare pronunțată de instanța de fond, nu conduce automat, așa cum in mod greșit reține Judecătoria Iași, la reținerea in privința acestora a unor elemente de rea credința, gravă neglijenta sau culpă; masurile adoptate in cauza, motivarea lor ori concluziile puse in ședință de către procuror, nu pot fi elemente care sa-i expună pe aceștia riscului angajării unei răspunderi civile a statului și nu pot fi considerate indicii ale vinovăției cu care si-au exercitat atribuțiile.
Înfăptuirea justiției penale solicita doar instanțelor de judecata să nu-și fundamenteze o hotărâre pe probabilități, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe care să reflecte realitatea obiectivă; soluția de trimitere in judecata adoptata de procuror este circumscrisă prezumției de nevinovăției a cărei incidență poate, așadar, coexista cu aprecierea procurorului in sensul existenței faptei, a săvârșirii sale de către inculpat și a îndeplinirii condițiilor răspunderii penale a acestuia, chiar dacă se admite că până la stabilirea definitiva a vinovăției persoanei acuzate, acestea sunt simple suspiciuni și bănuieli rezonabile.
Deși s-ar putea admite că parcurgerea de către reclamant a procedurii judiciare la finalul căreia acesta a fost achitat a presupus disconfort, aceasta este însă consecința inerentă a desfășurării procedurilor judiciare al căror scop a fost tranșarea problemei vinovăției sau nevinovăției sale în comiterea faptelor bănuite si nu poate fi imputata cu titlu de vinovăție organelor judiciare care exercita funcțiile judiciare ..
Răspunderea statului este strict circumscrisă ipotezelor avute in vedere de legiuitor în dispozițiile art. 538-542 Cpp, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite in procesele penale.
In cauză nu ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale.
Pe de alta parte, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penala nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare", pe toata perioada cercetării penale reclamantul, beneficiind de prezumția de nevinovăție, care în speță s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care a vizat achitarea acestuia pentru faptele în legătura cu care s-a dispus trimiterea sa in judecata.
In concluzie, față de cele arătate, răspunderea statului. pe temeiul unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie este exclusă.
Nu se poate pune problema unei eventuale răspunderi a statului pentru fapta altuia, anume a comitenților pentru prepuși. Astfel, nu se poate admite că îndeplinirea unor acte in funcțiile exercitate de către magistrați, in cadrul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu ar putea crea între magistrați și stat un raport de prepușenie.
Faptul că, potrivit Constituției României și Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, nu înseamnă ca aceștia se află într-un raport de subordonare, deoarece reprezentantul puterii executive nu are nici un mijloc legal pentru a opri sau influenta in vreun fel exercitarea de către aceștia a atribuțiilor stabilite prin lege. Autoritatea ministrului justiției asupra procurorilor de pe lângă instanțele judecătorești exprimă un raport administrativ de aceeași natura cu raportul ministrului justiției și judecători.
Nimic din conținutul acestor raporturi administrative între actorii instituționali menționați nu conturează existența unui raport de prepușenie, condiție esențială pentru existența și angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia.
Pe cale de consecință și răspunderea statului pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, este exclusă, neexistând un raport de la comitent la prepus între stat și magistrați, în înțelesul pe care dreptul comun îl dă celor doua noțiuni juridice.
În ceea ce privește daunele morale, astfel cum au fost ele admise de instanța de fond, deși consideră că sunt necuvenite, în materia despagubirilor civile s-a decis că o cerere în pretentii pentru daune, indiferent daca ar constitui o reparatie simbolica sau o compensare veritabila, trebuie sa specifice natura daunei pretinse în relatie cu conditia culpabila imputata instituției/autorității.
Consideră că în prezenta cauză, instanta de fond trebuia sa aiba in vedere faptul ca acordarea despagubirilor se impune a avea efecte compensatorii, neputand sa constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor si nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.
Suma acordata de instanta de fond reclamantului, cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit, este excesivă pentru a oferi o reparatie, pentru atingerea adusa onoarei, sanatatii si reputatiei sale, prin declansarea procedurii penale, finalizata cu achitarea acestuia.
Realitatea ca prejudiciile morale, datorita naturii lor, nu pot fi evaluate in bani nu implica nicidecum imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizatiei de reparare a daunelor morale. Indemnizatia acordata pentru repararea prejudiciului moral trebuie sa reprezinte in realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensatii sau satisfactii compensatorii.
Intrucât criteriul de stabilire a cuantumului indemnizatiei destinate repararii daunelor morale, respectiv criteriul gravității și importanței pagubei morale, nu pot fi decât orientative și nu exacte, se are in vedere și criteriul echitatii. Aceasta pentru motivul ca indemnizatia destinată reparării pagubei morale trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată.
Jurisprudența constantă sub aspectul daunelor morale, a CEDO, care statuând in echitate și în raport de circumstanțele fiecărei cauze, adoptă o pozitie moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza Konalos, cauza C., cauza Dekany impotriva Romaniei).
Apelantul consideră ca daunele morale stabilite de instanta de fond, sunt mult prea mari, daca ar fi sa ne raportam la hotarari ale Curtii Europene pentru Drepturile Omului.
In ceea de priveste cuantumul daunelor morale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând in echitate si in raport de circumstantele cauzei, adoptand o pozitie moderata prin sumele rezonabile acordate, pozitie care nu a fost adoptata de instanta de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale ce se cuvin reclamantului.
In acest sens exemplifică: în Cauza Konolos (hotararea din 07.02.2008), in care curtea a constatat încalcarea dispozițiilor art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală a acordat 3.000 euro pentru prejudiciul moral incontestabil suferit de reclamant.
In cauza Konolos impotriva Romaniei, Curtea a constatat incalcarea dreptului la libertate si siguranta prevazut de art. 5 alin 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea a apreciat ca detentia preventiva a reclamantului in perioada cuprinsa intre 21 aprilie 2002 si 5 august 2002 a fost lipsita de temei legal, decizia din 22 martie 2002 a instantei supreme care a mentinut detentia provizorie a reclamantului neprecizand durata prelungirii arestarii
In Cauza C., pentru detentie nelegală, neaducerea in fata unui magistrat si interceptări telefonice nelegale, Curtea hotărăște ca statul parat trebuie sa plătească împreuna reclamanților 6.000 EUR (șase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral. Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea dispozițiilor art. I par. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, art. 6 par. 1 din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1000-5000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza Tard Lungd - hotărârea din 29.07. 2008, Cauza Dekany hotărârea din 01.04. 2008).
In cauza D. și M.-Padhorni împotriva României (hotărârea din 24.05.2007), reclamanții, angajați ai unei bănci, societate comerciala cu capital privat, au fost acuzați de luare de mita si de alte infracțiuni. Primul reclamant a fost arestat in perioada 15.09._94. La 20.01.1995 cei doi reclamanți au fost arestați preventiv, arestarea lor fiind prelungita succesiv. In aceasta cauza, Curtea a constat încălcarea art.7 alin. l din Convenție, întrucât reclamanții au fost condamnați pentru fapte care nu constituiau in momentul comiterii lor o infracțiune in dreptul național și a obligat statul pârât să plătească fiecăruia dintre reclamanți 3.000 de euro pentru prejudiciul moral (aceștia solicitaseră 360.000 de euro fiecare).
In cauza C. și G. împotriva României (hotărârea din 15.06.2006), reclamantele s-au plâns de încălcarea dreptului lor la judecarea cauzei .. Reclamantele formulaseră o acțiune prin care au solicitat anulara deciziei de concediere. Acțiunea a fost introdusa la 29.11.1991, hotărârea irevocabila fiind pronunțată la 17.08.1999. Reținând că durata procedurii litigioase a fost excesiva si nu răspunde cerinței "termenului rezonabil", apreciind si ca se impune o diligenta speciala pentru contenciosul in munca, Curtea a obligat statul parat să plătească 1.400 de euro, cu titlu de daune morale, fiecăreia dintre reclamante (acestea solicitaseră 109.094,74 euro, respectiv 109.909,56 euro).
In cauza Stoianova si N. împotriva României (hotărârea din 4.08.2005), reclamanții s-au plâns de durata procedurii. In cauză, reclamanții au fost arestați preventiv la data de 14.04.1993 pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie, au fost puși in libertate la data de 24.11.1993 si prin ordonanța din 21.04.2005 s-a constatat că se împlinise termenul de prescripție speciala. Curtea a hotărât ca statul parat sa plătească fiecărui reclamant 3.500 de euro (aceștia solicitaseră fiecare 100.000 dolari americani).
In cauza C. împotriva României (hotărârea din 30.09.2008), reclamantul a fost arestat in perioada 24.03._95, fiind cercetat in mai multe dosare penale, iar procedurile erau încă pe rol la data la care s-a pronunțat Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Reținând caracterul nerezonabil al duratei procedurilor, Curtea a obligat statul parat sa plătească reclamantului suma de 7.200 de euro, cu titlu de daune non pecuniare (acesta solicitase 41.250 de euro).
In situația acordării daunelor morale, datorita naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exacta, in bani, a acestora nu este posibila, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt
La stabilirea cuantumului daunelor morale pentru prejudiciul suferit, ce constă, generic, în atingerea adusa valorilor ce definesc personalitatea umană, se au in vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic si psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura in care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.
In aceasta situație, stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
In concluzie, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, apelantul consideră că, în condițiile în care s-ar constata existenta răspunderii civile delictuale a statului român, întinderea despăgubirilor acordate de prima instanță pentru repararea daunelor morale, față de atingerea adusă prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamantului, este excesivă.
Față de considerentele mai sus expuse, apreciază netemeinică sentința civilă nr._/22.12.2014, pronunțată în dosarul nr._, a Judecătoriei Iași și, în temeiul art. 480 alin. (2) C., a solicitat admiterea apelului declarat, anularea în tot a hotărârii menționate, raportat la aspectele criticate și, rejudecând cauza în fond, respingerea ca netemeinică a acțiunii.
În drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 466 și următoarele din Codul de procedura civila.
Probe: proba cu înscrisuri, precum si orice alta proba a cărei concludență și pertinență ar reieși din dezbateri.
Intimatul A. S. F., în temeiul dispoziliilor art. 205, raportat la dispozitiile art. 471 alin. 5 din Codul de proccdura civilă, a formulat întâmpinare la cererea dc apel formulată de S. roman prin Ministerul Finantelor Publice, reprezentat de Directia Gcnerala a Finantelor Publics luai, cu scdiul in Iasi. . 26. Judetul Iasi, cod fiscal_. prin care se solicita anularea hotararii cu numarul_/2014 din 22.12.2014 pronuntata de Judecatoria Iasi in dosarul cu numarul_, rejudecarea pe fond a cauzei si respingerea actiunii ca netemeinica.
Consideră ca apelul formulat în cauza este nefondat datorita faptului că sentința atacată este legala și temeinică.
1) Apelantul susține, la fel cum a făcut și în fața instanței de fond, că angajarea raspunderii civile delictuale a statului se face doar în condițiile prevăzute de dispozitiile Codului de proccdura penală.
La fel cum a aratat și în fata instanței de fond, care a respins excepția inadmisibilității actiunii pentru acesl motiv invocat de pârât, la acel moment, intimatul a precizat:
Asa cum prevad dispozitiile art. 52 alin. 3 din Constitutia Romaniei: "S. raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii si nu înlatura raspunderea magistraților care si-au exercitat funcția cu rea-credinta sau grava neglijenta". Se observa ca aceste dispozitii nu se limiteaza si nu fac o trimitere expresa doar la dispozitiile Codului de proccdura penală, ci reprezinta dispozitii cu caracter general ce sunt aplicabile in toate cazurile cand o persoana a fost nedreptatita printr-o procedura la care a fost supusa, fie ea penala sau nu. Dispozitiile constitutionale sus-mentionate creaza cadrul legal astfel încât orice persoana sa se poata indrepta impotriva statului pentru a putea fi despagubita, in cazul in care a suferit prejudicii in urma unei proceduri la care a fost supusa de catre stat prin organele sale.
Aceste dispozitii constitutionale, reprezintă, in esență principiul constitutional al posibilitatii tragerii la raspundere patrimoniala a statului.
Totodata, a solicitat să se observe că textul constitutional regasit la art. 52 alin.3 din legea fundamentala a țării, prevede faptul că "raspunderea statului este stabilita in conditiile legii". Așadar, Constituția arată faptul ca statul răspunde patrimonial "în condițiile legii" adică în condițiile pe care le prevede legea ca izvor de drept. legile țării și nu indică, asa cum interpreteaza apelantul, ca statul ar raspunde doar in condițiile art. 538 si urmatoarele din Codul de procedura penala.
De asemenea, interpretarea facuta de apelant. potrivit careia statul nu raspunde pentru prejudiciile cauzate unei persoane . decat in temeiul dispozitiilor din Codul de procedura penală și nu și în temeiul prevazut de articolele ce guverneaza răspunderea civila delictuala din Codul Civil, este in contradicție cu principiile și hotărârile Curtii Europene a Drepturilor Omului care frecvent, obligă statul să plateasca despagubiri pentru încalcarea drepturilor fundantentale prevăzute in Conventia Europena a Drepturilor Omului, printre care: dreptul la libertate, dreptul la un proces echitabil și soluționarea acestuia cu celeritate. Așadar,consideră că nu există nici o dispozitie legala care sa statueze ca statul nu raspunde pentru prejudicii aduse persoanelor in procesul penal decât in conditiile legii de procedura penala, ba dimpotrivă.
Constituția prevede că statul răspunde pentru prejudicii în condițiile legii, legea ca izvor de drept. O alta interpretarc ar contraveni de asemenea, asa cum am aratat practicii Curtii Europene a Drepturilor Omului si principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
2) Intimatul a menționat că nu poate fi de acord nici cu sustinerile apelantului potrivit carora nu s-a probat in nici un fel fapta ilicita și nici vinovăția organelor statului, acestea fiind dovedite in mod evident prin înscrisurile depuse la dosar.
Astfel, sentința civilă numarul_/2014 din 22.12.2014 pronunțată de Judecatoria Iasi a statuat în mod legal faptul că în cauza sunt îndeplinite toate cele 4 conditii prevazute de lege pentru angajarea raspunderii civile delictuale.
a) Astfel, există, fără îndoială, un prejudiciu material cert și actual, așa cum reiese din actele depuse la dosar constând in contracte de asistență și chitante reprezentand plata onorariilor avocațiale pe care le-a platit ca să beneficieze de o aparare corespunzatoare în procesul ce i s-a intentat. Dovada prejudiciului este indubitabilă și a fost făcută cu contracte de asistență juridică și chitanță depuse în copic certificată cu originalul la dosarul cauzei.
In ceea ce privește caracterul cert al prejudiciului și acesta e de necontestat, existența acestuia este sigură și neîndoielnică, putând fi evaluata in prezent.
In privința prejudiciului moral, este de notorietate faptul ca acesta nu poate fi niciodata evaluat cu certitudine, daunele care se acordă fiind o compensație pentru a da uitarii suferințele morale și de ordin psihic la care a fost supusă o persoană, o satisfacție echitabila pentru vatamarea intereselor nepatrimoniale ale unui individ. Ori, el consideră că suma de 40.000 de lei pe care a solicitat-o și care a fost admisă de instanta de fond pentru repararea prejudiciului moral reprezintă o sumă rezonabilă în raport cu suferințele pe care le-a îndurat pe parcursul procesului penal.
b) In ceea ce privește fapta ilicită, intimatul a solicitat să se țină cont de regulile de conviețuire sociala ce prevad dreptul persoanei la un proces ce se solutionează cu celeritate astfel încât o persoană anchetată să nu se afle într-o stare ce îi provoacă prejudicii și nici să-i creeze acestuia o stare îndelungata de incertitudine, așa cum a fost în cazul său.
e) In ce priveste vinovăția, a solicitat să se aibă în vedere dispozitiile art. 1357 alin. 2 care stipulează că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Faptul că a fost supus de catre instituțiile statului la proceduri judiciare pe o perioada de 5 ani, în care i-au fost provocate nemăsurate daune, iar toate instanțele în fața carora a fost înaintat cu propunere de condamnare, să-l achite de o maniera categorical, reprezinta dovada vinovatiei statului care a actionat prin organele sale de învinuire.
Potrivit art. 202 C.proc.penala anterior, organul de urmărire penala avea obligatța sa strânga toate probele necesare pentru aflarea adevarului și lămurirea cauzei sub toate aspectele și să adune probe atat in favoarea, cât și în defavoarca lui. Această obligatie nu a fost îndeplinita de catre organul de urmarire penala, dupa cum au constatat ulterior instanțele de judecata, el fiind achitat pentru ca fapte care nu există sau nu au fost savarsite de el.
Se poale observa cum chiar apelantul recunoaște, implicit, că organul de urmarire penală nu a respectat întocmai obligația prevăzuta la art. 202 din vechiul Cod de procedura penală afirmand la fila 3 din cererea de apel că "soluția de trimitere în judecată, criticată de reclamant și reținută astfel de instanta de fond, reprezinta rezultalul propriei convingeri a procurorului formulată prin analizarea probelor concludente și pertinente administrate in cauză, bazate pe declarațiile denunț ale unui coinculpat. Asadar declarațiile unui coinculpat nu pot fi considerate probe concludente și pertinente, iar în lipsa altor probe care să confirme denunțurile, procurorul nu ar fi trebuit să-l trimita în judecată, încălcându-se astfel dispozițiile art. 202 din vechiul Cod de procedură penală.
c) Intimatul arată că nu exista nici un dubiu cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta statului de a-l supune la proceduri chinuitoare timp de 5 ani și prejudicial pe care 1-a expus și care, în mod correct, a fost constatat de instanta de fond.
3) Referitor la susținerile apelantului potrivit cărora sumele acordate pentru daunele morale, așa cum au fost ele admise de instanta de fond, sunt excesive pentru a oferi o reparație, pentru atingerea onoarei, sănătății si reputației, acestea nu pot fi reținute ca pertinente de instanța de apel, așa cum nu au fost reținute nici de catre instanta de fond, avand în vedere următoarele:
În timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului, drepturile nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane.
Chiar așa, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu moral, este prin destinație menită să ușureze situația personei lezate, sa o determine pe aceasta sa dea uitării faptul că a fost traumatizată psihic, de a acorda o satisfacție acesteia și, astfel ea, despagubirea bănească nu poate fi refuzata din cauza imposibilității de a evalua câtimea întinderii prejudiciului.
Repararea daunelor morale trebuie privita nu atât ca o compensare materiala (care nici nu e posibilă), ci ca un complex de măsuri patrimoniale și nepatrimoniale al carui scop este acela de a oferi victimei o satisfactie pentru suferințele ce i-au fost cauzate.
Așadar, suferința unei persoane nu poate fi evaluată în mod concret, astfel încât existența unor discuții referitoare la câtimea sumei de bani ce poate acoperi o astfel de suferință este neconcludentă. Intimatul apreciază că, în calitate de persoană lezată, este singurul în măsură a afirma care ar fi suma de bani care l-ar putea face să dea uitării toate suferințele îndurate. În speță, a solicitat 40.000 de lei. Consideră că această sumă admisă pe drept de instanța de fond, nu este excesivă în raport de aceste considerente.
In concluzie, pentru toate aceste motive, precum și pentru cele arătate in cererea initial, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 respingerea apelui ca nefondat și păstrarea sentinței ca fiind legală și temeinică.
Analizând apelul de față, tribunalul reține următoarele:
Prin cererea formulată în cauză, reclamantul A. S.-F. a chemat în judecată pe pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 13.520 lei cu titlu de daune materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul intimat și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituția României, art. 1, 2, 3, 4, 52 și 202 din Cod procedură penală, art. 253 alin. 4, 1349, 1357, 1364, 1373, 1385 și 1388 Cod civil, art. 29 lit. j) teza a II-a O.U.G. nr. 80/2013.
Prin rechizitoriul înregistrat sub nr. 37/D/P/2007 din 11.11.2008 D.I.I.C.O.T. Iași a dispus trimiterea în judecată a reclamantului în cauza de față, A. S.-F., pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută și pedepsită de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 alin. 1 și 2 C.pen. și a infracțiunii de trafic de migranți, prevăzută și pedepsită de art. 71 alin. 1 din O.U.G. 105/2001, rap. la art. 41 alin. 2 Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.
Prin sentință penală nr. 190/04.04.2011 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Iași a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii de trafic de migranți în infracțiunea de complicitate la trafic de migranți, prevăzută și pedepsită de art. 26 Cod penal cu referire la art. 71 alin. 1 din O.U.G. 105/2001, rap. la art. 41 alin. 2 Cod penal. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, prima instanță a dispus achitarea inculpatului, reținând că infracțiunea de constituire a unui grup în vederea săvârșirii de infracțiuni nu există, iar infracțiunea de complicitate la trafic de migranți nu a fost săvârșită de inculpat.
Soluția instanței de fond a fost menținută în apel și în recurs, prin deciziile penale nr. 63/29.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr._, respectiv nr. 3231/10.10.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ .
Reclamantul a formulat prezenta acțiune în răspunderea civilă delictuală împotriva statului român, invocând faptul că cercetările nu s-au desfășurat în mod legal în cursul procesului penal, organele de urmărire penală nu și-au îndeplinit obligația de a strânge probe atât în favoarea, cât și în defavoarea sa pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele și a criticat durata excesivă a procedurilor judiciare care s-au prelungit 5 ani, considerând că toate acestea l-au prejudiciat material și moral.
Conform dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție, S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspunderea acestuia fiind stabilită în condițiile legii, în speță art. 504 și următoarele Cod procedură penală, prevederi speciale care se aplică cu prioritate, neputând a fi invocate temeiuri de drept comun.
În speță însă, tribunalul constată că nu sunt îndeplinite cerințele acestui text de lege, reclamantul solicitând obligarea pârâtului S. român la plata despăgubirilor, în condițiile inexistenței unei cereri de constatare a caracterului nelegal al unor măsuri luate cu privire la propria-i persoană în modalitățile permise de lege, ceea ce determină neaplicarea în cauză a dispozițiilor art.52 alin. (3) din Constituție, raportat la art. 504 din Codul de procedură penală.
Motivele invocate de reclamant se axează pe conduita culpabilă a reprezentanților DIICOT, însă atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul ilegal al modului de desfășurare al cercetării penale, raportat la art. 5 din CEDO, nu se poate angaja răspunderea statului, pentru că lipsește situația premisă a stabilirii condițiilor prevăzute de art. 504 Cod procedură penală și a răspunderii civile delictuale.
Prin prisma art. 52 alin. (3) din Constituția României, răspunderea statului în acest context este circumscrisă exclusiv celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea ca măsură preventivă și condamnarea, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
În speță, reclamantul intimat nu se află în situațiile expres prevăzute de art. 504 Cod procedură penală care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal.
Modul de desfășurare a cercetării penale și soluționarea cauzei cu depășirea termenului rezonabil nu pot constitui fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, decât în condițiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale părților, precum și dispozițiile legale imperative aplicabile. Prin faptele invocate și considerate ca fiind ilicite, nu a fost dovedită existența prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantului.
Angajarea răspunderii statului nu se circumscrie dispozițiilor Codului civil, din împrejurările invocate de reclamant nerezultând caracterul nelegal al vreunei măsuri ce s-ar fi dispus, măsura cauzatoare de prejudiciu și care i-ar putea conferi acestuia un drept anume.
Enumerarea faptelor care au făcut obiectul dosarului penal, fără o specificare a modului în care au fost soluționate și a consecințelor produse în persoana reclamantului prin respectiva modalitate de soluționare, nu se circumscrie dispozițiilor legale invocate care vizează eroarea judiciară și răspunderea civilă delictuală.
Art. 504 Cod procedură penală stipulează tocmai răspunderea statului pentru erorile judiciare, însă în anumite condiții și care nu sunt întrunite în speță. Astfel, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) din cod ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Prevederile alin. 3, art. 96 din Legea nr. 303/2004, stipulează că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
A.. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004 prevede că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
În consecință, atragerea răspunderii este condiționată de existența unei hotărâri definitive prin care să se constate reaua-credință pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și măsura în care această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, situație neîntrunită în prezenta cauză.
Față de aceste considerente, tribunalul, în baza dispozițiilor art. 480 din Noul Cod de procedură civilă, va admite apelul formulat de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr._/22.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași și o va schimba în tot în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamantul A. S. F. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr._/22.12.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, pe ca o schimbă în tot în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamantul A. S. F. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 22.09.2015.
Președinte Judecător Grefier
A.C. D.T.A.M. B.I.
| Revendicare imobiliară. Decizia nr. 19/2016. Tribunalul IAŞI → |
|---|
