Restituirea cauzei la procuror în temeiul dispoziţiilor art. 333 C. proc. pen., pe motive de nulitate absolută a urmăririi penale în sensul art. 197 C. proc. pen. Nelegalitate

Comentarii

0

C. proc. pen., art. 217 alin. (4), art. 224, art. 333 Legea nr. 39/2003 Legea nr. 704/2001

Este greşită restituirea cauzei la procuror în temeiul art. 333 C. proc. pen., dispusă de instanţa de judecată înainte de începerea cercetării judecătoreşti. Nu există o încălcare a dispoziţiilor legale referitoare la asigurarea dreptului la apărare când există dovezi privind sustragerea inculpatului de la urmărirea penală.

C.A. Alba-Iulia, Secţia pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 43 din 7 martie 2006

Prin sentinţa penală nr. 355 din 28 decembrie 2005, pronunţată de Trib. Sibiu în dosar nr. 4241/2005, în baza art. 333 C. proc. pen. s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă I.C.C.J. privind pe inculpaţii P.C.O., P.C., Ş.V., M.D., C.I., C.C.Ş., S.M., C.V.B., în vederea refacerii şi completării urmăririi penale ocazie cu care se vor efectua următoarele:

- refacerea actelor de urmărire penală în ce-1 priveşte pe inculpatul C.I., efectuate fără citarea lui şi în lipsa acestuia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 175 şi urm. C. proc. pen., în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind citarea acestuia;

- efectuarea de către procuror a tuturor actelor de procedură penală care au fost delegate prin rezoluţia din 29 septembrie 2003, constatând nulitatea absolută a acestora;

- refacerea probelor efectuate în faza actelor premergătoare, înainte de începerea urmăririi penale;

- refacerea actelor de urmărire penală, efectuate în afara ţării noastre respectând dispoziţiile legale (Legea nr. 704/2001, art. 24, 26, Legea nr. 39/2003, Legea nr. 302/2004, Convenţia de la Viena - 1961, al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală adoptat la Strasbourgîn 8 noiembrie 2001);

- administrarea de probe în apărarea inculpaţilor în vederea respectării art. 202 C. proc. pen. privitor la rolul activ al procurorului, art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la principiul egalităţii armelor şi respectarea dreptului la apărare.

în baza art. 350 C. proc. pen., raportat la art. 139 alin. (2) C. proc. pen. s-a revocat măsura arestării preventive a inculpaţilor: P.C.O., Ş.V., C.C.Ş., S.M., P.C., M.D., C.V.B., şi s-a dispus punerea în libertate a acestora, dacă nu sunt arestaţi într-o altă cauză şi punerea în libertate a lui C.I.- arestat în lipsă.

S-a revocat măsura arestării preventive a inculpatului C.I. în baza art. 136 lit. c) raportat la art. 1451, 143 C. proc. pen. s-a luat faţă de inculpaţii P.C.O., Ş.V., C.C.Ş., S.M., P.C., M.D., C.V. B., măsura obligării de a nu părăsi ţara.

în baza art. 145 alin. (3) C. proc. pen., s-a pus în vedere inculpaţilor consecinţele nerespectării măsurii aplicate în sensul posibilităţii de a se lua una din celelalte măsuri preventive dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul parchetului de pe lângă I.C.C.J. nr. 297/P/2003 din data de 17 octombrie 2004, au fost trimişi în judecată inculpaţii: P.C.O., Ş.V., C.C.Ş., S.M., P.C., M.D., C.V.B. şi C.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire, aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, în scopul comiterii de infracţiuni grave, prevăzute de art. 7 alin. (1) Legea nr. 39/2003; de proxenetism; de trafic de persoane, trafic de minori; de spălare de bani; pentru săvârşirea infracţiunilor de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, în scopul comiterii de infracţiuni grave, reţinându-se în sarcina acestora că în anul 2001 s-au constituit într-un grup infracţional organizat în care fiecare membru avea sarcini bine stabilite, în scopul traficului de tinere românce în Spania, de obicei din familii cu o situaţie materială precară, cărora le promiteau locuri de muncă în străinătate bine plătite, aşa încât le determinau să accepte deplasarea în Spania, unde erau exploatate pe piaţa prostituţiei, membrii reţelei primind veniturile în întregime, pe care le transferau în ţară unde erau folosite la cumpărarea de bunuri imobile şi mobile sau erau utilizate în diverse activităţi comerciale aparent legale pentru a ascunde provenienţa ilicită a banilor.

Examinând cauza prin prisma excepţiilor invocate, instanţa de fond a apreciat că excepţiile invocate atrag incidenţa dispoziţiilor art. 197 alin. (1) şi (4), teza finală C. proc. pen., combinat cu art. 333 C. proc. pen., impunându-se restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii şi completării urmăririi penale.

Astfel, în esenţă, s-a susţinut în motivarea restituirii cauzei la procuror următoarele neregularităţi în activitatea de urmărire penală care atrag nulitatea absolută a acesteia: actele procedurale efectuate de procuror prin delegare sunt lovite de nulitate absolută, întrucât în cazul infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror şi nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 217 alin. (4) C. proc. pen. şi nici dispoziţiile art. 135 raportat la art. 132 din acelaşi act normativ; o mare parte din actele procedurale şi procesuale efectuate în cauză au fost realizate înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergătoare şi au fost reţinute ca probe incriminatorii în rechizitoriu, ceea ce conduce la o sesizare nelegală; înainte de a se dispune începerea urmăririi penale au fost audiaţi la sediul Ambasadei României din Madrid un număr de 8 martori sub identitate atribuită, declaraţiile acestora fiind reţinute ca mijloc de probă în rechizitoriu, deşi au fost încălcate sub aspectul administrării acestora dispoziţiile Legii nr. 704/2001, Convenţia de la Viena şi Statutul misiunilor diplomatice; Legea nr. 39/2003, Convenţia Europeană privind cooperarea în materie penală; procurorul a respins fără să motiveze administrarea unor probe cerute de inculpaţi, probe utile cauzei încălcându-se disp. art. 202 C. proc. pen., art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitor la principiul egalităţii armelor şi respectiv dreptul la apărare; în ce-1 priveşte pe inculpatul C.I., acesta nu a fost chemat în faţa organului de urmărire penală încălcându-se dispoziţiile art. 237 pct. 2 C. proc. pen. şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la existenţa unui proces echitabil şi art. 24 din Constituţia României; procurorul care a instrumentat urmărirea penală nu avea conform Legii nr. 92/1992 competenţa să instrumenteze o astfel de cauză, vechimea acestuia în magistratură nepermiţându-i să funcţioneze la Parchetul de pe lângă I.C.C.J.

Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a reţinut că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, astfel că sunt aplicabile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., art. 5 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil şi de a fi eliberat pe durata procesului.

S-a apreciat totuşi că pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a se împiedica sustragerea inculpaţilor de la urmărirea penală şi fiind îndeplinite _şi cerinţele art. 143 alin. (1) C. proc. pen., se justifică a se lua faţă de inculpaţi măsura obligării de a nu părăsi ţara [art. 145 alin. (1) rap. la art. 136 lit. b) C. proc. pen.]

Prin decizia penală nr. 43/2006, C.A. Alba-Iulia:

A admis recursul declarat de parchet şi a casat hotărârea atacată în întregime şi a trimis cauza în vederea continuării judecăţii aceleiaşi instanţe de fond.

A menţinut starea de arest a inculpaţilor.

A respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii-recurenţi.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut:

Sub un prim aspect, se constată că instanţa de fond prin sentinţa penală supusă controlului de legalitate a dispus restituirea cauzei la procuror în temeiul art. 333 C. proc. pen., criticând că în cursul urmăririi penale au fost încălcate o serie întreagă de drepturi procesuale ale inculpaţilor, astfel încât urmărirea penală este lovită de nulitate absolută, în sensul art. 197 C. proc. pen.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 333 C. proc. pen. rezultă că în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă-alin. (1).

In alin. (2) al aceluiaşi articol se menţionează expres că „instanţa este obligată să arate motivele pentru care a dispus restituirea... faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce mijloace de probă...”.

In speţă, raportând temeiul juridic în baza căruia instanţa de fond a dispus restituirea - art. 333 C. proc. pen. - la actele şi lucrările dosarului, se constată că acesta este greşit. Aceasta deoarece în cauză nu s-a început cercetarea judecătorească. Mai mult decât atât, se constată că inculpaţii nici nu au fost audiaţi cu privire la incriminările care li se aduc prin actul de sesizare al instanţei şi nu a fost administrată nici o probă necesară rezolvării cauzei.

Mergând pe considerentele care au dus la restituirea cauzei la procuror, instanţa de fond în mod legal trebuia să facă trimiterea la art. 332 C. proc. pen., în loc de art. 333 C. proc. pen., atâta timp cât a constatat că urmărirea penală este lovită de nulitate absolută, deoarece a fost efectuată de un procuror şi respectiv de organe de cercetare necompetente din punct de vedere material.

Analizând punctual considerentele primei instanţe, se observă că s-a reţinut în motivare încălcarea a numeroase dispoziţii procedurale în activitatea de urmărire penală, fapt ce a dus la o sesizare nelegală a instanţei de judecată, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., motiv pentru care se impune restituirea cauzei la procuror.

Astfel, s-a reţinut că procurorul A.A. care a efectuat urmărirea penală în cauză şi a emis rechizitoriul nu a îndeplinit şi nu îndeplineşte cerinţele legale privind competenţa funcţională, având o vechime în magistratură de 3 ani, când potrivit dispoziţiilor Legii nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească pentru a avea competenţa funcţională legală, trebuia să aibă o vechime de 8 ani neexistând nici un alt decret privind promovarea p/ocurorului menţionat-în cadrul Parchetului de pe lângă I.C.C.J, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

Văzând actele dosarului, Curtea a constatat că în mod nelegal instanţa de fond a constatat nulă urmărirea penală pe acest considerent.

Astfel, procurorul A.A. a fost numită în magistratură prin Decretul nr. 414 din 24 octombrie 2000 al Preşedintelui României (M. Of. nr. 559/2000).

Prin Ordinul nr. 1116 din 21 august 2003 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă C.S.J., în temeiul art. 95 alin. (2) , art. 98 Legea nr. 92/1992 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 179/1999, prin Ordinul nr. 2381/C din 7 august 2003 al Ministrului Justiţiei, prin care procurorul A.A. de la Parchetul de pe lângă Jud. Sectorului 2 Bucureşti, a fost promovat în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Trib. Bucureşti şi s-a menţinut începând cu data de 1 septembrie 2003 delegarea sus-numitului procuror în funcţia de procuror în cadrul Secţiei de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog din Parchetul de pe lângă C.S.J. dispusă prin Ordinul nr. 328/2003.

Acest ordin nu a fost desfiinţat. Ori, în atare condiţii, procurorul A. A. avea competenţă din punct de vedere material şi funcţional să efectueze urmărirea penală în cauză, fiind respectate normele de competenţă prevăzute de art. 209 C. proc. pen.

Este adevărat că alin. (6) al art. 209 C. proc. pen. a fost introdus prin art. unic din O.U.G. nr. 72/2004 (M. Of. nr. 909 din 6 octombrie 2004), însă în stabilirea procurorului competent să efectueze urmărirea penală, atunci când aceasta este obligatorie, se aplică şi dispoziţiile art. 28 alin. (3) Legea nr. 92/1992 de organizare judecătorească, potrivit cărora procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor din subordine, ceea ce permitea efectuarea urmăririi şi de către un procuror din parchetul ierarhic superior celui competent, aşa cum este cazul în speţă.

Sub un alt aspect, instanţa de fond a reţinut că infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii sunt infracţiuni pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală revine în mod obligatoriu procurorului, fiind lovite de nulitate absolută actele efectuate de organele de cercetare în urma delegării competenţei de către procuror.

Prima instanţă a analizat insuficient materialul probator şi a interpretat eronat dispoziţiile legale ce reglementează urmărirea penală.

Astfel, infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată -art. 7 alin. (1) Legea nr. 39/2003, privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a), art. 13 alin. (1) şi (3) Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, art. 23 alin. (1) lit. a) şi c) Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism intră în competenţa procurorului de a efectua urmărirea penală, conform dispoziţiilor legilor speciale mai sus arătate, respectiv dispoziţiilor art. 21 Legea nr. 678/2001 şi art. 11 Legea nr. 39/2003. este evident că aceste dispoziţii speciale se coroborează cu dispoziţiile art. 209 C. proc. pen. şi art. 217 alin. (4)

C. proc. pen.

De regulă, întreaga activitate de strângere a probelor trebuie să fie efectuată de către procurorul competent, atunci când urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, însă sunt valabile şi actele de cercetare efectuate de un organ al poliţiei sau de un procuror de la un parchet inferior în grad în baza delegaţiei date de procurorul competent să efectueze cercetarea penală [art. 217 alin. (4) C. proc. pen.]

Este lipsit de orice raţiune ca în situaţia în care volumul activităţilor de urmărire penală este deosebit de laborios activităţi ce implică ridicări de obiecte, percheziţii domiciliare, verificări bancare etc. să se constate nulă urmărirea penală, pe considerentul că procurorul competent nu a efectuat personal întreaga activitate de strângere a probelor, aşa cum a constatat instanţa de fond.

Prin art. 217 alin. (4) C. proc. pen., legiuitorul nu a impus nici o limitare a actelor de urmărire penală ce pot fi îndeplinite de către organele de poliţie sau de un procuror de la un parchet inferior în grad, în baza delegaţiei, singura condiţie fiind aceea ca aceste acte să fie realizate conform prevederilor legale şi sub supravegherea directă a procurorului competent.

In cauză, prin rezoluţie procurorul competent a dispus delegarea organelor de poliţie ale Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog - Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate pentru efectuarea unor acte de urmărire penală: identificarea şi audierea membrilor reţelei asupra împrejurărilor comiterii faptelor şi stabilirea participaţiei penale, a victimelor traficului şi a martorilor care au cunoştinţă de aceste fapte, identificarea bunurilor dobândite de membrii reţelei şi orice acte de urmărire penală care se impun pentru soluţionarea cauzei. Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că organele de poliţie au fost delegate să efectueze practic toată ancheta în cauză cum a reţinut instanţa de fond. Examinând actele şi lucrările dosarului, se constată că şi procurorul personal a efectuat acte de cercetare în scopul strângerii de probe privitoare la infracţiune, la vinovăţia inculpaţilor şi la răspunderea penală a acestora. Astfel, a procedat personal la audieri de martori, recunoaşteri din grup după planşă foto, audierea inculpaţilor (ridicarea de bunuri, instituire sechestru asigurător).

Pentru aceste considerente, sub acest aspect urmărirea penală nu este lovită de nulitate absolută, iar motivarea instanţei de fond nu poate fi primită.

S-a reţinut de către instanţa de fond că o mare parte din actele procesuale şi procedurale s-au efectuat înaintea începerii urmăririi penale, în faza actelor premergătoare, contrar dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., fapt ce atrage nulitatea acestora.

Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că începerea urmăririi penale faţă de toţi inculpaţii din cauză s-a dispus la data de 20 aprilie 2004 prin rezoluţia procurorului

Anterior începerii urmăririi penale, deci în faza actelor premergătoare organele de poliţie în baza delegării date de procuror au procedat la audieri de martori, au efectuat recunoaşteri din grup.

După data începerii urmăririi penale, s-a procedat în continuare la administrarea de probe cu privire la existenţa infracţiunilor pentru care s-a început urmărirea penală, vinovăţia sau nevinovăţia inculpaţilor, efectuându-se în acest scop o vastă activitate probatorie, constând în audieri de martori prin protejarea identităţii acestora, recunoaşteri din grup după planşă foto, percheziţii domiciliare, percheziţii în sistemele informatice, ridicări de înscrisuri, constatări tehnico-ştiinţifice, constatări ale organelor de specialitate (garda financiară, finanţele publice, adrese bănci etc.), interceptări şi înregistrări audio.

Ca atare, materialul probator a fost administrat atât în faza actelor premergătoare în baza delegării din partea procurorului competent, cât şi după începerea urmăririi penale cu respectarea normelor procedurale ce reglementează această materie.

Este semnificativ a se preciza că în cauză, interceptările convorbirilor telefonice s-au efectuat în temeiul autorizaţiei dată de judecător pe baza actelor premergătoare, iar audierile de martori cu identitate schimbată au avut loc atât în faza actelor premergătoare cât şi după începerea urmăririi penale.

Sub aspectul efectuării de acte de urmărire penală, respectiv audierii de martori în sediul Ambasadei României din Madrid (Spania) cu încălcarea celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia Europeană de asistenţă juridică în materie penală (8 noiembrie 2001 Ctrasbourg, Legea nr. 704/2001, Convenţia de la Viena şi Statutul misiunilor diplomatice (1961), Legea nr. 39/2003, fapt ce atrage nulitatea urmăriri penale, sunt de precizat următoarele:

Prin rezoluţia procurorului organele de cercetare penală din cadrul

D.G.C.C.O.A., au fost delegate de Parchetul de pe lângă I.C.C.J., Secţia de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog să efectueze acte de urmărire penală, întrucât urmare a activităţilor informative desfăşurate în cauză, s-a stabilit că pe relaţia România-Spania acţionează o reţea de trafic internaţional de persoane, cu ramificaţii în mai multe judeţe din România fiind identificaţi şi membrii ai reţelei care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul Spaniei. Astfel au audiat mai mulţi martori incluşi în programe speciale de protecţie a martorilor, în acest scop, o echipă formată din procuror şi doi ofiţeri din cadrul D.G.C.C.O.A. s-au deplasat în Spania în vederea audierii la sediul Ambasadei Române din Madrid a mai multor martori incluşi în programul de protecţie a martorilor de către autorităţile spaniole (8 martori).

Sub acest aspect conform practicii constante a CEDO, este preferabil ca inculpatul să asiste la interogarea martorilor. Curtea admite însă că sunt situaţii când instanţa internă poate (şi trebuie să examineze cu deosebită atenţie) să aprecieze că interesele inculpatului sunt mai puţin importante decât cele ale garantării securităţii martorilor.

Rolul instanţei de judecată este de a analiza în ce măsură procedura urmată de organele de urmărire penală a compensat suficient obstacolele de care s-a lovit apărarea datorită anonimatului martorilor şi audierii lor la sediul Ambasadei Române din Spania.

De principiu, utilizarea acestor depoziţii nu reprezintă în sine o încălcare a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste raţiuni, în speţă instanţa de fond trebuia să pună în balanţă interesele apărării şi argumentele ce militează în favoarea anonimatului martorilor audiaţi în sediul ambasadei, cu alte cuvinte judecătorul fondului trebuia să aprecieze dacă în această procedură interesele legitime ale organelor de urmărire penală se regăsesc ţinând seama de complexitatea unei cauze cum este cea privind traficul de persoane.

In dreptul nostru, funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu-se pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită [art. 63 alin. (2) C. proc. pen]. Potrivit acestor dispoziţii, instanţa de judecată are posibilitatea, dar şi obligaţia de a aprecia fiecare element de probă obţinut şi pertinenţa pe care acesta îl produce operaţiune în urma căreia motivat poate respinge o atare probă. In plus, în cauză depoziţiile acestor „martori anonimi” nu sunt singurele probe pe care şi-au întemeiat organele de urmărire penală rechizitoriul, ci s-au dispus şi administrat şi alte probe pe care le-au coroborat cu declaraţiile martorilor anonimi.

In acest context, este de precizat că Legea nr. 678/2001 instituie un adevărat sistem de protecţie şi de asistenţă a victimelor traficului de persoane, prevăzându-se în dispoziţiile art. 28 că cetăţenilor români aflaţi pe teritoriul altor ţări, victime ale traficului de persoane li se acordă la cerere asistenţă de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României în acele ţări.

S- a mai reţinut prin hotărârea instanţei de fond că procurorul a respins fără să motiveze probele solicitate de inculpaţi în cursul urmăririi penale, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 202 C. proc. pen. şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Verificând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, se constată că în cauză, fiecare cerere de probaţiune solicitată de inculpaţi personal sau prin apărători a fost soluţionată prin rezoluţie sau ordonanţă motivată. Atâta timp cât procurorul cauzei şi-a motivat în fapt şi în drept soluţia cu privire la cererea de probaţiune formulată de inculpaţi în apărare, nu se poate susţine că li s-a încălcat dreptul ia apărare

In plus, este de observat că judecătorul fondului în considerentele hotărârii nici nu a arătat în concret care au fost probele solicitate de către inculpaţi şi asupra cărora nu s-a pronunţat motivat procurorul, ci a folosit o exprimare generică care nu are decât semnificaţia însuşirii susţinerilor inculpaţilor prin apărători în legătură cu acest aspect.

Nu este lipsit de importanţă să se sublinieze că procurorul cauzei a dispus administrarea de probe şi în favoarea inculpaţilor atunci când a apreciat că aceste probe sunt concludente şi utile cauzei.

Prin urmare, cererile de probaţiune solicitate de inculpaţi au fost respinse motivat de organele de urmărire penală, astfel încât nu le-a adus nici o atingere dreptului inculpaţilor la un proces echitabil cum greşit a reţinut instanţa de fond.

în fine, s-a susţinut de către prima instanţă în ce-1 priveşte pe inculpatul C.I. că nu i-a fost comunicată începerea urmăririi penale şi nu au fost efectuate procedurile legale privind citarea sa în cursul urmăririi penale şi cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală.

Concluzia la care a ajuns instanţa de fond este greşită.

Astfel, din actele dosarului de urmărire penală rezultă că prin ordonanţă, procurorul a dispus în temeiul art. 235 C. proc. pen. punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului care a fost arestat preventiv, conform încheierii Trib. Bucureşti, Secţia I penală, (dosar nr. 2603/2004) şi s-a ordonat emiterea mandatului de arestare preventivă în lipsă, deoarece prin probe şi dovezi de ieşire din ţară s-a procedat la darea în urmărire generală a inculpatului C. I., căutare prin Interpol şi darea în urmărire internaţională.

Raportat la aceste împrejurări, sustragerea numitului inculpat de la urmărirea penală este evidentă, sustragerea reprezentând tocmai temeiul emiterii mandatului de arestare preventivă în lipsă.

A constata nulă urmărirea penală, pe considerentul că în cursul urmăririi penale inculpatul C.I. nu a fost citat niciodată conform art. 175 şi urm. C. proc. pen., în contextul redat mai sus, apare ca lipsită de orice logică.

De altfel, este de precizat că trimiterea în judecată a inculpatului C. I. a fost efectuată în conformitate cu art. 254 C. proc. pen., întrucât deşi a fost dat în urmărire generală şi internaţională, nu s-a reuşit depistarea acestuia.

Faţă de aceste considerente, recursul parchetului se priveşte ca fondat şi a fost admis şi potrivit art. 38513 pct. 2 lit. c) rap. la art. 3859 pct. 171 C. proc. pen. să caseze în tot sentinţa penală atacată cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de fond, Trib. Sibiu, în vederea continuării judecăţii cauzei.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: