Desfiinţare cu trimitere la prima instanţă pentru nepronunţare asupra fondului. Condiţii

Comentarii

0

- Codul de procedură civilă: art. 297 alin. (1)

Cazurile de desfiinţare în apel a hotărârii primei instanţe sunt expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pr. civ., ele neputând fi extinse la alte situaţii, neavute în vedere de legiuitor.

(Decizia civilă nr. 966 din 11 noiembrie 2010, Secţia civilă, F.Ş.)

Prin decizia civilă nr. 332 din 14 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr. 23/295/ 2009, Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de pârâtul A.A. împotriva sentinţei civile nr. 956 din 23 octombrie 2009 pronunţată de Judecătoria Sânnicolau-Mare şi a admis apelul declarat de reclamantul I.J. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a desfiinţat-o parţial, respectiv în limita soluţiei vizând capătul de cerere privind acordarea sumei pretinse care reprezintă beneficiul nerealizat şi a trimis cauza spre reju-decarea acestei chestiuni la prima instanţă, respectiv Judecătoriei Sânnicolau-Mare.

Prin această decizie, Tribunalul a infirmat soluţia instanţei de fond care a admis în parte acţiunea reclamantului I.J. împotriva pârâtului A.A.B. şi a obligat pe acesta din urmă să plătească reclamantului suma de 17.868 lei cu titlu de daune interese compensatorii, în urma omologării raportului de expertiză tehnică judiciară şi a respins pretenţiile derivate din beneficiul nerealizat.

Judecătoria a reţinut că prin contractul de arendă nr. 669 din 2 august 2005 reclamantul a dat în arendă parţială către pârât suprafaţa de 142 ha. teren agricol, situat în extravilan pentru o perioadă de 3 ani, contractul încetând la data de 1 august 2008.

Potrivit convenţiei părţilor, terenul a fost predat pârâtului într-o stare foarte bună, ceea ce făcea posibilă cultivarea sa imediată. La încetarea contractului de arendă, reclamantul a constatat că pe terenul său se aflau resturi vegetale care făceau imposibilă cultivarea acestui teren fără efectuarea în prealabil a unor lucrări de înlăturare a resturilor vegetale.

Drept urmare, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 124.775 lei reprezentând daune-interese ca urmare a necesităţii efectuării lucrărilor de înlăturare a deşeurilor vegetale.

în vederea stabilirii stării de fapt, judecătoria a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, care a concluzionat că din totalul suprafeţei de 142 ha. teren predat în arendă suprafaţa de 89,34 ha. nu este eliberată de resturile vegetale, iar restul suprafeţei de 52,66 ha au fost fie însămânţate, fie pregătite în vederea însămânţării.

Expertiza a mai arătat că valoarea minimă a lucrărilor premergătoare însămânţării agricole în primăvara anului 2009 pentru suprafaţa de 89,34 ha este de 17.869 lei, respectiv de 200 lei/hectar, în timp ce valoarea minimă a lucrărilor necesare pentru anul agricol 2009 - 2010, în condiţiile cerute de reclamant este de 412 lei/hectar, respectiv suma de 36.808,08 lei.

Având în vedere faptul că pârâtului îi revenea obligaţia efectuării lucrărilor de înlăturare a resturilor vegetale de pe suprafaţa respectivă de teren, instanţa de fond a constatat, în raport cu prevederile art. 969 şi urm. C. civ., că acţiunea reclamantului este întemeiată în parte şi a obligat pârâtul la plata sumei de 17.868 lei reprezentând contravaloarea acestei lucrări şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor interese moratorii.

Sentinţa judecătoriei a fost atacată cu apel de către ambele părţi, reclamantul solicitând modificarea sentinţei în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 71.204 lei reprezentând daune-interese compensatorii, compusă din suma de 36.808 lei reprezentând prejudiciu efectiv suferit, respectiv contravaloarea lucrărilor necesare pentru repunerea în circuitul agricol a terenului, precum şi câştigul nerealizat de 34.396 lei, la care se adaugă obligaţia pârâtului de a plăti daune interese moratorii de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 3 decembrie 2008 - data punerii în întârziere a pârâtului şi până la data plăţii efective.

Pe de altă parte, pârâtul, prin apelul său, a solicitat schimbarea în totalitate a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

Reclamantul a susţinut că judecătoria a soluţionat capătul de cerere privind daunele compensatorii doar în privinţa prejudiciului efectiv suferit, lăsând nesoluţionată partea privind beneficiul nerealizat, deşi în anul agricol 2008-2009 terenul său nu a putut fi cultivat şi nu a produs venit din culpa pârâtului.

în apelul său, pârâtul a susţinut că judecătoria a interpretat greşit clauzele contractului de arendare şi a pronunţat eronat soluţia de obligare a sa la plata daunelor interese compensatorii în cuantumul acordat, câtă vreme în convenţia părţilor nu s-a prevăzut o clauză conform căreia terenul ce a format obiectul contractului să fie arat, discuit, ierbicidat şi de natură să atragă răspunderea civilă în caz de nerespectare a obligaţiei de a face. Pârâtul a reiterat că nu rezultă nicăieri în contractul de arendă că arendaşul ar avea o astfel de obligaţie, singura lui îndatorire fiind aceea de a exploata terenul ca un bun proprietar şi să îl restituie reclamantului, în condiţiile stabilite prin contract.

Tribunalul a apreciat că apelul pârâtului este neîntemeiat, în timp ce apelul reclamantului a fost găsit a fi întemeiat în parte.

în acest sens, instanţa de apel a opinat că susţinerea pârâtului, în sensul unei pretinse aprecieri greşite a judecătoriei cu privire la existenţa obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului de a restitui reclamantului, la expirarea termenului contractual, terenul care a făcut obiectul contractului de arendă în stare corespunzătoare, eliberat de deşeurile vegetale, de vreme ce o astfel de obligaţie nu îşi are fundamentul în convenţia părţilor şi care să nu intre astfel sub incidenţa art. 969 C. civ., nu poate fi acceptată de instanţa de control judiciar. Aceasta deoarece, deşi este real că în convenţia părţilor nu figurează o asemenea clauză, între obligaţiile arendaşului fiind menţionată doar îndatorirea de a restitui terenul arendatorului, la termenul şi în condiţiile stabilite prin contract, condiţii care însă nu reies a fi stabilite expres. Tribunalul a observat că în fapt şi în drept arenda este o varietate a contractului de locaţiune, ale cărui caracteristici şi efecte juridice sunt reglementate de dreptul comun în materie, respectiv de Codul civil.

Or, este evident că acolo unde legea specială a arendării nu prevede ori este neclară sau neîndestulătoare, interpretul legii trebuie să apeleze şi să se sprijine pe dreptul comun în materie dat de Codul civil care, la art. 1431, statuează că „locatarul trebuie să restituie lucrul în starea în care l-a primit, conform inventarului, dacă a fost făcut unul asemenea între dânsul şi locator”, regulă pe care, în mod judicios, prima instanţă a aplicat-o în cauză.

în ceea ce priveşte apelul reclamantului, singura critică întemeiată adusă sentinţei judecătoriei constă în aceea de a fi lăsat necercetat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata pretenţiilor reprezentând beneficiul nerealizat, prima instanţa nepreocupându-se de analizarea pretenţiilor alegate cu acest titlu, ci doar respingând în rest acţiunea, după ce admisese obligarea pârâtului doar la plata contravalorii lucrărilor de curăţire a terenului, în sumă de 17.868 lei, fără a motiva în vreun fel, ceea ce constituie, în opinia tribunalului, o necercetare a fondului pricinii.

De aceea, devin incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pr. civ., impunându-se desfiinţarea sentinţei apelate şi reluarea judecăţii, însă strict pe aspectele legate de fondul pretenţiilor reclamantului referitoare la beneficul nerealizat, motiv pentru s-a dispus rejudecarea cauzei în aceste limite.

împotriva acestei soluţii de desfiinţare cu trimitere a declarat recurs în termen pârâtul.

în esenţă, raportat la soluţia pronunţată de instanţa de apel, recurentul a susţinut că tribunalul a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. pr. civ. şi a încălcat principiul disponibilităţii, denaturând cadrul procesual stabilit de către reclamantul însuşi care a menţionat capetele de cerere ale acţiunii sale, cerând prin acţiunea introductivă ca pârâtul să fie obligat la plata unei sume globale de 124.775 lei cu titlu de daune interese compensatorii, precum şi daune moratorii de 10.000 lei/zi de întârziere.

A mai arătat că defalcarea sumelor între prejudiciul efectiv suferit şi beneficul nerealizat nu s-a făcut de către reclamant cu prilejul introducerii acţiunii sale, ci acesta a indicat că prejudiciul real suferit a fost de 36.808 lei, iar beneficiul nerealizat a fost de 34.396 lei, astfel că tribunalul trebuia să admită apelul pârâtului şi să schimbe în tot sentinţa apelată, cu consecinţa respingerii acţiunii în integralitatea sa, şi nu să dispună desfiinţarea cu trimitere; or, pentru această soluţie, instanţa de apel avea la dispoziţie toate elementele probatorii.

Curtea, analizând recursul pârâtului, în raport cu motivele de fapt şi de drept invocate de acesta, cu aplicarea dispoziţiilor art. 299 şi urm. C. pr. civ. raportat ia art. 312 C. pr. civ. a constatat că decizia tribunalului (de desfiinţare cu trimitere spre reju-decare la instanţa de fond) s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pr. civ.

Acest text prevede că în situaţia în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

în privinţa acestei norme, doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în privinţa caracterului excepţional al măsurii desfiinţării cu trimitere spre rejudecare, care poate fi aplicată doar în situaţiile limită în care prima instanţă a omis să se pronunţe asupra fondului cauzei şi a dat sentinţa pe baza unor excepţii, fără a administra şi a interpreta probele administrate în cauză.

Or, în speţă, instanţa de fond a efectuat o analiză amănunţită a probelor dosarului şi a şi administrat probe prin care să determine conţinutul concret al pretenţiilor deduse judecăţii, administrând în acest sens şi o expertiză de specialitate.

în acest context, chiar dacă instanţa de fond nu a realizat o determinare explicită cu privire la natura sumei sau a sumelor la care poate sau nu pate fi obligat pârâtul din perspectiva prejudiciului efectiv suferit, respectiv a beneficiului nerealizat -damnum emergens şi lucrum cesans, aceasta nu poate fi echivalată cu o lipsă de cercetare a fondului.

Dimpotrivă, tribunalul, învestit fiind cu apelurile reclamantului şi pârâtului şi în limitele determinate de dispoziţiile art. 294 şi 295 C. pr. civ., putea şi trebuia să completeze eventual probatoriul în calea devolutivă a apelului şi să analizeze el însuşi dacă pretenţiile totale ale reclamantului pot fi defalcate în damnum emergens şi lucrum cesans, precum şl eventuala întindere, din punct de vedere valoric, pecuniar, fără să fie necesară întârzierea şi prelungirea nejustificată a primului ciclu procesual printr-o desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, raportat şi la contextul general în care părţile litigante întreprind acţiuni comerciale de natură agricolă şi unde elementul timp este esenţial.

Mai mult, Curtea a constatat că tribunalul avea datoria să observe că, prin actul introductiv de instanţă, reclamantul a defalcat suma de 124.775 lei, în sensul indicării sumei reprezentând pierdere efectivă şi respectiv titlu de beneficiu nerealizat, în estimarea făcută de reclamantul însuşi, iar întinderea celor două categorii putea fi cu uşurinţă realizată printr-o eventuală suplimentare a probatoriului cu înscrisuri relevante ori cu un supliment de expertiză, cu un set de minime obiective strict axate spre a se putea concluziona în această direcţie.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (5) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 şi pct. 5 C. pr. civ., a admis recursul declarat de pârât şi a casat decizia recurată, cu consecinţa trimiterii dosarului la Tribunalul Timiş în vederea rejudecării apelurilor părţilor.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: