Acţiune în constatare. Decizia nr. 1263/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1263/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 29-09-2014 în dosarul nr. 36705/281/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECTIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1263
Ședința publică din data de 29 Septembrie 2014
PREȘEDINTE - N. A.
JUDECĂTORI - C.-A. M.
- M. N.
GREFIER - M. - D. B.
Pe rol fiind soluționarea recursului civil, declarat de recurenții-reclamanți T. V. și T. L., ambii domiciliați în Ploiești, ., județ Prahova, împotriva sentinței civile nr. 4456/28.03.2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. PLOIEȘTI PRIN PRIMAR, cu sediul în Ploiești, ., județ Prahova.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25 septembrie 2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei la data de 29 septembrie 2014, când a dat următoarea decizie:
TRIBUNALUL
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._, reclamanții T. V. și T. L. au chemat în judecată pe pârâtul M. Ploiești prin Primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care ce se va pronunța, să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin construirea garajului în suprafață de 15 mp construit din stâlpi de beton și plăci de beton pentru gard și acoperit de tablă, iar în subsidiar să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra garajului existent în Ploiești . prin uzucapiune., cu cheltuieli de judecată reprezentate de taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu avocat.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au avut contract de închiriere pentru apartamentul situat la adresa menționată și pentru teren până în anul 1996 când au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995. În anul 1991 au construit garajul existent pe terenul închiriat. Au arătat de asemenea reclamanții că garajul a fost construit fără autorizație de construire astfel că au primit de la Primăria Ploiești prin Regia Autonomă de Gospodărire Locativă Ploiești adresa nr. 4273 din 24.02.1992 prin care au fost somați să demoleze garajul. S-a mai arătat în cererea de chemare în judecată că au primit somație să demoleze garajul construit, contractul de închiriere pentru terenul cu destinație garaj fiind valabil până în anul 2014.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 11 C.proc.civ, art. 82 din Legea nr. 71/2011 și art. 1846 și urm. din Codul civil anterior.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare la dosarul cauzei, dar s-a prezentat în instanță, solicitând, la termenul de judecată din data de 21.03.2014, respingerea acțiunii introductivă de instanță ca fiind neîntemeiată, față de considerentul că pârâții nu dețin autorizație de construire pentru imobilul în litigiu.
După administrarea probelor cu înscrisuri, a probei testimoniale cu doi martori, și cu expertiza specialitatea construcții, prin sentința civilă nr. 4456/28.03.2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți, luându-se act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, reclamanții T. V. și T. L., în calitate de locatari, au încheiat cu Primăria Municipiului Ploiești, în calitate de locator, contractul de închiriere pentru spațiile cu destinația de locuință nr. 2003/07.11.1994, având ca obiect închirierea imobilului situat în ., precum și garajul din curtea sau grădina aferentă clădirii (în suprafață totală de 188,80 mp), garaj cu o suprafață în valoare de 15 mp.
Ulterior, respectiv în anul 1996, reclamanții au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995. La data de 08.06.2011 s-a încheiat actul adițional nr. 1 la contractul de închiriere nr. 8519/1/16.06.2010 prin care s-a prelungit termenul de închiriere pentru terenul pe care este amplasat garajul până la data de 17.06.2014.
În anul 1991 reclamanții au construit garajul existent pe terenul închiriat. Reclamanților li s-a pus în vedere prin notificarea nr._ din data de 17.10.2012 (la dosar, fil. 12) ca în termen de 7 zile de la primire să procedeze la desființarea garajului amplasat pe terenul aparținând domeniului privat al Mun. Ploiești.
Analizând materialul probator existent la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut că acțiunea formulată de către reclamanți este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile pentru uzucapiune și nici pentru accesiunea imobiliară, reclamanții fiind constructori pe terenul proprietatea altor persoane, fiind respinsă ca atare.
Analizând raportul de expertiză depus la dosar, instanța de fond a reținut că, în speță, construcția garaj este amplasată în curte pe terenul în suprafață totală de 321 mp situat în Mun. Ploiești . județ Prahova. Conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1371N încheiat cu . data de 20.11.1997 având la bază contractul de închiriere al locuinței din anul 1954, reclamanta T. L. a cumpărat locuința situată la etaj în suprafață utilă de 69,05 mp formată din două camere, dependințe și casa scării împreună cu pivnița și împrejmuirea în cotă indiviză. În baza contractului de închiriere din anul 1994 reclamanta a solicitat și încheiat un contract de închiriere pentru teren garaj în suprafață de 15 mp, pe acest teren fiind edificat în anul 1991 garajul construcție, situat pe amplasamentul fostului garaj edificat din lemn în anul 1970 de familia M..
Totodată, instanța de fond a reținut că vechimea construcției este de 22 de ani.
De asemenea, prima instanță a apreciat că, în ceea ce priveșteconcluziile raportului de expertiză, acestea nu sunt obligatorii pentru judecători, aceștia nefiind obligați nici să dispună efectuarea unei noi expertize. Lucrarea întocmită de un specialist este un simplu mijloc de probă care, în principiu, nu are o pondere superioară la analizarea materialului probator de către instanța de judecată. Însă, întocmai ca în cazul celorlalte mijloace de probă, și în cazul raportului de expertiză, judecătorul trebuie să indice motive temeinice pentru înlăturarea acestui mijloc de probă.
De altfel, în practica judiciară s-a arătat că acest mijloc de probă nu poate fi absolutizat, instanța având chiar posibilitatea de a înlătura lucrarea care nu se coroborează cu alte probe, neexistând obligația pentru judecător de a-și însuși observațiile, constatările și concluziile expertului desemnat.
Instanța de fond a avut în vedere și faptul că, totuși, în măsura în care opinia exprimată în cadrul raportului de expertiză nu este combătută prin nicio altă probă, iar concluziile finale sunt convingătoare, atunci, raportat la cauza concretă dedusă judecății, acest mijloc de probă este prevalent în cauză.
Analizând declarațiile martorilor audiați în cauză, respectiv din declarația martorului T. A. Ș. instanța de fond a reținut că la adresa menționată exista anterior un garaj, pe care reclamanții l-au refăcut aproximativ în anul 1990, precum și că reclamanții folosesc permanent garajul, terenul pe care acesta este amplasat fiind curte comună a 6 familii.
Totodată, prima instanță a reținut din declarația martorei Ș. V. că în locul garajului actual a mai fost anterior un garaj aparținând foștilor proprietari, familia M., care l-au demolat când au plecat, acesta fiind reconstruit.
Insă, instanța de fond a reținut că puterea doveditoare a mărturiei este lăsată la libera apreciere a judecătorului, care nu reprezintă însă o simplă abstracțiune, întrucât judecătorul este chemat să evalueze toate dovezile pe baza intimei sale convingeri, dar în toate cazurile în concordanță cu realitatea faptelor și cu respectarea legii.
Instanța de fond a reținut că simpla legătură de rudenie dintre martor și una dintre părți nu creează prezumția de lipsă de obiectivitate, întrucât la o asemenea concluzie nu se poate ajunge decât în urma analizei declarațiilor martorului în complexul materialului probator, cu atât mai mult cu cât în unele procese sunt greu de produs alte probe în afară de declarațiile martorilor respectivi. Așadar, credibilitatea susținerilor unui martor trebuie apreciată, de la caz la caz, în funcție de factorii perturbatori care afectează capacitatea acestuia de conservare a informației dar și de reproducere a informației stocate.
Față de declarația martorilor audiați în cauză, instanța de fond a reținut că nu existe inadvertențe între declarațiile martorilor, astfel că nu se poate reține că declarațiile acestora sunt subiective.
Cu toate acestea, prima instanță a avut în vedere aprecierea probelor cu raportul de expertiză și a probei testimoniale raportat la înscrisurile existente, la situația de fapt și la prevederile legale incidente in cauză.
Reclamanții au solicitat instanței de judecată constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra garajului prin accesiunea imobiliară. Instanța reține că reclamanții au calitatea de constructori pe terenul altuia, respectiv al Mun. Ploiești astfel că nu pot invoca accesiunea ca mod de dobândire a proprietății. Mai mult, instanța de fond a reținut că deși lipsa autorizației de construire este de natură să atragă consecințe în planul dreptului administrativ, proprietarul terenului este cel care devine prin accesiune proprietarul construcțiilor edificate pe terenul său, cu obligația dezdăunării constructorului.
În ceea ce privește uzucapiunea, prima instanță a reținut că aceasta reprezintă prescripția prin care se dobândește un drept real prin efectul posedării lucrului un timp determinat. Uzucapiunea este prescripția la care se referă art. 644 C.civ. Din acest punct de vedere, uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, o instituție a dreptului civil prin care starea de fapt se transformă în stare de drept. Condiția esențială pentru a opera uzucapiunea reprezintă justificarea unei posesii utile și neviciate. Posesia trebuie să fie, așadar, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar (art. 1847 C.civ.).
Din probele administrate în prezenta cauză, instanța de fond a constatat că reclamanții nu au făcut dovada calităților posesiei.
Astfel, instanța a reținut că nu se poate invoca în cauză uzucapiunea de scurtă durată respectiv de 10-20 de ani deoarece reclamanții nu au avut o posesie, ci doar detenția precară, fiind unanim recunoscut faptul că detentorul precare nu poate invoca uzucapiunea. Totodată, instanța reține că este îndeplinit în persoana reclamanților nici termenul uzucapiunii de 30 de ani și nu se poate pune problema joncțiunii posesiilor deoarece în prezenta cauză reclamanții nu sunt posesori, ci detentori.
Față de toate considerentele arătate, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru a se putea constata dobândirea dreptului de proprietate de către reclamanți, instanța de fond a respins acțiunea formulată de către reclamanții T. V. și T. L. în contradictoriu cu pârâtul M. Ploiești prin Primar, ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit al acesteia.
Arată recurenții că, în mod greșit instanța de fond a reținut că aceștia sunt detentori precari ai garajului, întrucât, în această situație aceștia trebuia să recunoască că pârâtul a construit garajul, ceea ce nu se poate susține și nu a fost afirmat de nimeni in speță.
In opinia recurenților, s-a făcu o confuzie între posesia bunului, care este o situație de fapt dovedită și, detenția bunului care se referă la dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-a construit și construcția fiind edificată de altă persoana și nu de recurenți.
Consideră recurenții că hotărârea pronunțată de instanța de fond este netemeinică și în raport de prevederile art.304 al.1 pct.9 C.p.civilă, fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea greșită a legii.
De asemenea, recurenții arată că in mod greșit instanța de fond a respins subsidiarul acțiunii, reținând că reclamanții nu au dovedit posesia bunului timp de 10-20 ani, pentru că în această perioadă aceștia ar fi fost detentori precari ai garajului.
Insă, recurenții arată că nu au solicitat a se constata că au dobândit proprietatea prin prescripția achizitivă de 30 de ani, iar instanța – pentru a-și motiva soluția greșită – a reținut că nu este îndeplinită această condiție.
In opinia recurenților, motivarea instanței de fond cuprinde aspecte contradictorii, fiind reținut ceea ce nu s-a cerut, referitor la succesiune.
Aceștia consideră că au procedat in mod corect și legal promovând acțiunea, fiind dovedită cu martori, acte și expertiză construcții, urmând a se constata interesul acestora de a intra in legalitate în privința proprietății garajului.
Insă, solicită a se constata și lipsa de interes a pârâtului, prin reprezentanți, pentru că normal ar fi să plătească impozit pentru această construcție, pentru că, până în prezent, recurenții au achitat chirie pentru terenul de 15 mp cu destinație de garaj.
In drept, au fost invocate dispozițiile art.3041 C.pr.civilă.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Prahova sub nr._ la data de 04.07.2014.
Legal citat, intimatul pârât nu a formulat întâmpinare.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză și având în vedere disp. art. 3041 C. pr. civ., Tribunalul constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Reclamanții, T. V. și T. L., în contradictoriu cu pârâtul M. Ploiești prin Primar au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra garajului situat în Ploiești, . prin accesiunea imobiliară sau prin uzucapiune.
Conform art. 483-516 C.Civ., accesiunea este operantă numai dacă două bunuri având proprietari diferiți s-au unit în așa fel încât despărțirea lor nu mai este posibila decât prin distrugerea totală sau parțială a unuia din ele. Principiul prevăzut de art. 494 Cod civil, statuează că în aceasta situație proprietarul terenului devine prin accesiune si proprietarul construcțiilor cu obligația de a-l despăgubi pe constructor, în temeiul îmbogățirii fără justa cauza.
Potrivit probatoriului administrat în cauză (expertiză tehnică judiciară, depoziții martori, înscrisuri), recurenții reclamanți au edificat această construcție pe terenul aparținând intimatei pârâte, în anul 1991, fără a fi autorizați în acest sens.
Prin adresele nr. 4273/24.02.1992 și nr._/17.10.2012 recurenții reclamanți au fost notificați să procedeze la desființarea acestei construcții(fila 10, 12), în caz de nerespectare a măsurii dispuse, construcția urmând a fi desființată pe cale administrativă cu suportarea cheltuielilor de către constructori.
Conform Hotărârii Consiliului Local Ploiești nr. 63/28.02.2011 s-a aprobat desființarea pe cale administrativă a construcțiilor ilegale edificate pe terenuri ce aparțin domeniului public și privat al municipiului Ploiești.
Raportat la probele administrate, în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză nu poate fi reținută accesiunea imobiliară ca mod de dobândire dreptului de proprietate asupra garajului, recurenții reclamanți nefiind proprietarii terenului, teren ce face obiectul contractului de închiriere nr. 2003/07.11.1994 și pe care a fost edificat garajul.
Astfel, aceștia au construit pe terenul altei persoane, fără a avea acordul prealabil al acesteia și, mai mult, prin H.C.L. nr. 63/28.02.2011 s-a decis desființarea construcțiilor ilegale edificate pe terenul aparținând pârâtei intimate, recurenții fiind notificați în acest sens, astfel că pentru aceștia nu poate fi reținută calitatea de constructor de bună credință
De altfel, prin contractul de închiriere nr. 2003/07.11.1994 s-a stipulat că din suprafața totală de 188,80 mp având categoria curte/grădină aferentă clădirii, suprafața de 15 mp revine chiriașului, fără a fi inserată vreo clauză ce dă dreptul acestuia să o folosească cu altă destinație, nerespectarea destinației spațiului sau refolosirea spațiului de către chiriaș conducând chiar la rezilierea contractului(art. 9 din contract).
Prin urmare, critica recurenților în sensul că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit al acesteia este nefondată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. 1 pct. 8 C.pr. civ.
În ceea ce privește cererea subsidiară privind dobândirea dreptului de proprietate asupra garajului prin uzucapiune, în mod corect a fost respinsă această solicitare în deplină concordanță cu prevederile art. 1847 C.civ.
Uzucapiunea sau prescripția achizitivă de scurtă durată (10-20 de ani) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin posedarea neîntreruptă și cu bună-credință a unui bun în temeiul unui just titlu.
Pentru a uzucapa în sensul art. 1847 C.civ. se cere o posesie utilă și neviciată, respectiv continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Or, din probele administrate rezultă, fără putință de tăgadă, că încă din anul 1992 recurenții au fost tulburați în exercitarea posesiei asupra garajului, intimata notificând în aceste sens reclamanții să desființeze construcția (filele 10, 12) aflată pe domeniul privat al acesteia.
Mai mult, pentru a se reține în cauză uzucapiunea de scurtă durată este necesar un just titlu, adică orice act translativ de proprietate (vânzare, schimb, donație etc.) care provine de la o persoană diferită față de adevăratul proprietar, cu condiția ca titlul să nu fie nul absolut, iar afirmația recurenților în sensul că au edificat garajul pe locul unui alt garaj construit de alți locatari (familia M.), respectiv pe același postament din beton, nu poate fi reținută ca o dovadă a justului titlu .
În ceea ce privește uzucapiunea de 30 ani, Tribunalul constată că în mod corect instanța de fond a reținut că nu este îndeplinit termenul de 30 de ani în persoana recurenților, de la edificarea garajului trecând o perioadă de 21 de ani la momentul promovării acțiunii (29.10.2012).
Prin urmare, nici critica întemeiată pe disp. art. 304 alin. 1 pct. 9 nu este fondată.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr. civ., tribunalul va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți T. V. și T. L., ambii domiciliați în Ploiești, ., județ Prahova, împotriva sentinței civile nr. 4456/28.03.2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. PLOIEȘTI PRIN PRIMAR, cu sediul în Ploiești, ., județ Prahova, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 29.09.2014.
Președinte, Judecători,
N. A. C. A. M. M. N.
Grefier
M. - D. B.
operator de date cu caracter personal nr.5595
red. N.A../tehnored. MȘ.
2 ex./6.10.2014
d.f. nt._ - Judecătoria Ploiești
j.f. V. Georgeană
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 1056/2014.... | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 767/2014.... → |
|---|
