Principiul continuităţii în desfăşurarea procesului civil. Semnarea hotărârii de alţi judecători decât cei în faţa cărora au avut loc dezbaterile în fond.
| Comentarii |
|
Având în vedere că rectificarea practicatei deciziei recurate prin înlocuirea (menţionarea corectă) a numelui judecătorului care realmente a luat parte la dezbaterea în fond a pricinii s-a produs după ce aspectul invocat de petent în cererea de îndreptare fusese dedus judecăţii instanţei de recurs, constituindu-se într-un prim motiv de casare, precum şi faptul că din completul care a pronunţat încheierea de îndreptare a făcut parte tocmai judecătorul care nu a participat la dezbaterea în fond a pricinii, în temeiul art. 304 pct. 2 C. pr. civ. se impune casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre judecare aceleiaşi instanţe.
(Secţia civilă, decizia nr. 1186 din 20 martie 2002)
CURTEA,
Asupra recursului de faţă; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Ialomiţa, s. civ., prin sentinţa nr. 315/ din 36 mai 2000, a admis acţiunea introdusă de I. N. împotriva statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 2.500.000.000 lei (două miliarde cinci sute mii) despăgubiri civile, din care 59.842.807 lei daune materiale şi 2.440.157.193 lei daune morale, precum şi 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă instanţa a stabilit (considerat) ca fiind vechime în muncă perioada 9 aprilie - 22 octombrie 1997 cât a durat arestarea preventivă a reclamantului.
Sentinţa primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, care, prin decizia nr. 731 din 23 noiembrie 2000, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut următoarele:
în calitatea sa de asociat şi administrator la S.C. „P.-P." S.R.L. Săveni, la data de 9 aprilie 1997 reclamantul a fost arestat preventiv şi cercetat pentru infracţiuni de înşelăciune şi evaziune fiscală. După 198 zile de arest preventiv, cel în cauză a fost achitat pentru inexistenţa faptelor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. a C. pr. pen., prin dec. pen. nr. 358 A din 30 iunie 1999 a Tribunalului Ialomiţa, menţinută prin dec. pen. nr. 51 din 20 ianuarie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
Datorită arestării pe nedrept şi purtării procesului penal, reclamantului i-au fost produse daune materiale şi morale prin: neîncasarea salariului, cheltuieli privind plata onorariilor de avocat, respectiv, de expert şi de transport, plata unei persoane care să se îngrijească de cei doi copii minori, elevi, rămaşi fără nici un sprijin întrucât mama lor încetase din viaţă cu puţin timp înainte de arestarea reclamantului, intrarea în stare de colaps financiar a societăţii comerciale (ambii asociaţi fiind arestaţi), pierderea partenerilor de afaceri şi refuzul lor de a-şi onora obligaţiile asumate, cu consecinţa nerespectării obligaţiilor societăţii comerciale faţă de bugetul de stat şi băncii ceea ce a atras vânzarea părţilor sociale deţinute de S.C. „M. I." la jumătate din valoarea reală.
Sub aspect moral, privarea de libertate a reclamantului, survenită la puţin timp după decesul soţiei, i-a afectat grav sănătatea, iar presiunile psihice la care a fost supus pentru a recunoaşte faptele pe care nu le săvârşise şi tratamentul la care a fost supus de deţinuţii din aceeaşi celulă l-au adus în pragul disperării. Mai mult însă decât acestea l-a afectat stigmatul aruncat asupra copiilor săi consideraţi fiii unui infractor periculos, situaţie devenită de notorietate, cazul său fiind larg mediatizat prin presă, posturile de radio şi televiziune.
împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs în termen Ministerul Finanţelor Publice, care prin primul motiv de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 2 C. pr. civ., a susţinut că hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.
Recursul a fost înregistrat la 19 martie 2001, fixându-se termen de soluţionare a acestuia la 3 octombrie 2001.
Mai înainte de primul termen, respectiv la data de 18 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, a solicitat restituirea dosarului în vederea soluţionării unei cereri de îndreptare vizând tocmai primul motiv de recurs.
S-a dat curs cererii instanţei de apel care, prin încheierea din 27 septembrie 2001, a dispus rectificarea practicalei deciziei recurate prin înlocuirea (menţionarea corectă) a numelui judecătorului care realmente a luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.
Având în vedere că „îndreptarea" deciziei s-a produs după ce aspectul invocat de petent în cererea de îndreptare fusese dedus judecăţii instanţei de recurs constituindu-se într-un prim motiv de casare a deciziei pronunţate în cauză, precum şi faptul că în completul care a pronunţat încheierea de îndreptare a făcut parte tocmai judecătorul care nu a participat la dezbaterea în fond a pricinii, în temeiul motivului de casare sus-menţionat urmează a se admite recursul şi a se dispune casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
NOTĂ
Decizia instanţei de recurs s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 2 C. pr. civ., raportat la care s-a pronunţat o soluţie de casare a hotărârii Curţii de Apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Speţa, în modalitatea în care şi-a găsit rezolvarea în faţa instanţei de recurs şi potrivit elementelor rezultate din considerentele deciziei, pune problema dacă, într-adevăr, a avut loc o încălcare a principiului continuităţii în realizarea judecăţii la instanţa de apel şi dacă, astfel, deveneau incidente dispoziţiile art. 304 pct. 2 C. pr. civ.
Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. pr. civ. şi principiul continuităţii în desfăşurarea judecăţii.
Potrivit art. 304 pct. 2 C. pr. civ. cu referire la art. 312 alin. 3 C. pr. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.
Rezultă aşadar, că acest motiv de casare subzistă atunci când instanţa a cărei hotărâre se atacă nu a respectat principiul continuităţii completului de judecată.
Acest principiu ar presupune, într-o aplicare a sa integrală, ca judecarea cauzei să se realizeze, de la început şi până la sfârşit, de acelaşi complet într-o singură şedinţă, care să se încheie cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii întrucât, în această modalitate, judecătorii ar avea proaspete elementele cauzei şi şi-ar forma convingerea mai uşor, iar activitatea justiţiei ar fi mai eficace prin promptitudinea cu care s-ar restabili ordinea în circuitul civil. În dreptul nostru procesual civil acest principiu are, însă, o consacrare şi o aplicare limitate în sensul că hotărârea trebuie să fie pronunţată de aceiaşi judecători în faţa cărora au avut loc dezbaterile pe fond ale pricinii, în faţa cărora s-au pus concluzii privind fondul pretenţiilor formulate.
Necesitatea de a se asigura respectarea şi altor principii în desfăşurarea procesului civil - al contradictorialităţii, al dreptului de apărare ca şi imposibilitatea administrării întregului probatoriu la o singură şedinţă de judecată, au drept consecinţă acordarea mai multor termene.
în aceste condiţii, de multe ori, procesul nu se poate desfăşura în faţa aceluiaşi complet, aşa încât continuitatea este limitată la cerinţa ca hotărârea să fie pronunţată de aceiaşi judecători cu cei care au judecat fondul pricinii.
Raportat la această cerinţă, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. pr. civ. sancţionează tocmai încălcarea, nesocotirea principiului, întrucât normele care reglementează compunerea completului (şi a instanţei) au caracter imperativ, ele vor putea fi invocate în orice fază a procesului şi de oricare dintre părţi, inclusiv de instanţă din oficiu.
Chiar în situaţia în care nu se constituie în motiv de recurs, critica pe acest aspect poate fi invocată ca motiv de ordine publică, în condiţiile art. 306 alin. 2 C. pr. civ.
Raportat la datele speţei, se pune problema dacă a avut loc, într-adevăr, o încălcare a principiului continuităţii, care să sancţioneze hotărârea cu nulitate şi, în consecinţă, să ducă la casarea acesteia şi la trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei, soluţia curţii de apel a fost criticată, printre altele şi pentru faptul că hotărârea s-ar fi dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.
Anterior soluţionării recursului, în cauză s-a pronunţat însă o încheiere de îndreptare a erorii materiale, prin care s-a dispus rectificarea practicalei deciziei recurate prin „menţionarea corectă a numelui judecătorului care realmente a luat parte la dezbaterea în fond a pricinii."
Urmare a acestei rectificări - permisă în condiţiile art. 281 C. pr. civ., fiind vorba de o simplă eroare materială -, era evident că la judecata în apel a pricinii nu avusese loc o încălcare a principiului continuităţii.
în atare condiţii, critica formulată sub acest aspect rămânea fără obrect şi trebuia respinsă în consecinţă (în situaţia în care recurentul însuşi nu renunţa la susţinerea ei).
De aceea, este greşit considerentul instanţei de recurs că îndreptarea de eroare, intervenind după ce instanţa a fost învestită cu critica ce făcuse şi obiectul cererii de rectificare, se impunea casarea hotărârii.
O astfel de soluţie a fost una pur formală, ducând la reînvestirea inutilă a instanţei de apel, şi la prelungirea nejustificată a duratei procesului.
De asemenea, în considerentele deciziei se mai reţine ca argument al soluţiei şi faptul că „în completul care a pronunţat încheierea de îndreptare a făcut parte tocmai judecătorul care nu a participat la dezbaterea în fond a pricinii".
Este adevărat că încheierea de îndreptare a erorii materiale se supune aceluiaşi regim juridic ca şi hotărârea pe care o îndreaptă, în ceea ce priveşte deliberarea, întocmirea minutei şi semnarea acesteia, iar nerespectarea acestor cerinţe conduce la nulitatea încheierii.
îndreptarea erorilor se realizează verificându-se caietul grefierului şi confruntându-se susţinerile din cererea de rectificare cu realitatea consemnărilor făcute de grefierul de şedinţă.
De aceea, faptul că în alcătuirea completului ar intra un alt judecător decât cei care au judecat cauza de fond, nu poate constitui un impediment în soluţionarea cererii de rectificare şi nu poate atrage sancţiunea nulităţii încheierii pronunţate - important este ca în compunerea completului să intre numărul de judecători corespunzător, iar constituirea instanţei (cu grefier, procuror - atunci când se impune) să fie conformă cu dispoziţiile legale.
Altminteri, ar însemna ca în situaţia în care, de exemplu, la instanţa respectivă nu şi-ar mai desfăşura activitatea unul dintre judecătorii în faţa cărora au avut loc dezbaterile în fond, o cerere de rectificare să nu mai poată fi formulată.
De aceea, nici acest considerent al instanţei de recurs nu justifică soluţia de casare şi trimiterea cauzei spre judecare.
Concluzionând, în speţă, reluarea judecăţii pe temeiul art. 304 pct. 2 C. pr. civ. s-a dispus în mod greşit, în condiţiile în care nu a avut loc o încălcare a principiului continuităţii, ci s-a săvârşit o simplă eroare materială în ceea ce priveşte numele judecătorilor care au alcătuit completul - eroare ce fusese îndreptată însă, până la momentul soluţionării recursului, pe calea reglementată de art. 281 C. pr. civ.
| ← Revendicare. Decretul nr. 111/1951. Sentinţă judecătorească.... | Partaj. Competenţă materială. Acţiune introdusă înainte de... → |
|---|
