Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 657/2015. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 657/2015 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 28-10-2015 în dosarul nr. 657/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr. 2991
DECIZIA CIVILĂ Nr. 657/2015
Ședința publică din data de 28 octombrie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: A. T.
Judecător: P. M.
Grefier: R. M. G.
Pe rol fiind pronunțarea apelului declarat de apelanții N. I., având CNP_, cu domiciliul procesual ales în Tg. M., .. 1A/1, și Știan C. I., având CNP_, cu domiciliul în Salonta, ., ., împotriva sentinței civile nr. 4337 din data de 05.10.2015, pronunțată de Judecătoria Tg. M. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că apelanta – reclamantă Știan C. I. a depus la data de 28 octombrie 2015 prin registratura instanței, concluzii scrise.
Mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 27 octombrie 2015, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie și când instanța a dispus amânarea pronunțării deciziei pentru data de azi, 28 octombrie 2015.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4337 din data de 05 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ , respins exceptia inadmisibilitatii cererii de ordonanta presedintiala invocata de paratul N. I., ca neintemeiata. De asemenea, s-a admis in parte cererea de ordonanta presedintiala formulată de reclamanta S. C. I., în contradictoriu cu pârâtul N. I. și s-a stabilit ca reclamanta să exercite dreptul de a avea relații personale cu minora N. A. D., născuta la data de 16.12.2009, cu ridicare de la domiciliul tatălui parat si obligația reclamantei de a aduce minora la domiciliul tatălui parat la terminarea programului de vizitare, până la soluționarea definitiva a cererii ce formează obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Tg-M., conform următorului program:
- in prima săptămână din fiecare luna, de vineri orele 14,00 pana duminica orele 20,00;
- 1/2 din toate vacanțele minorei, începând cu prima zi de vacanță;
- în anii pari, cu ocazia sărbătorilor de C., de Revelion, sărbătorile P. si ziua de naștere a minorei (in anii impari minora va petrece aceste sărbători cu tatăl).
A mai fost obligat paratul sa plătească reclamantei suma de 820 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că minora N. A. D., născută la data de 16.12.2009, a rezultat din relația de concubinaj a reclamantei cu pârâtul, desfasurata în perioada 2009-2013, partile si minora locuind în imobilul proprietatea părinților pârâtului din Grebenișu de Câmpie, ., jud. M..
Din depoziția martorei U. A., care a locuit in același imobil cu partile in calitate de prietena a fratelui paratului, rezulta ca relația dintre reclamanta și pârât s-a deteriorat pe parcursul timpului, acestia se certau zilnic si pe fondul acestor neintelegeri, reclamanta a decis sa plece de la locuinta paratului, lasand-o pe minora acolo deoarece nu avea unde sa o duca (la un domiciliu sigur, stabil), nu avea un loc de munca si cu mama ei nu se intelegea.
După părăsirea domiciliului conjugal de către reclamanta - luna aprilie 2013 - de minora s-a ocupat martora U. A. (cat a mai locuit la domiciliul paratului), apoi bunica paterna (dar nu tot timpul), iar seara minora dormea cu paratul astfel cum rezulta din depozitia martorei U. A..
Reclamanta a luat legătura cu minora la „nici trei săptămâni de la plecare” astfel cum declara martora U. A., atat telefonic, cat si prin prezenta personala si prin intelegere cu paratul, reclamanta si-a văzut minora, care era dusa de tata in Tg.-M., sau la sora reclamantei, aceste vizite fiind de 2-3 ori pe luna, după cum declara martora U. A. si tot timpul o suna pe martora pentru a o întreba cum este îngrijită.
Aceeași martoră mai relatează ca in perioada in care părțile au locuit împreună, minora era foarte atasata de mama ei si aceasta se ocupa exclusiv de minora, iar după separația faptica, când minora se întorcea de la întâlnirea cu mama sa era foarte fericita, reclamanta îi cumpăra haine si ii dădea paratului bani pentru minora, martora relatând ca paratul o lăsa pe mama sa-si vadă fetita conditionat de plata unor sume de bani, din care nu-i cumpăra fetitei decât dulciuri, nu-i cumpăra haine.
Ultima vizita a reclamantei la domiciliul minorei a fost in luna august 2015, astfel cum rezulta din depozitia martorului Csosz B. K., care a condus masina cu care a venit reclamanta, iar după aceasta data, paratul nu i-a mai permis reclamantei sa-si vadă minora, aspect confirmat si de martora U. A., care relatează ca, la doua luni după plecarea martorei de la domiciliul paratului a sunat-o reclamanta si i-a spus ca paratul nu-i mai permite sa-si vadă minora. Martorul mai relatează ca reclamanta i-a spus ca paratul îi cerere bani pentru a o lăsa sa-si vadă fetita.
Mama paratului, martora M. V. relatează ca după câteva luni de la plecare, reclamanta l-a sunat pe parat ca doreste sa vina sa-si vada fetita, iar acesta i-a spus sa nu vina pentru ca a părăsit-o, iar apoi reclamanta a sunat din nou la câteva luni si paratul i-a permis sa vina in vizita, aceasta a venit si a stat o zi si o noapte, minora a fost fericita ca-si vede mama, dar totodată si „speriata” ca nu o văzuse de mult, paratul i-a cerut bani reclamantei când a venit la domiciliul acestora sa-si vadă minora respectiv suma de 1.500 lei pentru a-si repara masina însă aceasta a refuzat. Martora sustine ca după separatia partilor, reclamanta a venit de 5 ori in vizita la domiciliul conjugal, si confirma ca ultima vizita a reclamantei la domiciliul sau a fost in luna august 2015, a venit insotita de o femeie si 2 barbati si a vrut sa o ia pe minora, iar paratul nu a lăsat-o de teama sa nu „o fure” reclamanta. Cu acea ocazie părțile s-au certat, reclamanta i-a imputat paratului ca în procesul de stabilire a locuinței minorei nu a fost citata legal.
Atât martora U. A., cat si bunica paterna relatează ca minora raceste des, la 2-3 saptamani, face viroze, angină si a fost internata si in spital de doua ori (o data cu reclamanta si o data cu martora, reclamanta fiind in străinătate) pentru ca a făcut convulsii febrile.
Fotografiile depuse la dosar de reclamanta sunt efectuate cu ocazia vizitelor făcute de mamă, după plecarea de la domiciliul comun, respectiv din anul 2013 pana in iunie 2015, chiar si de ziua minorei 16.12.2014 si reiese ca fetița este fericita alături de mama sa.
Este adevărat ca mama paratului relatează ca reclamanta a folosit expresii nepotrivite la adresa minorei sau ca atunci când a fost internata cu minora in spital nu s-a ocupat corespunzător cu aceasta sau că a refuzat sa o duca la medic când era bolnava, precum si faptul ca atunci când a plecat reclamanta de la domiciliul conjugal minora era bolnava, însă aceste aspecte nu pot duce la ruperea legăturilor dintre minoră si mamă pentru ca, pe de o parte, minora nu trebuie încărcată cu asemenea mărturisiri, iar pe de alta parte, minora nu trebuie sa crească cu sentimentul ca este abandonată de mama, nefiind in interesul ei menținerea unei traume emoționale de acest gen.
Depoziția bunicii paterne însă, poate constitui pentru reclamantă un semn de schimbare a comportamentului pe viitor, atât in relație cu minora, cat si față de propria persoana, în ceea ce privește expunerea vieții private.
De asemenea, tatăl pârât trebuie sa tina seama ca legăturile personale dintre mama si minora nu pot forma obiectul unei tranzacții condiționate de plata unor sume de bani cum a procedat pana in august 2015, si că bani dați de reclamanta pentru intretinerea minorei trebuie folosiți in interesul acesteia.
În prezent, reclamanta are un loc de munca si un domiciliu stabil în Salonta, ., ., împreună cu prietenul actual al acesteia, iar locuința oferă condiții locative foarte bune, astfel cum rezulta din cuprinsul anchetei sociale efectuate la domiciliul reclamantei de către Primăria Municipiului Salonta – C. Autoritate Tutelara.
De menționat este faptul ca prin sentința civilă nr. 2884 din 13 iunie 2014 pronunțată în dosarul nr._ de către Judecătoria Târgu-M. s-a admis cererea reclamantului N. I. împotriva paratei Știan C. I. și s-a dispus exercitarea autorității părintești asupra minorei N. A. D. în mod exclusiv de către tată, respectiv stabilirea locuinței acesteia la domiciliul său, parata a fost citata prin publicitate reținându-se că de la separația faptică mama nu s-a mai interesat de minora.
Prin cererea de drept comun ce face obiectul dosarului nr._, reclamanta a solicitat in contradictoriu cu paratul N. I. ca autoritatea părintească asupra minorei să fie exercitată în comun, iar locuința minorei să fie stabilită la mama si obligarea paratului la permiterea unui program de legături cu minora pana la soluționarea cererii de stabilire a locuinței minorei, cu obligarea paratului la plata pensiei de intretinere si cheltuieli de judecata.
Ordonanța președințială, prin esența ei, astfel cum este reglementată, reprezintă o procedură specială, prin care legea îngăduie sa se dea o rezolvare provizorie și fără prejudecarea fondului unor cazuri al căror caracter urgent nu îngăduie să se aștepte desfășurarea procedurii de drept comun.
Art. 997 C. pr. civ. reglementează condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale astfel:
„(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
(2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului.
(3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen.
(4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului.
(5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt.”.
Conform art. 505 alin. 1-2 C. civ.
„(1) În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc.
(2) Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.”.
Potrivit art. 401 alin. 1 Cod civil: „În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.”, iar conform art. 19 alin. 1 din Legea nr. 272/2004: „Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.”.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 17 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului care prevăd următoarele:
„(1) Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
(2) Copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.
(3) Părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
(4) În caz de neînțelegere între părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanța va stabili un program în funcție de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire și educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil și părintele la care nu locuiește, de comportamentul acestuia din urmă, precum și de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.
(5) Criteriile prevăzute la alin. (4) vor fi avute în vedere și la stabilirea programului de relații personale și cu celelalte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie.”.
Instanța de fond a reținut ca in cauza sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale prev. de art. 997 C. pr. civ. respectiv: urgența, vremelnicia, neprejudecarea fondului si aparența dreptului in favoarea reclamantei, motiv pentru care a respins excepția inadmisibilității cererii de ordonanță președințială, invocată de pârâtul N. I., ca neîntemeiată.
Astfel, reclamanta a făcut dovada aparenței de drept în sensul art. 997 alin. 1 Cod procedură civilă și anume, dreptul părintelui separat de copilul său de a păstra legături personale cu acesta, astfel că se impune a stabili un program de legături personale cu minora cu caracter provizoriu, până la pronunțarea instanței pe fondul stabilirii locuinței minorei, în dosarul nr._ al Judecătoriei Tg-M..
Condiția urgentei este îndeplinită pentru că începând cu luna septembrie 2015, paratul nu a mai fost de acord ca mama reclamanta sa-si viziteze minora, astfel cum a procedat de la separarea faptica pana la ultima vizita din august 2015, toți martorii audiați declarând ca până in luna august vizitarea minorei avea loc in temeiul înțelegerii părților, reclamanta fiind prejudiciată din punct de vedere afectiv prin neexercitarea dreptului de a păstra legături personale cu fiica sa.
Mai mult, împiedicarea ori limitarea legăturilor firești dintre părinte și copil ar afecta dreptul la respectul vieții de familie, prevăzut de art. 8 din CEDO și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, care stabilesc că este în interesul minorului, dar și al părintelui, de a avea o viață de familie, aceasta presupunând menținerea legăturilor personale dintre părinte și minor în mod efectiv.
Paratul invoca faptul ca nu e îndeplinită condiția urgenței deoarece reclamanta solicită această măsură după 2 ani de la separarea faptică, însă aceasta susținere nu este întemeiată deoarece reclamanta a solicitat măsura in momentul in care i s-a interzis vizitarea minorei. Cat timp părțile s-au înțeles amiabil in privința programului de vizitare, reclamanta nu avea interes să solicite un asemenea program.
Chiar art. 401 alin. 2 din Codul civil stipulează că instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului la legături personale cu copilul doar in caz de neînțelegere dintre părinți.
Măsura solicitata este vremelnica si nu prejudeca fondul deoarece se solicita doar pana la soluționarea definitiva a cererii ce formează obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Tg-M..
Din ansamblul dispozițiilor legale invocate, care reglementează atât dreptul părintelui care nu locuiește cu copilul sau, de a menține relații personale cu copilul, cât și dreptul copilului care, pentru a-și dezvolta armonios personalitatea ca viitor adult și a avea un psihic echilibrat, este îndreptățit să mențină legături cu ambii părinți, instanța de fond a constatat că este în interesul superior al minorei stabilirea unor legături personale cu mama sa.
Prin urmare, ținând cont de vârsta și programul minorei, care împlinește 6 ani in luna decembrie si frecventează grădinița cu program de 4 ore zilnic, de necesitățile acesteia si starea de sănătate, respectiv faptul ca la 2-3 săptămâni minora se imbolnaveste, diagnosticul fiind de viroză sau angină care se manifesta cu febra de peste 39 grade C, precum și de distanța efectiva pe care trebuie sa o parcurgă pana la domiciliul reclamantei, de peste 300 km dus, instanța de fond a admis in parte cererea reclamantei si a stabilit ca reclamanta să exercite dreptul de a avea relații personale cu minora N. A. D., născuta la data de 16.12.2009, cu ridicare de la domiciliul tatălui parat si obligația reclamantei de a aduce minora la domiciliul tatălui parat la terminarea programului de vizitare, până la soluționarea definitiva a cererii ce formează obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Tg-M., conform programului menționat în dispozitivul sentinței.
Judecătoria a reținut că ridicarea minorei de doua ori pe luna de vineri orele 14,00 pana duminica orele 20,00 de la domiciliul tatălui, astfel cum a solicitat reclamanta si parcurgerea a peste 600 km distanță dus-întors ar fi prea obositoare pentru minora, data fiind vârsta si starea de sănătate a acesteia, motiv pentru care a cenzurat programul de vizitare solicitat de reclamantă la o vizita pe luna, de vineri orele 14,00 pana duminica orele 20,00, iar restul programului a fost acordat astfel cum a solicitat reclamanta, apreciind ca este in interesul minorei si echitabil pentru ambii parinti sa-si petreacă jumătate din toate vacantele cu mama si sărbătorile importante in anii cu număr par la mama, iar in anii cu număr impar la tata asa încât, pentru considerentele invocate, cererea reclamantei a fost admisa in parte.
In baza art. 453 alin. 1 C. pr. civ., instanța de fond a obligat paratul sa plătească reclamantei suma de 820 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând in onorariu avocațial de 800 lei si 20 lei taxa de timbru.
Văzând și dispozițiile art. 997 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanța fondului a reținut că măsura luată prin prezenta hotărâre de ordonanță președințială este provizorie și executorie.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta Știan C. I., solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de ordonanță președințială, astfel cum a fost formulată. A mai solicitat reclamanta apelantă, acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
În motivarea acestei căi de atac, reclamanta a apreciat că era întemeiată cererea sa în integralitate, în sensul de a i se acorda programul de vizitare nu doar într-un week-end pe lună, ci în două week-end-uri, adică și la sfârșitul celei de-a treia săptămâni, de vinerea de la ora 14:00, până duminica la ora 20:00. A mai apreciat apelanta, că stabilirea programului de vizitare în această modalitate, limitat doar la un week-end pe lună, timp de două zile și jumătate, nu este suficient, mai ales ținând cont de probele din prezenta cauză, din care rezultă că minora este puternic influențată de tatăl său și de bunica paternă, pentru a o înlătura de mamă. Din chiar declarațiile martorei propuse de pârât, M. V., se poate reține că măsura solicitată de reclamantă este necesară pentru păstrarea unui drept al său, care s-ar păgubi prin întârziere. Aceeași martoră a arătat că minorei îi este frică de reclamantă, deși această susținere nu corespunde adevărului. A mai afirmat reclamanta apelantă, că din punctul său de vedere, nu se poate susține nici faptul că, dată fiind distanța dintre Tg.-M. și Salonta, un program de vizitare de două ori pe lună ar fi prea obositor pentru aceasta, deoarece deplasarea se va face cu autovehiculul proprietatea concubinului reclamantei, iar nu cu mijloace de transport în comun.
De asemenea, împotriva aceleiași sentințe civile a declarat apel pârâtul N. I., solicitând admiterea căii de atac și modificarea integrală a sentinței atacate, în principal în sensul respingerii ca inadmisibile a ordonanței președințiale, nefiind îndeplinită condiția urgenței, iar în subsidiar, în sensul stabilirii unui program de vizitare a minorei la locuința pârâtului din ., jud. M., o dată pe lună, în prima duminică, de la orele 10-14. A mai solicitat obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
A solicitat apelantul, suplimentarea probatoriului cu o . înscrisuri pe care le-a alăturat declarației de apel, înscrisuri încuviințate de instanță.
În motivare, a apreciat că nu este îndeplinită condiția urgenței pentru emiterea ordonanței președințiale, întrucât cererea a fost înaintată la mai bine de doi ani după părăsirea minorei de către mamă. Probele administrate în fața instanței de fond au denotat că încă din anul 2013 reclamanta avea posibilitatea de a o lua pe minoră cu ea sau cel puțin de a întreprinde relații personale cu aceasta. În schimb, ea a preferat să adopte o atitudine pasivă, dezinteresându-se total de situația minorei. A mai arătat apelantul pârât, că niciodată nu i-a condiționat vizitarea minorei de remiterea unor sume de bani.
A mai susținut apelantul pârât, că dispozițiile art. 919 din Codul de procedură civilă, invocate în sprijinul cererii reclamantei în fața instanței de fond, nu sunt incidente în situația particulară din speță.
A mai reiterat apelantul, că reclamanta s-a dezinteresat de fiica sa în totalitate, accentuând faptul că atunci când a părăsit-o, minora era grav bolnavă, având nevoie de tratamente medicale complexe, dar în special de dragostea și grija unei mame. Din moment de reclamanta a ales să o părăsească pe minoră, este în interesul superior al copilei oferirea de către instanță a unei protecții împotriva influențelor nefaste pe care mama le prezintă, iar revenirea mamei în viața minorei trebuie să fie realizată sub atentă supraveghere psihologică.
Potrivit pârâtului apelant, reclamanta nu a arătat și nici nu a dovedit, în ce măsură stabilirea unui program de vizitare a minorei este necesară pentru păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere. De asemenea, a apreciat apelantul, că măsura, astfel cum este solicitată, nu are un caracter vremelnic.
Cu privire la fondul problemei deduse judecății, s-a apreciat că prima instanță a afecta principiul interesului superior al minorei.
Astfel, programul de vizitare presupune deplasarea copilei o dată pe lună pe o distanță de 370 km, care se poate parcurge în aproximativ 6 ore de mers cu mașina, același traseu urmând a fi efectuat și la întoarcere. Or, s-a considerat că stabilirea unei asemenea măsuri, prin efortul pe care îl presupune, nu are în vedere interesele minorei. De asemenea, faptul că după doi ani și cinci luni de la momentul părăsirii, reclamanta înțelege să formuleze o cerere de ordonanță președințială pentru stabilirea unui program de vizitare al minorei la domiciliul mamei, demonstrează dezinteresul acesteia pentru problemele minorei. În aceeași ordine de idei, s-a apreciat că reclamanta nu a dovedit la dosar că ea personal are condiții bune pentru a-și putea primi fiica în vizită la Salonta, criticând veridicitatea contractului individual de muncă depus de aceasta și susținând că ea are în realitate o meserie de moravuri îndoielnice, practică anturaje dubioase și totodată, apartamentul din Salonta aparține concubinului ei, nefiind cunoscută relația ei cu acest bărbat. În fine, a mai arătat apelantul, că el a îngrijit-o pe minoră, oferindu-i toată afecțiunea și sprijinul material, toate cele necesare unei dezvoltări armonioase, i-a creat un mediu cât mai prielnic creșterii și educării.
Părțile au depus reciproc întâmpinări împotriva apelurilor declarate, solicitând în mod evident, respingerea căii de atac declarat de adversarul procesual. În motivarea acestor întâmpinări, s-au reluat, practic, o parte dintre motivele indicate de către părți în propriile cereri de apel.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin raportare la motivele de apel invocate și din oficiu, în limitele efectului devolutiv al aceste căi de atac, tribunalul apreciază că apelurile declarate de reclamanta Știan C. I. și de pârâtul N. I. sunt nefondate, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
În acest sens, în esență, hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, nefiind dată cu încălcarea vreunor dispoziții de drept material ori de drept procesual. Mai mult decât atât, modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate este și el ferit de critici. Constatăm că instanța a făcut deopotrivă o scurtă prezentare a instituțiilor juridice incidente în speță, dar și o corectă aplicare practică a acestora la situația din speță.
În mod corect a identificat și prezentat prima instanță condițiile cerute de dispozițiile art. 996 din codul de procedură civilă pentru admiterea cererii de emitere a ordonanței președințiale, respectiv aparența dreptului, caracterul provizoriu al măsurilor, existența unor cazuri grabnice și neprejudecarea fondului, apreciind la fel de corect, că ele sunt îndeplinite.
Întrucât căile de atac au fost declarate atât de către reclamantă, cât și de către pârât, pentru rațiuni diferite, ele trebuie să fie analizate separat.
În ce privește apelul reclamantei Știan C. I., constatăm că acesta vizează numai modul în care prima instanță a individualizat programul de vizitare, ea solicitând să-i fie acordat, așa cum a cerut prin acțiune, un al doilea week-end în fiecare lună în care să își poată vizita fiica în modalitatea ridicării ei de la domiciliul tatălui și transportării la domiciliul mamei în localitatea Salonta.
Apreciem că observațiile și argumentele reținute de prima instanță de judecată sunt corecte, în sensul limitării acestei forme a programului de vizitare la doar un week-end pe lună. Rațiuni legate de vârsta minorei și mai ales de distanța dintre localitățile Grebenișu de Câmpie și Salonta, între care ar trebui transportată minora, impun într-adevăr, restricția stabilită de judecătorie, iar tribunalul apreciază în același sens, că prin stabilirea programului de vizitare în aceste coordonate, în timpul anului școlar, se asigură un mult mai potrivit echilibru între interesul minorei de a păstra și dezvolta legăturile personale cu mama sa și interesul mai larg al acesteia de a avea un regim de viață stabil și mai puțin obositor. Considerăm că deplasarea minorei pe o distanță de aproximativ 560 km dus-întors, de două ori pe lună, numai în vederea executării programului de vizitare, apare ca fiind exagerată, întrucât riscă să se transforme într-o rutină obositoare și să nu mai fie un motiv de plăcere pentru ea. Cu atât mai mult se impune să reținem astfel, cu cât nu trebuie să excludem nici eventualitatea ca tatăl să organizeze și el excursii pentru minoră, în acele week-end-uri în care copila rămâne la el, iar aceasta ar însemna că se mai ocupe încă unul sau două week-end-uri cu călătorii, care finalmente, să-i afecteze stabilitatea.
Aprecierea reclamantei apelante, potrivit căreia pentru minoră drumul nu ar fi obositor fiindcă deplasarea se face cu autoturismul proprietate personală a concubinului său, nu poate fi primită, întrucât este general acceptat și cunoscut, că o deplasare de 280 km pe un singur sens, într-o durată de aproximativ 5 ore și 30 minute, implică în mod inerent un consum fizic și chiar psihic până și pentru un adult, cu atât mai mult cu cât această deplasare se realizează în condițiile de trafic notorii din România.
Împrejurarea că timpul petrecut cu minora în fiecare lună din anul școlar ar fi prea puțin ori că ar exista riscul ca minora să fie influențată în mod negativ de către tată și de către bunica paternă pentru a se depărta de mamă, considerăm că nu poate reprezenta un argument care să răstoarne rațiunile pe care deja le-am expus și care nu recomandă stabilirea unui program de vizitare mai generos. Nu avem date certe din care să rezulte că minora ar fi influențată de cele două persoane indicate de reclamantă, deși ar putea exista cel mult niște bănuieli în acest sens, dar chiar și dacă aserțiunile reclamantei ar fi veridice, considerăm că acordarea a încă două zile pe lună, la un alt sfârșit de săptămână, nu ar fi de natură să schimbe decisiv lucrurile.
Prin urmare, reținem că în circumstanțele concrete, în care mama locuiește la o distanță atât de însemnată de locuința obișnuită a fiicei sale, stabilirea programului de vizitare, în timpul anului școlar, în forma pretinsă prin cererea de chemare în judecată, nu reprezintă o soluție acceptabilă.
În ce privește apelul pârâtului N. I., constatăm că acesta vizează admisibilitatea cererii de ordonanță președințială, criticându-se îndeplinirea condiției urgenței, dar și temeinicia cererii de chemare în judecată, criticându-se atât îndreptățirea reclamantei de a i se stabili un program de vizitare a fiicei sale minore, cât și conținutul concret al programului de vizitare stabilit în ceea ce privește deplasarea lunară a copilei la domiciliul din Salonta al mamei sale.
Referitor la pretinsa inadmisibilitate a cererii de ordonanță președințială, apreciem că argumentele reținute și prezentate de prima instanță sunt corecte și nu trebuie nici măcar nuanțate. Astfel, formal, pârâtul apelant a invocat în calea de atac doar lipsa condiției urgenței, deși în expunerea motivelor apelului a susținut că nu ar fi întrunite nici condiția vremelniciei și nici condiția existenței unui drept care s-ar păgubi prin întârziere.
Cercetând prioritar condiția urgenței, remarcăm și noi, în acord cu prima instanță, că în ciuda insistenței inexplicabile a pârâtului, nu putem lua ca moment de referință data la care reclamanta a plecat de la domiciliul pârâtului și a lăsat minora în grija obișnuită a acestuia. În declarația de apel, pârâtul s-a rezumat să reia practic susținerile făcute la judecata de fond pe marginea acestui subiect, iar tribunalul își însușește observațiile judecătoriei, motiv pentru care ar fi complet inutil să fie reluate aici. În esență, avem în vedere că probele administrate pe parcursul judecății confirmă faptul că reclamanta s-a interesat în continuare de situația fiicei sale și mai mult decât atât, a reușit să o viziteze în repetate rânduri și după părăsirea domiciliului în care locuia împreună cu pârâtul, chiar dacă în aparență a avut anumite dificultăți în exercitarea acestui drept de vizită, fiind împiedicată și de unele pretenții pecuniare înfățișate de pârât. Or, momentul de referință pe care trebuie să îl avem în vedere, de la care s-a concretizat interesul reclamantei de a obține pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se stabilească un program de vizitare și implicit, de la care s-a ivit urgența (condiție a ordonanței președințiale) este acela de la care reclamanta a fost împiedicată total să își viziteze fiica, adică luna septembrie 2015, nicidecum luna martie 2013.
Cu referire la caracterul vremelnic al măsurii, acesta se vădește din chiar cererea de chemare în judecată și implicit, din dispoziția dată de prima instanță. Astfel, prezenta hotărâre atacată poate fi aplicată numai până la soluționarea definitiva a cererii ce formează obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Tg-M..
Chestiunea legată de inexistența unui drept care s-ar păgubi prin întârziere apreciem că este mai degrabă o chestiune de fond, întrucât ține de temeinicia cererii de ordonanță președințială și prin urmare, va fi analizată în continuare.
Astfel, tot în acord cu considerentele primei instanțe, apreciem că acțiunea reclamantei este una întemeiată, dreptul său de a avea legături personale cu fiica ei neputând fi abolit decât pentru motive excepționale și temeinic justificate. Or, nu este cazul în speță.
În primul rând, este general acceptată necesitatea copilului minor de a beneficia în mediul său atât de o figură maternă, cât și de o figură paternă, în măsura în care asigurarea acestor exigențe este posibilă. Prezența bunicii paterne, deși poate fi utilă la creșterea și educarea copilului minor, nu este în măsură să înlocuiască prezența efectivă a mamei în viața acestuia.
În al doilea rând, constatăm că pe tot parcursul procesului pârâtul a încercat să exacerbeze toate comportamentele și trăsăturile caracteriale ale reclamantei, urmărind discreditarea acesteia, cu unicul scop de a o împiedica să obțină o hotărâre judecătorească prin care să se consfințească dreptul ei de a desfășura legături personale cu propria fiică, iar din întreaga atitudine procesuală a pârâtului putem desprinde concluzia că reclamanta ar trebui pedepsită pentru fapta de a-și fi abandonat fiica. Totuși, probele prezentate de pârât în sprijinul punctului său de vedere nu sunt convingătoare.
În acest sens, nu împărtășim teza părăsirii minorei de către mamă. Împrejurarea că reclamanta a părăsit „domiciliul conjugal” în care locuia și împreună cu minora, în martie 2013, nu trebuie să fie înțeleasă în sensul că minora a fost părăsită, întrucât ea a dat explicații raționale și suficiente ale motivelor pentru care, la plecare, nu a luat-o cu ea și pe copilă. Mai mult decât atât, ea nu poate fi învinovățită pentru faptul că a dorit să se despartă de pârât și să își continue viața în alt mod, iar întreruperea locuirii împreună cu acesta nu trebuie să se reflecte în drepturile sale de a avea legături personale cu minora. Totodată, suntem încredințați din modul în care s-a pus problema pe parcursul întregului proces de față, că dacă reclamanta, la plecare, ar fi luat-o cu ea și pe minoră, atunci ar fi fost acționată în judecată de către tată pentru a obține stabilirea domiciliului minorei la domiciliul lui, susținându-se că mama nu ar fi avut mijloacele materiale și condițiile de locuit necesare pentru creșterea și educarea acesteia. Or, în acest context, dacă mama ar fi luat cu ea minora, ar fi fost acuzată că a despărțit-o de tată fără drept, iar în situația din speță, este acuzată de faptul că ar fi părăsit-o pe minoră. În mod evident, în viziunea reclamantului era criticabilă oricare dintre cele două conduite alternative expuse mai sus, dar în același timp, constatăm că nici locuirea reclamantei împreună cu pârâtul nu mai putea fi o alternativă viabilă, de vreme ce voia să se despartă. Ca atare, de vreme ce reclamanta însăși a arătat că la momentul plecării de la domiciliul pârâtului nu beneficia de condițiile de locuit necesare pentru a o prelua și pe fiica sa, de vreme ce după plecarea de la acest domiciliu a ținut în continuare legătura cu fiica sa și cu martora U. A. care locuia la acea adresă și de vreme ce și-a vizitat în mai mult rânduri fiica, chiar dacă fără o anumită regularitate, apreciem că nu putem vorbi despre o „abandonare”. Cu atât mai mult o asemenea concluzie se impune, cu cât în momentul de față mama este aceea care a formulat cererile de chemare în judecată și se manifestă activ în sensul revenirii în viața fiicei sale și nu s-a susținut niciodată că ar fi animată de alte obiective decât exercitarea unuia dintre principalele atribute ale calității de părinte.
Nu împărtășim nici solicitarea apelantului pârât de respingere a cererii de stabilire a unui program de vizitare a minorei, pentru motivul că mama reclamantă și-ar fi abandonat fiica, întrucât această solicitare apare ca fiind formulată cu titlu de sancțiune pentru părintele considerat culpabil. Chiar dacă am fi în prezența unui așa-numit abandon, totuși, dacă părintele culpabil revine la sentimente mai bune și înțelege eroarea comisă și atâta timp cât reluarea legăturii cu minorul are caracter benefic pentru acesta din urmă, stabilirea unui program de vizitare este imperios necesară. Părintele despre care se susține că și-a abandonat copilul nu trebuie împiedicat (cu titlu de sancțiune) să reia legăturile personale cu minorul, întrucât în acest mod se încalcă singurul corolar al acestui tip de cauze și anume, interesul superior al copilului. Acesta este singurul criteriu pe care instanța trebuie să îl ia în considerare, iar în prezenta speță, nu găsim nicio rațiune pentru care mama reclamantă ar trebui să fie împiedicată să își vadă fiica după un program clar stabilit. Nu găsim nicio influență nefastă pe care ar avea-o stabilirea unui program de vizitare asupra dezvoltării fizice și psihice a minorei, ci dimpotrivă, probele de la dosar evidențiază numai beneficiile pe care orice copil le-ar obține din păstrarea legăturii atât cu tatăl, cât și cu mama, dacă părinții nu mai locuiesc împreună.
Susținerea apelantului, potrivit căreia reclamanta nu ar trebui să beneficieze de acest program de vizitare pentru că practică prostituția o apreciem cel puțin hazardată, dacă nu chiar mincinoasă, de vreme ce niciuna dintre probele administrate nu confirmă această teză. Împrejurarea că reclamanta a publica pe rețeaua de socializare facebook una sau mai multe poze în care apare sumar îmbrăcată, fiind în costum de baie, deși poate fi apreciată ca exagerată într-un anumit sistem de valori morale și sociale, nu reprezintă dovada faptului că aceasta practică prostituția și nici nu constituie un motiv pentru care reclamanta ar trebui să fie împiedicată să aibă relații personale cu minora, întrucât în caz contrar, ar trebui să fie puși sub interdicție toți părinții care publică astfel de poze, în care apar în costume de baie, pe rețelele de socializare. Totodată, nici celelalte extrase de pe rețeaua de socializare facebook, depuse în apel, nu conduc la o concluzie contrară.
Susținerea pârâtului, în sensul că el a îngrijit-o singur pe copilă, oferindu-i afecțiunea și sprijinul material, toate cele necesare unei dezvoltări armonioase, nu reprezintă nici ea o rațiune pentru care reclamanta ar trebui să fie împiedicată a avea legături personale cu minora, fiind total irelevantă din acest punct de vedere. Eforturile pârâtului trebuie remarcate, dar nu implică drepturi suplimentare pentru acesta, decurgând din calitatea sa de tată și în tot cazul, nu pot conduce la interzicerea reclamantei de a-și vedea și vizita fiica.
Cu referire la condițiile de locuit pe care le poate oferi reclamanta la Salonta, reținem că acestea au fost confirmate ca fiind bune prin referatul de anchetă psihosocială. Împrejurarea că locuința cu pricina îi aparține în proprietate concubinului reclamantei este irelevantă, întrucât nicio dispoziție legală nu reclamă ca părintele la care se va desfășura programul de vizitare să fie proprietarul locuinței cu pricina. De altfel, este probabil că și pârâtul, care locuiește cu părinții săi (fostul domiciliu comun al părților din acest proces), să nu fie proprietarul imobilului în care locuiește, reclamanta arătând că acel imobil se află în proprietatea părinților pârâtului.
În fine, critica apelantului pârât cu privire la structura programului de vizitare stabilit de prima instanță, constând în deplasarea o dată pe lună a minorei la Salonta, unde locuiește mama sa, nu poate fi primită. Remarcăm în acest context contrapropunerea formulată de pârât prin declarația de apel, ca programul de vizitare să fie stabilit la locuința minorei din ., jud. M., o dată pe lună, în prima duminică, între orele 10-14. Apreciem că cercetarea acestei contrapropuneri din partea pârâtului la acest moment este necesară și utilă, întrucât face dovadă despre întreaga sa conduită procesuală și despre lipsa de toleranță și flexibilitate față de solicitarea aparent legitimă a reclamantei de a i se permite să își viziteze fiica după un anumit program clar stabilit. Considerăm că această propunere a pârâtului apelant este în mod manifest neserioasă, strict formală și de plano nu poate fi luată în considerare. Distanța pe care urmează a se deplasa minora pentru a ajunge la domiciliul mamei sale este de aproximativ 560 km dus-întors, conform chiar înscrisului depus în apel de către pârât, nefiind nicidecum vorba despre 740 km, acesta fiind traseul cel mai lung și anevoios. De asemenea, durata aproximativă a deplasării într-un singur sens este de 5 ore și 30 minute, ceea ce implică un anumit efort din partea copilei, dar nu depășește posibilitățile acesteia. Totodată, apreciem că o asemenea deplasare o dată pe lună poate fi făcută extrem de atractivă pentru minoră, pe de o parte pentru motivul că are posibilitatea de a-și vizita mama, iar pe de altă parte, pentru că este la vârsta de 6 ani, vârstă a curiozității și acumulării de cunoștințe, iar drumul în sine poate fi prezentat ca o excursie și un prilej de a descoperi lucruri, locuri și oameni noi. Desigur că în acest scop este nu doar necesară, dar și obligatorie cooperarea pârâtului apelant, întrucât în cazul în care acesta nu cooperează, ci dimpotrivă, o influențează pe minoră în contra mamei sale, riscă să suporte consecințe decurgând atât din nerespectarea hotărârii judecătorești, cât și consecințe pe planul exercitării autorității părintești pe viitor.
Cu referire la starea de sănătate a minorei, constatăm că aceasta a fost prezentată de către pârâtul apelant pe tot parcursul procesului ca fiind una foarte gravă, susținându-se că practic are nevoie de o monitorizare medicală aproape continuă. Probele de la dosar nu confirmă însă acest punct de vedere. Este adevărat că în aparență, minora are o mai mare sensibilitate a căilor respiratorii decât majoritatea copiilor de vârsta ei și totodată, că atunci când răcește riscă să dezvolte anumite complicații care nu sunt întâlnite în cazurile banale. Dar cu toate acestea, minora este departe de a fi considerată netransportabilă, ci dimpotrivă, deplasarea sa în alte medii îi poate fi utilă și chiar benefică. Totodată, nu s-a relevat niciun risc sporit cu privire la integritatea sa fizică și cu privire la integritatea stării sale de sănătate, dacă se deplasează o dată pe lună la domiciliul mamei sale.
Pentru aceste motive, apreciem că apelul pârâtului este nefondat.
Raportat la toate considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, văzând și considerentele expuse de prima instanță, pe care ni le însușim, tribunalul va respinge ca nefondate apelurile declarate de reclamanta Știan C. I. și de pârâtul N. I., împotriva sentinței civile nr. 4337 din data de 05 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ .
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de părți, constatăm că atât reclamanta apelantă, cât și pârâtul apelant au suportat cheltuieli de judecată în cuantum de 20 lei fiecare, cu titlu de taxă judiciară de timbru.
De asemenea, reclamanta apelantă a făcut dovada suportării unor cheltuieli de transport pentru apărătorul ales, în cuantum de 200 lei.
Potrivit art. 453 din Codul de procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
În cazul concret, s-au respins ambele apeluri ale părților, ceea ce înseamnă că taxele judiciare de timbru achitate de fiecare din ele nu vor putea fi puse în sarcina adversarului procesual, întrucât sunt sume plătite strict pentru propriile căi de atac pierdute.
Pe de altă parte, cheltuielile de deplasare suportate de reclamanta apelantă vizează nu numai susținerea propriului apel, ci și susținerea solicitării de respingere a apelului adversarului procesual. Or, chiar dacă reclamanta apelantă a pierdut apelul său, nu putem ignora faptul că a câștigat în apărare în apelul pârâtului apelant, întrucât și calea de atac declarată de acesta din urmă a fost respinsă.
Prin urmare, este corect ca reclamanta apelantă să beneficieze de o parte din aceste cheltuieli de judecată suportate, corespunzător părții din proces pe care a câștigat-o (adică corespunzător respingerii apelului declarat de pârât). Vom acorda în consecință, jumătate din cheltuielile de deplasare pretinse și vom obliga apelantul intimat N. I. la plata către apelanta intimată Știan C. I. a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare transport.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile declarate de reclamanta Știan C. I., având CNP_, cu domiciliul în Salonta, ., ., . și N. I., având CNP_, cu domiciliul procesual ales în Tg. M., .. 1A/1, împotriva sentinței civile nr. 4337 din data de 05 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ .
Obligă apelantul intimat N. I. la plata către apelanta intimată Știan C. I. a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare transport.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței la data de 28 octombrie 2015.
Președinte, A. T. | Judecător, P. M. | |
Grefier, R. M. G. |
Red. P.M./Dact. P.M.
13.11.2015/2 ex.
Judecător fond: S. P.
| ← Ordin de protecţie. Decizia nr. 108/2015. Tribunalul MUREŞ |
|---|
