Plângere contravenţională. Decizia nr. 365/2013. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 365/2013 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 15-05-2013 în dosarul nr. 365/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 365
Ședința publică de la 15 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. A. V.
Judecător S. R.
Judecător L. D. P.
Grefier D. B.
Pe rol fiind judecarea recursului civil formulat de recurentul-petent G. C. A., cu domiciliul în mun. Bucuresti, C.. Crângasi, nr.3, ., ., împotriva sentinței civile nr. 1099 din 26 martie 2013 pronunțată de Judecătoria T., în dosarul nr._, având ca obiect „plângere contravențională”, în contradictoriu cu intimatul I. de POLITIE JUDETEAN T., cu sediul în mun. T., ., jud. T..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează părțile, obiectul cauzei si modul de îndeplinire a procedurii de citare; de asemenea, se învederează că, recursul este declarat si motivat în termen, scutit de la plata taxei judiciare de timbru si a timbrului judiciar; intimatul nu a depus la dosar întâmpinare, după care:
Văzând că nu sunt motive de amânare, instanța constată dosarul în stare de judecată si lasă cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL,
Prin plângerea contravențională depusă la Judecătoria T. la 28.08.2012, înregistrată sub nr. 5972, petentul contestator G. C. A. a formulat plângere împotriva procesului-verbal de contravenție . nr._ întocmit la data de 14.08.2012 de intimata I.P.J. T., prin care a fost amendat cu 630 lei și cu suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile, deoarece a circulat cu autovehiculul cu nr. de înmatriculare_ cu viteza de 141 între localitățile Nalbant și Cataloi.
În fapt, petentul a arătat că i s-a comunicat că a fost înregistrat cu aparatul radar cu viteza de 141 km/h, însă fără a i se indica exact amplasarea acestuia.
A mai susținut că, deși a precizat agentului faptul că nu se deplasa cu acea viteză, circulând de fapt cu 100 km/h, agentul constatator a încheiat procesul verbal și i-a eliberat dovada înlocuitoare a permisului de conducere.
Contestatorul a învederat faptul că se deplasa cu o viteză maximă deoarece era imperios necesar să ajungă în alt oraș unde era copilul său, care necesita de urgență să fie transportat la medic, având probleme de sănătate.
Petentul a mai arătat că fapta reținută în sarcina sa a fost constatată prin utilizarea unui aparat de măsurare a vitezei și control trafic neidentificat din punct de vedere al poziției sale, al sensului de mers și fără să se precizeze dacă mașina pe care era amplasat era în mișcare sau staționa.
De asemenea, contestatorul a menționat că în cuprinsul procesului-verbal nu se menționează unde s-a înregistrat viteza, ci numai locul întocmirii procesului-verbal, neexistând nici o precizare a locației exacte în care se presupune că a fost înregistrat., fapt ce nu respectă dispozițiile art. 109 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002.
Astfel, agentul care a aplicat sancțiunea nu a constatat nimic personal, ci doar i s-a comunicat prin stația radio o presupusă viteză de către un coleg care opera un instrument de măsurare a vitezei neidentificat, undeva în urmă, procedeu care este, după opinia petentului, nelegal.
Prin urmare, substituirea agenților reprezintă, un caz de nulitate absolută a procesului verbal, deoarece agentul care a aplicat sancțiunea nu a constatat cu propriile simțuri depășirea vitezei legale, iar altă modalitate de constatare a contravenției, concretă, nu este consemnată în procesul verbal.
Mai mult, petentul a susținut faptul că amenda și punctele de penalizare, apar ca o sancțiune normală și suficientă pentru fapta reținută în sarcina sa, astfel că suspendarea dreptului de a conduce ca sancțiune complementară nu este justificată, permisul său de conducere fiind reținut în mod ilegal.
Plângerea a fost motivată în drept pe dispozițiile O.G. nr. 2/2001, O.U.G. nr. 195/2002, republicată cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu prevederile art. 15 lit. i din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și art. 36 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției este scutită de taxa judiciară de timbru, iar conform art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995, este scutită și de plata timbrului judiciar.
Intimata a formulat întâmpinare și a depus la dosar documentația aferentă procesului verbal: raportul agentului constatator, buletin de verificare metrologică și atestat profesional, proces-verbal, 4 fotografii.
În temeiul art. 167 Cod procedură civilă, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosar, apreciindu-le ca pertinente, concludente și utile pentru elucidarea situației de fapt și soluționarea cauzei.
Prin sentința civilă nr. 1099 din 26.03.2013 a Judecătoriei T. a fost respinsă ca nefondată plângerea contravențională formulat de petentul G. C. A..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin procesul-verbal de contravenție . nr._ întocmit la data de 14.08.2012 de intimata I.P.J. T., petentul a fost amendat cu 630 lei și cu suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile, deoarece a circulat cu autovehiculul cu nr. de înmatriculare_ cu viteza de 141 între localitățile Nalbant și Cataloi, fapta acestuia fiind prevăzută de art. 121 alin. 1 din H.G. 1391/2006 privind Regulamentul de aplicare al O.U.G. 195/2002 „Conducătorii de vehicule sunt obligați sa respecte viteza maxima admisa pe sectorul de drum pe care circula și pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum și cea impusă prin mijloacele de semnalizare”.
Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța de fond a rețiute că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
Referitor la susținerea petentului, conform căreia procesul-verbal de contravenție este nelegal deoarece faptele sale au fost constatate de un agent constatator și sancționate de un alt agent constatator, instanța de fond a apreciat că acest lucru nu impietează asupra legalității actului încheiat. Astfel agentul care l-a sancționat pe petent s-a bazat pe înregistrările video preluate de colegul său, formându-și convingerea intimă că petentul a săvârșit faptele reținute în sarcina sa.
În ceea ce privește afirmația contestatorului, conform căreia agentul constatator nu a menționat cu precizie locul comiterii faptelor, prima instanță a constatat din lecturarea procesului-verbal de contravenție, că acest loc a fost clar individualizat - DN 22-A, km 4.
În ceea ce privește susținerea petentului, conform căreia sancțiunea suspendării dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de 90 zile i-a fost aplicată în mod ilegal, instanța de fond a reținut că această sancțiune a fost aplicată de agentul constatator în temeiul art. 102 din O.U.G. nr. 195/2002, în conformitate cu dispozițiile legale.
Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal, prima instanță a reține, în prealabil că, deși O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, acesta face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară, în concordanță cu art. 34 din O.G. 2/2001.
A arătat judecătorul fondului că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
Referitor la forța probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale prima instanță a reținut că aceasta este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanța fiecărui mijloc de probă, însă instanța are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franța, hotărârea din 7 septembrie 1999).
În analiza principiului proporționalității, instanța a reținut că dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002 au drept scop asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private.
În ceea ce privește persoana sancționată, instanța de fond a reținut că aceasta are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).
Prin urmare, s-a mai reținut de către prima instanță că procesul verbal de contravenție se bucură de o prezumție relativă de veridicitate și autenticitate, care este permisă de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care contravenientului i se asigură accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului iar în lumina acestor principii, instanța a efectuat toate demersurile pentru a-i asigura contestatorului dreptul la un proces echitabil, însă susținerile acestuia nu fost dovedite, neexistând vreo probă la dosar care să poată fi coroborată cu declarația petentului.
Astfel, deși petentul în plângerea contravențională a susținut că procesul-verbal este nelegal și netemeinic, acesta nu a făcut dovada acestor susțineri, instanța constatând că săvârșirea faptelor reținute în sarcina petentului a fost percepută în mod direct, prin propriile simțuri, de către agentul constatator.
A apreciat instanța de fond că între procesul-verbal și probele depuse de intimată în susținerea acestuia există legătură, în sensul că acestea se coroborează. Astfel, din fotografiile depuse la dosar se poate observa, la timpul 08:32,20 (fotografia 3 fila 24), cum un autoturism având aceleași caracteristici dimensionale și de culoare cu autoturismul marca Skoda condus de petent este înregistrat de aparatul radar cu o viteză de 141 km/h, pe un sector de drum cu viteza limitată.
A arătat judecătorul fondului că potrivit art. 6 pct. 20 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, dispozitivul destinat măsurării vitezei (aparatul radar) este un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic, după cum reiese din buletinul de verificare metrologică nr._ din 30.08.2011, depus de intimată din care reiese . și locul fabricației aparatului și că deși instanța nu exclude din start ipoteza ca radarul să fie afectat de o eroare maxima de 3% indicată în certificatul de omologare al modelului, în speța de față nu există niciun motiv pentru a se putea conchide că aparatul radar s-ar fi aflat în situația susținută de petent, întrucât se observă că au existat condiții optime de măsurare: a fost o zi senină, fără precipitații, iar temperatura exterioară (luna august 2012) s-a situat la mijlocul intervalului nominal prevăzut de certificatul de aprobare al modelului (-10 C ... + 60 C).
Prin urmare, instanța a considerat că se află în prezența unui dubiu care nu are un caracter rezonabil, această calitate fiind esențială pentru a fi atrasă aplicarea principiului in dubio pro reoinvocat de petent și ca atare, raportat la datele speței nu este judicios a se presupune că petentul a circulat cu mai puțin de 141 km/h, această posibilitate fiind pur ipotetică în lipsa unor probe sau măcar a unor indicii concrete că aparatul de măsură a fost afectat de eroarea maximă.
A arătat judecătorul primei instanțe că aceasta și-a format convingerea că există identitate între autoturismul condus de petent și cel înregistrat ca având viteza de 141 km/h, pe DN 22A km 4, cu atât mai mult cu cât fapta contravențională a fost percepută direct de către agentul constatator, care a procedat la oprirea contravenientului, care s-a dovedit a fi petentul.
Instanța de fond a reținut că în conformitatea cu dispozițiile art. 102 alin (3) din O.U.G. nr. 195/2002: „Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioada de 90 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte: ...e) depășirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv si pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatata, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate si verificate metrologic.”
Referitor la alegația petentului, conform căreia a depășit viteza legală deoarece copilul său era bolnav, astfel fiind imperios necesar să ajungă în alt oraș pentru a-l transporta pe acesta la medic, prima instanță a reținut faptul că petentul nu făcut dovada acestui lucru, din buletinul de analize depus de către petent la dosar, reieșind că data recoltării este 21.08.2012, iar petentul a fost surprins conducând cu viteză în data de 14.08.2012. Prin urmare, instanța a apreciat că nu se poate reține faptul că petentul a săvârșit contravenția motivat de faptul că se grăbea pentru a ajunge cu copilul său la spital.
Întrucât din probele administrate nu rezultă o altă situație de fapt decât cea consemnată în procesul verbal, pe baza probelor aflate la dosar, instanța de fond a reține că fapta comisă de petent constituie contravenție, prevăzută de articolele mai sus menționate.
În ceea ce privește individualizarea sancțiunii contravenționale instanța de fond a reținut că fapta petentului se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancțiuni, iar conform art. 98 lit. d din același act normativ, clasa a IV-a reprezintă o sancțiune de 9 sau 20 puncte-amendă, astfel încât aceasta a constatat că amenda aplicată petentului este în cuantumul minim prevăzut de lege, fiind proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținând seama de împrejurările și de modul de comitere a faptei.
În sensul celor de mai sus, s-a reținut de către judecătorul primei instanțe că față de pericolul sporit al faptei comise de petent, care a circulat cu o viteză mult mai mare decât cea legală, nu este oportună înlocuirea amenzii aplicate de agentul constatator cu sancțiunea avertismentului.
Împotriva acestei sentințe petentul G. C. A. a formulat recurs.
În motivarea recursului, G. C. A. a arătat că în ziua de 14.08.2012, ora 08:38 circula cu autoturismul înmatriculat cu nr._ pe DN 22A, fiind oprit de un echipaj de poliție rutieră, care, pe motiv că a circulat cu viteza mare, i-a întocmit procesul verbal mai sus menționat,fiind sancționat cu amenda în valoare de 630 de lei, 9 puncte penalizare și complementar, cu suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile, fiindu-i reținut și permisul de conducere.
Susține în continuare recurentul că a fost înregistrat cu aparatul radar circulând cu viteza de 141 km/h fără a i se indica exact amplasarea acestuia și deși a precizat că nu se deplasa cu acea viteză, el circulând cu 100 km/h agentul constatator i-a încheiat procesul-verbal pe care îl contestă, agentul constatator încheind-ui procesul-verbal pe care îl contestă și i-a eliberat dovada înlocuitoare a permisului de conducere.
Recurentul precizează că avea toate motivele să se deplaseze cu viteză maximă având în vedere că era imperios necesar să ajungă în alt oraș, unde se afla copilul său care necesita de urgență să fie transportat la medic având probleme de sănătate, instanța reținând în mod greșit că aspectul invocat de el cu privire la motivul pentru care a înțeles să se deplaseze cu o viteză maximă, respectiv acela că starea de sănătate a copilului impunea acest lucru.
În acest sens precizează că buletinul de analize poartă o altă dată, data la care s-au efectuat analizele impuse ulterior zilei de 14.08.2013, ziua în care starea fiicei sale minore s-a agravat.
Cu privire la faptul că agentul constatator aplicat sancțiunea în mod corect „formându-și convingerea intimă că faptele constatate de colegul său sau au fost săvârșit de el, menționează că deși instanța de fond după ce a reținut acest aspect în considerentele hotărârii recurate a constatat că faptele reținute în sarcina sa au fost percepute în mod direct, prin propriile simțuri de către agentul constatator.
Precizează recurentul că în procesul verbal contestat constatarea contravenției s-a făcut de către o persoană care nu avea calitatea cerută de lege pentru aceasta, agentul constatator nefiind operatorul mijlocului tehnic utilizat, nefăcând nici mențiune cu privire la modalitatea concretă de constatare a faptei (măsurarea vitezei), iar dacă nu există identitate între operatorul radar și persona care a întocmi procesul-verbal, constatarea contravenției consemnată în procesul-verbal trebuie să indice mijloacele tehnice omologate și verificate metrologic, identificate exact, care au îndeplinit rolul agentului constatator, acesta fiind în imposibilitate fizică obiectivă de a măsura viteza cu propriile mijloace de percepție (simțuri).
Consideră recurentul că substituirea agenților reprezintă un caz de nulitate absolută a procesului-verbal deoarece agentul care a aplicat sancțiunea nu a constatat cu propriile simțuri depășirea vitezei legale, iar altă modalitate de constatare a contravenției, concretă, nu este consemnată în procesul-verbal.
Recurentul solicită ca instanța de recurs să țină cont de motivul prevăzut de art. 24 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, respectiv acela că sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal, iar în subsidiar pentru motivul aplicării unei sancțiuni complementare în mod nelegal deoarece fapta sancționată nu există.
Un alt motiv de critică a hotărârii recurată arată recurentul este faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit că sancțiunea complementară a fost aplicată corect de agentul constatator, în acest sens susținând că stabilirea faptelor care constituie contravenție se face prin O.U.G. nr. 195/1992 republicată, iar în speță art. 95 și următoarele, iar agentul constatator a indicat drept temei de drept al constatării faptei art. 121/1 din H.G. nr. 1391/2006.
Susține recurentul că aplicarea sancțiunii în baza art. 102/3/2 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată este nelegală, întrucât fapta descrisă de agentul constatator nu este dovedită prin însuși conținutul procesului verbal și mai mult decât atât, potrivit art. 96 alin. 4 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, „Suspendarea exercitării dreptului de a conduce se dispune de către șeful poliției rutiere a județului sau municipiului București ori înlocuitorul acestuia, pe raza căreia a fost săvârșită una dintre faptele prevăzute la art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) și art. 102 alin. (3= aude către șeful poliției rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române ori adjunctul acestuia pentru faptele constatate de polițiștii din subordine”.
Consideră recurentul că suspendarea dreptului de a conduce dispusă de agentul de poliție (sancțiune dispusă pe baza unei constatări făcute de către o altă persoană sau cu un aparat de măsurare a vitezei neidentificat) depășește în mod evident atribuțiile agentului constatator în măsura în care nu dovedește că are funcția de șef al poliției rutiere a județului, și că pe procesul verbal tipizat model aprobat conform H.G. nr. 1391/2006, agentul constatator poate reține permisul de conducere în vederea aplicării sancțiunii complementare de către persoana abilitată de lege în acest sens, fără a putea aplica personal această sancțiune.
Susține în continuare recurentul că propunerea de suspendare a dreptului de a conduce se supune aprobării șefului poliției rutiere județene prin raportul de reținere ce trebuia întocmit de agentul constatator după întocmirea procesului-verbal, conform anexei 1E a H.G. nr. 1391/2006, el fiind sancționat cu suspendarea dreptului de a conduce în baza procesului-verbal contestat, care nu este semnat de șeful poliției rutiere județene.
Consideră recurentul că în aceste condiții, aplicarea sancțiuni complementare de către agentul constatator anterior aprobării prevăzută de lege este ilegală, motiv pentru care solicită să se constate nulitatea absolută parțială a procesului-verbal de sancționare a contravenției . nr._/09.08.2009 în ceea ce privește aplicare sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe o durată de 90 de zile, permisul său de conducere fiind în prezent reținut ilegal .
Examinând recursul formulat prin prisma motivelor invocate se constată că acesta este nefondat pentru cele ce urmează:
Prin procesul-verbal de contravenție . nr._ din 14.08.2012 întocmit I.P.J. T., G. C. A. a fost amendat cu 630 lei și cu suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile, deoarece a circulat cu autovehiculul cu nr. de înmatriculare_ cu viteza de 141 între localitățile Nalbant și Cataloi.
Susținerile recurentului potrivit cărora substituirea agenților de poliție reprezintă un caz de nulitate absolută a procesului verbal deoarece agentul care a aplicat sancțiunea nu a constatat cu propriile simțuri depășirea vitezei legale, nu pot fi primite de maniera în care au fost făcute în condițiile în care agentul de poliție care l-a sancționat pe recurent s-a bazat pe înregistrările video preluate de la celălalt agent formându-și convingerea cu privire la săvârșirea faptei contravenționale.
Nici critica legată de eventuala neobservare a dispozițiilor art. l21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001 nu este întemeiată în condițiile în care sancțiunea aplică este proporțională cu gradul de pericol social al faptei și d e periculozitate al autovehiculului, ținându-se seama de împrejurările și de modul de comitere a faptei.
În ceea ce privește motivul de recurs legat de aplicarea sancțiunii complementare suspendării dreptului de a conduce, nici acesta nu este întemeiat în contextul în care recurentul face referire la dispozițiile art. 96 alin. 4 din O.U.G. nr. 195/2002. Or, mai sus amintitele dispoziții se referă la cazul cumulului de 15 puncte de penalizare atunci când, în adevăr, suspendarea exercitării dreptului de a conduce se dispune de către șeful poliției rutiere din județul sau municipiul București care îl are în evidență pe titularul permisului de conducere.
Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 96 alin 4 din O.U.G. nr. 195/2002 nu îi sunt aplicabile recurentului în cauză acesta fiind sancționat cu doar 9 puncte de penalizare, conform dispozițiilor art. 102 pct. 3 lit. e raportat la art. 98 lit. d din O.U.G. nr. 195/2002.
În raport de toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art.312 alin 1 Cod pr. civilă, urmează ca instanța să respingă recursul, ca nefondat și să mențină hotărârea atacată ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurentul-petent G. C. A., cu domiciliul în mun. Bucuresti, C.. Crângasi, nr.3, ., ., împotriva sentintei civile nr. 1099 din 26 martie 2013 pronuntată de Judecătoria T., în dosarul nr._, având ca obiect plângere contraventională, în contradictoriu cu intimatul I. DE POLITIE JUDETEAN T., cu sediul în mun. T., ., jud. T.. ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 15 mai 2013.
Președinte, R. A. V. | Judecător, S. R. | Judecător, L. D. P. |
Grefier, D. B. |
Jud. fond D.G.P.
Redactat jud. R.A.V./28.05.2013
Tehnoredactat gref. G.R./21.06.2013/2 ex.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 1206/2015. Tribunalul TULCEA | Pretenţii. Decizia nr. 432/2013. Tribunalul TULCEA → |
|---|
