Acţiune pentru constatarea nulităţii absolute. Inaplicabilitatea regulii unanimităţii coindivizarilor
| Comentarii |
|
Cererea de constatare a nulităţii absolute poate fi promovată de orice persoană interesată, inclusiv în cazul persoanelor îndreptăţite să formuleze acţiunea în temeiul Legii nr. 10/2001. Regula unanimităţii nu se aplică în aceste cazuri, nefiind promovată o acţiune în revendicare a imobilului în litigiu.
(Decizia nr. 998 din 8 noiembrie 2004 - Secţia a IlI-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 4273 din 25.06.2003 (Dosar nr. 2653/2003), Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis cererea principală şi cererea de intervenţie formulate de reclamantul P.A. şi intervenienta M.S.M., a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru apartamentul din Bucureşti, situat la adresa indicată în acţiune, precum şi nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N00609 din 31.10.1996, încheiat între pârâţii I.R.I., I.I.R. şi municipiul Bucureşti, prin SC "A." SA.
Deliberând asupra cererii cu care a fost învestită, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N00609/1996, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamantul P.A., în calitate de moştenitor al numitei D.G., cea care în anul 1947 dobândise alături de D.Ş. dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin actul de vânzare-cumpărare autentificat, a formulat la 8.07.1996, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, cerere în baza acestui act normativ, înregistrată la Dosarul nr. 992/1992, iar comisia locală de aplicare a legii a înaintat-o către comisia municipală la 3.10.1997, nefiind încă finalizată. Intervenienta M.S.M., în calitate de moştenitoare a numitului D.Ş., a formulat, de asemenea, o cerere de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995, nesoluţionată până în prezent.
Imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziţia nr. 2395 pe listele anexă ale acestuia.
Prin intermediul executorilor judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, reclamantul l-a notificat pe pârâtul I.R.I., la data de 6.08.1996.
Contractul de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate se solicită, s-a încheiat între pârâţi la 31.10.1996 şi a avut ca obiect apartamentul nr. 12, situat la adresa indicată în acţiune.
Instanţa de fond a analizat modalitatea în care imobilul a fost preluat de către stat, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, ajungând la concluzia că bunul a fost preluat fără titlu valabil, conform art. 2 alin. (1) iit. h) din Legea nr. 10/2001.
întrucât reclamantul a invocat prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond, în baza principiului disponibilităţii, a analizat principiul bunei-credinţe.
Astfel, s-a considerat că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a cunoscut că reclamantul formulase cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu în anul 1996, ce nu a fost soluţionată până la data vânzării bunului, 31.10.1996, întrucât reprezentantul său SC "A." SA a recunoscut la interogatoriu că avea cunoştinţă de cererea reclamantului.
Din probele administrate a rezultat că pârâţii persoane fizice au cunoscut situaţia juridică a imobilului la data achiziţionării lui. S-au purtat discuţii sub acest aspect între pârâta I.I.R. şi intervenienta M.S.M., astfel încât cumpărătorii au avut cunoştinţă de existenţa unor cereri formulate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Mai mult, la 6.08.1996, reclamantul l-a notificat pe pârâtul I.R.I., aducându-i la cunoştinţă că situaţia apartamentului pe care-l cumpăra este în curs de lămurire, iar dacă optează pentru cumpărare o face pe riscul său. Din actele existente la dosar a rezultat că este neîntemeiată susţinerea pârâţilor cumpărători în sensul că nu au primit notificarea transmisă prin intermediul executorilor judecătoreşti.
Prima instanţă a constatat că reclamantul, căruia îi revenea sarcina probei, a răsturnat prezumţia de bună-credintă, instituită prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste argumente a fost admisă cererea principală, dar şi cererea de intervenţie, cea din urmă şi în considerarea faptului că intervenienta este moştenitoarea celuilalt coproprietar, D.Ş., iar, conform dispoziţiilor art. 57 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reclamantul se poate prevala de acest mijloc procedural ori de câte ori doreşte să facă opozabilă unei persoane hotărârea judecătorească.
Prin Decizia civilă nr. 106 din 3.02.2004 (Dosar nr. 3905/2003), Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-pârâţi I.R.I., I.I.R. şi municipiul Bucureşti prin primarul general.
în considerentele deciziei, tribunalul a reţinut următoarele:
Criticile formulate de apelanţii-pârâţi în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului pentru imobilul în litigiu sunt nefondate.
în conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţa de fond avea competenţa să stabilească valabilitatea titlului statului. Procedând la aceasta, a apreciat corect că statul a preluat abuziv imobilul în discuţie, întrucât Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat cu încălcarea dispoziţiilor sale (nu exista identitate între persoana menţionată în listele anexe şi adevăratul proprietar, s-a ignorat faptul că D.G. era coproprietara imobilului).
De asemenea, preluarea bunului în baza Decretului nr. 92/1950 era contrară prevederilor Constituţiei din 1948, care garanta proprietatea privată. Decretul nu avea forţa juridică a unei legi, de unde rezultă neconstituţionalitatea sa. în acelaşi timp, au fost încălcate dispoziţiile art. 481 din Codul civil, precum şi prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, pactele şi tratatele internaţionale la care România era parte semnatară.
Reţinând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, tribunalul a constatat că prima instanţă a analizat corect valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi prin prisma dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Atât vânzătorul, cât şi cumpărătorii au cunoscut situaţia juridică a bunului în cauză la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare.
Pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, a cunoscut că imobilul fusese revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995, cât timp la dosar s-a depus dovada înregistrării Cererii de restituire în natură nr. 992 din 8.07.1996, înregistrată la Comisia sectorului 2 Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul municipiului Bucureşti.
Este lipsit de relevanţă faptul că mandatarul SC "A." SA a confirmat iniţial existenţa unei cereri pentru despăgubiri, cât timp exista cea de restituire în natură (8.07.1996), iar ulterior a revenit şi a afirmat depunerea cererii de către reclamant.
La dosarul cauzei există dovada comunicării notificării reclamantului către pârâţii persoane fizice, prin intermediul executorilor judecătoreşti, astfel încât susţinerea contrară nu a fost primită.
Din analiza conţinutului Notificării nr. 2887/1996 rezultă în mod neîndoielnic că reclamantul P.A. i-a adus la cunoştinţă pârâtului I.R.I. faptul că apartamentul pe care acesta îl ocupă este proprietate particulară, iar achiziţionarea sa s-ar face pe riscul cumpărătorului. în raport de această notificare, prin minime diligenţe, apelanţii-pârâţi persoane fizice aveau posibilitatea de a afla că reclamantul a depus cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu şi că aceasta nu a fost soluţionată.
împrejurarea că apelanţii-pârâţi cunoşteau că imobilul aparţinuse intervenientei M.S.M., ce a formulat doar o cerere de despăgubiri, nu-i exonerează pe aceştia de a face demersurile necesare pentru clarificarea situaţiei juridice a bunului. Omisiunea aplicării prevederilor art. 225 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte interogatoriul propus de către pârâta I.R.I. pentru intervenienta M.S.M., nu conduce la o altă concluzie decât cea reţinută de instanţa de fond, întrucât apelanţii aveau obligaţia de a cerceta cu privire la aflarea adevăratului proprietar al imobilului.
Reaua sau buna-credinţă a proprietarului (reclamantul-intimat ce s-a declarat unic moştenitor al imobilului) nu are nici o relevanţă în acţiunea de constatare a nulităţii actului de vânzare-cumpărare. De altfel, până la soluţionarea în fond a cauzei, reclamantul a solicitat introducerea în cauză şi a intervenientei M.S.M.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii I.R.I. şi I.I.R., invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.
în ce priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recurenţii au susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii atât în ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului asupra apartamentului în litigiu, cât şi cu referire la buna lor credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Sub un prim aspect, recurenţii au susţinut că doar la data de 31.10.1996 (data semnării contractului de vânzare-cumpărare) poate fi apreciat cadrul juridic al valabilităţii titlului statului. La acel moment erau în vigoare Legea nr. 112/1995 şi Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, care defineau noţiunea de imobil preluat "cu titlu". Aşadar, ambele instanţe nu au analizat titlul statului la data încheierii actului între pârâţi, ci s-au mulţumit să invoce acte normative preexistente sau ulterioare, aşa încât să concluzioneze că statul nu ar avea un titlu legal.
Chiar dacă ulterior datei semnării contractului s-a constatat neconstituţionalitatea Decretului nr. 92/1950, Legea nr. 112/1995 şi Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 considerau acest decret un titlu valabil pentru stat. S-au invocat în sprijinul acestor argumente şi dispoziţiile pct. 46.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (Hotărârea Guvernului nr. 498/2003).
Sub cel de-al doilea aspect - buna-credinţă - recurenţii au criticat modul în care instanţele au apreciat răsturnarea "bunei-credinţe" de către reclamant. Totodată, au făcut referire la acelaşi text de lege menţionat anterior privind recunoaşterea şi conservarea efectelor actelor de înstrăinare intervenite până la apariţia Legii nr. 213/1998.
Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, a vizat nepronunţarea instanţei asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Astfel, instanţele nu s-au pronunţat asupra actului "fişa imobilului", care la pct. 9 poartă viza SC "A." SA "se poate vinde", act ce dovedeşte buna-credinţă a recurenţilor. De asemenea, nu a avut în vedere nici certificatul de moştenitor din care rezultă că alături de intervenienta M.S.M. mai figurează şi un alt moştenitor al defunctului D.Ş.
Din analiza sumară a notificării rezultă că reclamantul putea fi orice persoană, cât timp nu şi-a indicat calitatea şi nu a depus nici un act doveditor. Recurenţii aveau cunoştinţă doar de intervenienta M.S.M., care i-a contactat şi le-a comunicat că doreşte doar despăgubiri.
Răspunsurile la interogatoriul luat SC "A." SA au fost preluate şi interpretate în favoarea reclamantului, deşi recurenţilor li s-a comunicat doar că există o cerere de despăgubiri.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant P.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de materialul probator administrat, faţă de dispoziţiile art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Curtea a apreciat că instanţa de apel nu a încălcat sau aplicat greşit legea, astfel încât să fie incident cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Alături de considerentele avute în vedere de tribunal, Curtea a justificat conform celor ce urmează argumentele care au condus la pronunţarea acestei hotărâri, ceea ce nu poate duce însă la schimbarea soluţiei instanţei de apel.
Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, prevedea că foştii proprietari persoane fizice sau, după caz, moştenitorii acestora, ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesiunea statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 2 şi 12). Pentru punerea în aplicare a Legii nr. 112/1995, Guvernul, în temeiul art. 28 din lege, a adoptat Hotărârea nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului. Conform art. 1 alin. (2) din aceste norme metodologice, "Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la acel moment, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950 [...]."
Imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziţia 2395 pe listele anexă ale acestuia.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită erau în vigoare normele mai sus arătate, ceea ce ar confirma faptul că bunul în litigiu, la acea dată, fusese preluat de stat cu titlu valabil. în aceste condiţii, fostul proprietar, până la apariţia Legii nr. 10/2001, avea deschisă în acest caz doar acţiunea în revendicare promovată în baza dreptului comun. Prin adoptarea Legii nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti erau competente să stabilească valabilitatea titlului statului.
într-adevăr, verificarea valabilităţii titlului statului se face în raport de momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 31.10.1996.
Trebuie totuşi avut în vedere că legea, ca act normativ, nu constituie prin ea însăşi un mod de dobândire a proprietăţii, deoarece ea dispune în abstract; de aceea, este necesar un fapt juridic lato sensu (fapt juridic stricto sensu sau act juridic) care să se încadreze în ipoteza normei juridice şi să aibă ca efect dobândirea dreptului de proprietate. Aşadar, actul normativ care a constituit temeiul trecerii bunului în proprietatea statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, a individualizat imobilul. Pentru acest argument se poate spune că titlul nu este legea (actul normativ) ca atare, deoarece aceasta nu este aptă să ducă la transferul dreptului de proprietate prin sine însăşi, ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat şi s-a procedat la preluarea lui de către stat. Este vorba, aşadar, de lista anexă la decret, care este un act administrativ, de aplicare a legii. Simpla existenţă a titlului, respectiv lista anexă, parte integrantă a Decretului nr. 92/1950, nu presupune în mod obligatoriu dobândirea de către stat a imobilului la care titlul se referă. Este necesar ca emiterea titlului (lista anexă) şi preluarea imobilului să nu se fi făcut în dispreţul actelor normative atunci în vigoare, ci în respectul lor deplin.
în mod corect s-a apreciat că au fost încălcate prevederile Constituţiei din 1948, ale art. 480 şi următoarele din Codul civil, ca şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, pactele şi tratatele internaţionale la care România era parte.
în concluzie, preluarea imobilului s-a făcut fără titlu, astfel cum au stabilit şi instanţele anterioare, prin dezvoltarea altor argumente, ce sunt înlăturate, în parte, de cele reţinute mai sus.
în măsura în care statul nu deţinea un titlu valabil pentru bunul înstrăinat nu se poate considera că actul încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost făcut cu deplina respectare a condiţiilor acestui act normativ. Astfel, recurentul nu mai poate invoca în susţinerea recursului dispoziţiile pct. 46.3 din Hotărârea Guvernului nr. 498/2003.
Sub aspectul bunei-credinţe, Curtea a constatat că recurenţii nu au depus minime diligenţe pentru aflarea situaţiei juridice a bunului cumpărat, la data achiziţionării, deşi aveau suficiente indicii de a se îndoi cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză. Astfel, pot fi enumerate ca indicii notificarea existentă în dosarul de fond, semnată de reclamantul P.A., răspunsul la interogatoriul luat intimatei-pârâte SC "A." SA coroborat cu răspunsul dat de recurentul-pârât I.R.I. la interogatoriu, apariţia Hotărârii nr. 117/1996 a Comisiei municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995.
împrejurarea că pârâţii persoane fizice cunoşteau că imobilul aparţinuse altor proprietari (în speţă, intervenientei) nu-i exonera pe aceştia de a efectua demersurile necesare pentru a afla situaţia juridică a bunului, în condiţiile în care au primit o notificare de la o altă persoană.
Buna-credinţă presupune convingerea fermă a dobânditorului că toate condiţiile de validitate ale actului juridic au fost îndeplinite la data încheierii lui. în condiţiile în care recurenţii au nesocotit obligaţia de a se informa cu privire la imobilul naţionalizat, condiţie intrinsecă conceptului de bună-credinţă, manifestarea lor la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi considerată loială şi, deci, de bună-credinţă.
Numai actele de înstrăinare efectuate cu respectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, însă în speţă nu sunt întrunite aceste cerinţe.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat, astfel încât să atragă modificarea deciziei recurate în baza art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă.
Deşi recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel, ca şi cea de fond, nu s-a pronunţat asupra unei dovezi hotărâtoare, cu referire la "fişa imobilului", Curtea a constatat că acest înscris nici nu exista la dosar, purtând menţiunea "nu se vinde".
Faptul că reclamantul nu este unicul moştenitor al foştilor proprietari ai bunului nu este de natură a aduce vreo modificare, întrucât cererea de constatare a nulităţii absolute poate fi promovată de orice persoană interesată, în cazul de faţă o persoană îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001. Regula unanimităţii nu se aplică în cazul de faţă, nefiind promovată o acţiune în revendicare a imobilului în litigiu.
Cu privire la celelalte critici încadrate în al doilea motiv de recurs, Curtea a apreciat că le-a analizat anterior, în mod detaliat. Conţinutul notificării trebuia verificat cu atenţie şi nu analizat sumar, cum au susţinut recurenţii, ceea ce i-a împiedicat să-şi dovedească buna lor credinţă. (Judecator Ioana Surdescu)
| ← Acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a unei decizii... | Acţiune în revendicare promovată pe calea dreptului comun,... → |
|---|
