Insolvenţă. Angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006. Încetare de plăţi
| Comentarii |
|
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4662 din 16 iunie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 306 din 3.04.2015 pronunţată în dosarul nr. .../2012/a1 al Tribunalului Bistriţa Năsăud s-a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamanta creditoare Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, în contradictoriu cu lichidatorul judiciar Cabinet individual de insolvenţă - D.D., şi îndreptată împotriva pârâtei I.C., în calitate de administrator al debitoarei SC P.G. SRL.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că răspunderea patrimonială reglementată de art. 138 din Legea 85/2006 este o răspundere menită să asigure acoperirea pasivului debitoarei, în situaţia în care prin vânzarea activelor acesteia nu sunt recuperate toate creanţele stabilite în cauză.
Aşa fiind, această răspundere instituită în sarcina membrilor organului de conducere a debitoarei este o răspundere delictuală cu caracter special în condiţiile în care împrumută elementele esenţiale ale răspunderii delictuale de drept comun (statornicite de art. 969 din VCC şi respectiv de art. 1349 din NCC) dar intervine exclusiv în situaţiile expres şi limitativ prescrise de art. 138 lit. a-g din legea 85/2006. Ca atare, legiuitorul a reglementat un caz de răspundere delictuală de sine stătător, cu reguli derogatorii de la dreptul comun în această materie, care se declanşează numai în anumite condiţii şi implicit are o reglementare proprie, ea derivând din săvârşirea cel puţin a uneia dintre faptele enumerate în textul de lege mai sus menţionat.
Pe cale de consecinţă, antrenarea acestei răspunderi delictuale speciale necesită, alături de existenţa unui prejudiciu de natură civilă materială ( reprezentat de datoriile societăţii) şi comiterea a cel puţin uneia dintre faptele prevăzute de art. 138 lit. a-g din legea 85/2006, un raport cert de cauzalitate între fapta imputată şi paguba pricinuită, precum şi vinovăţia persoanei a cărei răspundere se solicită a fi angajată pe această cale procesuală civilă - aspecte ce trebuie pe deplin probate.
În speţa de faţă însă, deşi codul de procedură civilă impune fără îndoială principiul potrivit căruia cel care face o susţinere pe parcursul procesului are implicit obligaţia de a o dovedi reclamanta creditoare s-a rezumat doar la înregistrarea prezentei acţiuni fără a căuta să-şi probeze susţinerile şi fără a urmări derularea demersului judiciar demarat din iniţiativa sa - nu s-a înfăţişat înaintea instanţei de judecată prin reprezentanţii săi, nu a propus probe pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei şi nu şi-a exprimat poziţia procesuală asupra aspectelor semnalate de lichidatorul judiciar.
Totodată, trebuie precizat că reclamanta creditoare a aşezat la fundamentul prezentei acţiuni civile în răspundere patrimonială a pârâtului administrator statutar, două dintre faptele prevăzute expres şi limitativ de art. 138 alin1 din Legea 85/2006, respectiv cele enumerate de lit. d şi lit. e din textul de lege anterior arătat.
În ceea ce priveşte prima pretinsă faptă culpabilă, (a fost invocată, fără a fi detaliată în concret şi probată ca atare) s-a reţinut că lichidatorul judiciar, în urma examinării documentelor depuse de administratorul statutar al debitoarei, nu a evidenţiat existenţa unor nereguli în ţinerea evidenţei contabile, Astfel, aşa cum reiese din cuprinsul raportului privind cauzele si împrejurările care au dus la apariţia stării de insolventă, întocmit in baza art. 59 din Lege nr. 85/2006, se arată că insolventa debitoarei se datorează unor cauze obiective (fiind evocată criza economică), fără a implica culpa vreunei persoane din conducerea societăţii.
Pe cale de consecinţă, raportat la premisele de fapt mai sus expuse şi luând în considerare imposibilitatea de reţinere în sarcina pârâtului a pretinsei fapte mai sus menţionate de natură a antrena răspunderea patrimonială (pârâtul fiind acoperit sub aspectul răspunderii prin predarea actelor contabile), apreciem că nu se mai impune analizarea celorlalte elemente inerente acestei răspunderi, respectiv existenţa şi întinderea pagubei, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei autorului pretinsei fapte, cu aceeaşi menţiune că reclamanta nu a făcut nici în privinţa lor o referire concretă şi o dovedire adecvată.
În ceea ce priveşte „cel de al doilea capăt de acuzare”, respectiv pretinsa faptă de ascundere a unei părţi din activul patrimonial (prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. e din Legea 85/2006), având în vedere concluziile raportului întocmit conform art. 59 din legea mai sus arătată de lichidatorul judiciar şi analizele efectuate pe marginea evoluţiei activului patrimonial, instanţa a apreciat ca nedovedită de către reclamantă şi această a doua faptă imputată, în condiţiile în care reclamanta nu a căutat să combată, punctual şi fără echivoc, împrejurările învederate şi care sunt de natură să infirme susţinerile reclamantei întemeiate doar pe raportările contabile depuse la organul fiscal pentru anul 2011.
În acest sens merită relevate aspectele consemnate în cuprinsul întâmpinării de lichidatorul judiciar - Cabinet individual de insolvenţă D.D. (instanţa le apreciază ca reale în condiţiile în care nu s-a făcut proba contrarie) şi legate de dinamica activelor circulante şi a datoriilor pentru perioada 2010-2011, din situaţiile statistice rezultând o descreştere a volumului de active circulante cel puţin proporţională cu nivelul datoriilor înregistrate, concluzia fiind că aceste stocuri existente la un moment dat şi invocate de reclamantă în sprijinul cererii introductive au fost folosite pentru acoperirea datoriilor, în acelaşi scop fiind folosite se pare si unele resurse proprii.
Prin urmare, plecând de la consideraţiile mai sus consemnate şi apreciind totodată că reclamanta nu a probat nici existenţa unui raport de cauzalitate între această pretinsă faptă, datoriile acumulate şi intrarea în insolvenţă a debitoarei şi nici existenţa fără putinţă de tăgadă a vinovăţiei pârâtului, în temeiul art. 11 lit. g din Legea 85/2006, s-a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de creditorul Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi îndreptată împotriva îndreptată împotriva pârâtei I.C., conform dispozitivului prezentei hotărâri.
Un alt argument ce pledează în favoarea acestei soluţii constă în aceea că prezenta creditoare a demarat acest demers judiciar în format tipizat, nu imediat după depunerea raportului întocmit potrivit art. 59 din Legea 85/2006, ci după depunerea la dosar de către lichidatorul judiciar a raportului final cu propunere de închidere întemeiat pe art. 131 din actul normativ arătat, creditoarea optând nu pentru avansarea cheltuielilor necesare continuării procedurii, cum era normal şi legal, ci pentru promovarea unei acţiuni civile în răspundere patrimonială mânată de dorinţa de a împiedica închiderea insolvenţei şi de a încerca „în extremis” recuperarea creanţei deţinute împotriva debitoarei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud solicitând admiterea recursului si obligarea administratorului statutar al societăţii P.G. SRL, respectiv numita I.C., la suportarea pasivului societăţii debitoare in suma de 17.333 lei.
În motivele de recurs se arată că prin încheierea civila nr. 572 din data de 27.03.2012 pronunţata de Tribunalul Bistrita-Nasaud in dosarul nr. .../2012 s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a falimentului împotriva debitoarei Soc. P.G. SRL fiind desemnat ca lichidator judiciar Cil D.D..
Având in vedere prevederile al.3 al art. 138 din Legea 85/2006 formulam prezenta cerere prin care solicitam instanţei sa dispună obligarea fostului administrator al societăţii debitoare la plata pasivului înscris la masa credala, respectiv la plata din averea personala a sumei de 17.333 lei.
Menţionează recurenta că este un creditor ce deţine 93,6% din valoarea creanţelor inscrise la masa credala astfel ca are legitimare procesuala activa de a formula aceasta cerere întemeiata pe art. 138 alin 1 lit. d si e din Legea insolventei..
Potrivit art. 138 alin. 1 lit. d sunt prevăzute alternativ 3 fapte pentru care poate fi antrenata răspunderea patrimoniala a organelor de conducere, respectiv ca cel răspunzător a ţinut o contabilitate fictiva, a făcut sa dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea in conformitate cu legea.
Debitoarea, prin administrator, a depus raportările contabile la organul fiscal doar pentru anii 2009, 2010 si 2011.
Totodată, din planul de reorganizare propus de către debitoare si din raportările contabile, cele care au fost depuse la organul fiscal pentru anul 2010 rezulta faptul ca societatea debitoare are figura cu: active circulante in valoare de 63.021 lei;
stocuri: 44.843 lei; casa si conturi banei in cuantum de 17.978 lei.
Din raportările contabile pentru anul 2011, înainte de deschiderea procedurii insolventei, rezulta faptul ca societatea debitoare figura cu: active circulante in valoare de 19.341 lei; stocuri: 13.217 lei; casa si conturi banei in cuantum de 5.924 lei.
Valoarea bunurilor predate către lichidatorul judiciar este cu mult mai mica decât valoarea patrimoniului ce reiese din raportările contabile.
Atâta timp cat nu s-au dat explicaţii pertinente ce s-a intamplat cu activele imobilizate, activele circulante si cu sumele din casa si conturi in banei, considera ca administratorul societăţii I.C. se face vinovata de ascunderea activului societăţii debitoare fiind incidente fata de aceasta dispoziţiile art. 138 alin. 1 HL-e, din Legea nr. 85/2006.
Toate acestea atrag răspunderea personala a fostului administrator statutar atâta timp cat acesta a ascuns in mod vădit patrimoniul debitoarei, fapt sancţionat de art. 138 alin. 1 lit. e din Legea nr. 85/2006 cu suportarea din averea personala a pasivului societatifr
Conform prevederilor art.138, al. 1, din Legea 85/2006 7a cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (...)
d) au ţinut o contabilitate fictiva, au făcut sa dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea in conformitate cu legea,."
Instituţia noastră, in calitate de creditor inscris la masa credala, a suferit un prejudiciu reprezentat de creanţa nerecuperata de la debitoarea Soc. P.G. Bistriţa, prejudiciu suferit din cauza faptului ca administratorul statutar nu si-a indeplinit obligaţiile prevăzute de lege.
Apreciază ca in cauza sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii materiale patrimoniale a paratului, respectiv comiterea faptei ilicite, prejudiciul cert.lichid si exigibil cauzat creditorilor societăţii, vinovăţia paratei, raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si paguba produsa, astfel ca solicitam admiterea cererii recurentei asa cum a fost formulata.
Un prim aspect ar fi faptul ca nici paraţii si nici lichidatorul judiciar nu au infirmat afirmaţiile conform cărora parata, in calitate de asociat si administrator al societăţii, a predat doar parţial lichidatorului judiciar bunurile din patrimonial societăţii si a depus la organul fiscal raportările contabile doar pana in anul 2011.
De asemenea, s-a arătat ca din raportările contabile ce au fost depuse la organul fiscal pentru 2011 rezulta faptul ca debitoarea figura cu active circulante în valoare de 19.341 lei, stocuri 13.217 lei lei, bani în casa si conturi banei în suma de 5.924 lei , având un profit de 11.958 lei. Astfel, consideram ca nu s-a justificat cu explicaţii pertinente care a fost destinaţia ce a fost data celor evidenţiate în raportările aferente anului 2011.
Tribunalul a indicat ca nu exista raport de cauzalitate între ilicitul imputat si ajungerea entităţii în stare de insolventa. Aceasta poziţie nu poate fi corecta si legala, deoarece evidentele contabile trebuie sa reflecte o imagine fidela a patrimoniului. Numai astfel creditorii, direct interesaţi în reconstrucţia prompta si completa a patrimoniului debitoarei, sunt protejaţi fata de datornicii care nu respecta regulile de afaceri privitoare la conducerea evidentelor contabile în mod corect.
Noţiunea de evidente ale debitorului include orice înscrisuri sau documente, care au destinaţia sa asigure informarea despre starea economica si deciziile persoanei morale.
În consecinţa, răspunderea administratorului pentru acoperirea pasivului intervine si atunci când se poate stabili o legătura de cauzalitate între starea de insolventa si acţiunea de falsificare ori dispariţia evidentelor contabile, neavând relevanta daca este vorba de partea de contabilitate generala, financiara sau de contabilitatea de gestiune-primara.
În mod firesc, se bucura de protecţie legala toate înscrisurile care au menirea de a asigura informarea permanenta despre situaţia patrimoniala a entităţii.
Legea insolventei are în vedere trei modalităţi alternative de săvârşire ale acestei faptei. într-o prima varianta, răspunderea pe acest temei operează, daca se constata existenta unui raport de cauzalitate între ajungerea debitoarei în stare de insolventa si faptul tinerii contabilităţii în mod fictiv.
În al doilea rând, pronunţarea unei hotărâri de admitere a acţiunii este posibila, daca se constata existenta unui raport de cauzalitate între intrarea debitoarei în incapacitate de plata si dispariţia unor documente contabile.
În cea de a treia modalitate intervine conceptul, aparent mai generos, al evidentelor contabile întocmite cu nerespectarea prescripţiilor legale, răspunderea
putând fi antrenata daca se dovedeşte ca starea de insolventa a fost determinata de neconducerea evidentelor societăţii conform legii.
4) Tinerea unei evidente fictive, dispariţia unor documente contabile sau netinerea evidentei contabile în conformitate cu legea nu reprezintă activităţi producătoare de prejudiciu, însa ele pot favoriza starea de insolventa prin ascunderea unor active sau parti din acestea, prin plata cu întârziere a unor creanţe, în măsura în care întârzierea este generatoare de dobânzi sau penalităţi.
Răspunderea pentru acoperirea pasivului este o răspundere subiectiva fundamenta doar pe culpa intenţionala dovedita .Utilizarea prezumţiilor simple în mecanismul probatiunii este însa compatibila cu specificul acestei proceduri.
Doctrina s-a pronunţat în sensul ca „refuzul pârtii de a remite instanţei documentele de comerţ sau corespondenta comerciala poate fi încadrat în categoria indiciilor obiective de natura sa întemeieze prezumţii judiciare.
Refuzul predării evidentei contabile poate constitui un indiciu semnificativ pe care judecătorul sa-si întemeieze prezumţii determinante în acest sens, daca motivarea sub aspectul prezumţiilor judiciare este pertinenta, completa, întemeiata, omogena si convingătoare.
Jurisprudenta a considerat ca nepredarea documentelor contabile, chiar dupa repetate somaţii, ori nepredarea acestor documente dupa aproape un an de la deschiderea procedurii, nereconstituirea lor completa, desi au fost acordate termene succesive în acest scop si nefurnizarea de către administratorul statutar a datelor referitoare la situaţia patrimoniului debitoarei sunt semne în raport de care se poate deduce ca evidenta contabila nu a fost deloc întocmita ori a fost distrusa.
În acest context, de amintit sunt si indicatorii financiari aferenţi anului 2011, anterior amintiţi, astfel încât susţinerea conform căreia nefurnizarea datelor cu privire la activul patrimonial nu intra sub incidenţa prev. art. 138 lit. d si e din Legea nr. 85/2006, faptele imputate pârâtei neavând caracter intenţional, nu poate fi corecta.
Nedepunerea tuturor documentelor contabile si nefurnizarea de către administratorul statutar a datelor referitoare la situaţia patrimoniului debitoarei sunt în speţa indicii semnificative creditorii sa-si poată întemeia prezumţiile judiciare ca evidenta contabila
nu a fost deloc întocmită ori a fost distrusa în scopul ascunderii unor active si ca între aceasta fapta si ajungerea debitoarei în stare de insolventa exista un raport clar de cauzalitate.
Prin neconformitatea „lato sensu" a tinerii contabilităţi a avut loc o disimulare a unor bunuri, valori si elemente ale activului patrimonial, cu atât mai mult cu cât folosirea elementelor de activ în interesul societăţii ar fi permis stingerea pasivului, având o valoare superioara acestora, cu atât mai mult cu cât este vorba despre debite bugetare, în cazul cărora valoarea accesoriilor este semnificativa.
Prin urmare, creditorii, direct interesaţi în reconstrucţia prompta si completa a patrimoniului debitoarei, au fost prejudiciaţi neavând acces la înscrisurile sau documentele care aveau destinaţia sa asigure informarea despre starea economica si deciziile persoanei morale si care le-ar fi permis sa acţioneze în vederea acoperii pasivului sau a limitării acestuia.
Mai mult, parata nu a predat aceste bunuri si nici nu a dovedit modalitatea de ieşire din patrimoniul debitoarei a activelor evidenţiate în ultimul bilanţ depus, nejustificând nici destinaţia pe care a dat-o disponibilităţilor băneşti. Asa fiind, exista suficiente indicii care pot fundamenta si prezumţia ca pârâta a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice, determinând societatea sa ajungă în stare de insolventa.
Fiind întrunite condiţiile de fond si forma pentru antrenarea răspunderii executivului, prima instanţa în mod greşit a respins acţiunea noatra întemeiata pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Cu privire la ultimul argument invocat de către instanţa de fond pentru respingerea acţiunii, respectiv faptul ca instituţia noastră a demarat acesta acţiune "in format tipizat" si nu imediat dupa întocmirea raportului întocmit potrivit art. 59 din Legea 85/2006 privind procedura insolventei, ci dupa depunerea raportului final de către lichidatorul judiciar, creditoarea fiind "manata de dorinţa de a impiedica inchiderea procedurii si de a incerca, in extremis, recuperarea creanţei deţinute împotriva debitoarei", arătam următoarele aspecte:
Scopul principal al legii privind procedura insolventei il reprezintă acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa. Acoperirea pasivului debitorului costa in plata tuturor creanţelor, astfel, procedura insolventei urmăreşte, ca prim scop, satisfacerea intereselor creditorilor prin încasarea creanţelor de către creditori. De aici, consecinţa ca toate masurile dispuse pe parcursul desfăşurării procedurii vor trebui sa corespunda acestui scop.
Astfel, atâta timp cat instituţia recurentă are indicii temeinice pentru susţinerea si provovarea unei acţiuni in răspundere a fostului administrator statutar al debitoarei, iar lichidatorul judiciar in raportul prevăzut de art. 59 s-a exprimat in sensul ca "la o prima analiza nu sunt persoane cărora sa le fie impuitabila apariţia stării de insolventa", este cel puţin incorecta poziţia instanţei de fond de a critica demersul organului fiscal in incercarea de a recupera sumele datorate de debitoare bugetului general consolidat al statului. De altfel, acesta este si scopul principal al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala prin structurile sale, respectiv gestionarea si colectarea eficace si eficient a impozitelor si taxelor datorate bugetului general consolidat pentru a asigura resurselor necesare finanţării cheltuielilor publice.
Cu privire la momentul introducerii acţiunii ce face obiectul prezentului dosar arată ca, potrivit art. 139 din Legea 85/2006, acţiunea prevăzuta de art. 138 din aceeaşi lege se prescrie in termen de 3 ani. Astfel, atâta vreme cat acţiunea a fost introdusa in interiorul termenului de prescripţie, momentul introducerii acţiuni nu poate fi reţinut ca fiind un motiv de respingere a acesteia.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, lichidatorul judiciar a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând recursul declarat de către lichidatorul judiciar al debitoarei prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art.304 şi 3041C.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar al creditoarei AJ.F.P.Bistriţa-Năsăud a fost justificat prin invocarea dispoziţiilor art. 138 alin.1 lit. d şi e din Legea nr.85/2006, arătându-se că judecătorul sindic poate dispune ca pasivul debitoarei persoană juridică, ajunsă în stare de insolvenţă, neacoperit din bunurile acesteia, să fie plătită de către administratorii statutari.
Declanşarea demersului judiciar având ca finalitate antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere - administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană - care au contribuit la ajungerea debitoarei în insolvenţă impune existenta unei proceduri în baza Legii nr. 85/2006, condiţie îndeplinită în speţă.
După cum rezultă din certificatul constatator eliberat de către ORC Cluj, pârâta I.C. este administratorul statutar al debitoarei.
Probele administrate în cauză relevă împrejurarea că după numirea lichidatorului, practicianul în insolvenţă a notificat atât societatea debitoare, cât şi pe fostul administrator să predea registrele, actele şi bunurile societăţii; notificarea administratorului debitoarei, a debitoarei cât şi a instituţiilor bugetare s-a realizat prin scrisoare recomandată precum şi potrivit art.61 din Legea nr.85/2006. Cu toate acestea, pârâta nu a înţeles să dea curs solicitării lichidatorului şi nu a predat toate documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006, probele administrate în cauză evidenţiind această împrejurare.
Considerând că au fost făcute toate demersurile pentru intrarea în posesia bunurilor societăţii şi că fostul administrator statutar nu a pus la dispoziţia lichidatorului judiciar toate documentele contabile şi administrative ale societăţii precum şi bunurile acesteia astfel cum sunt evidenţiate în ultimul bilanţ contabil întocmit, creditoarea a formulat cererea de atragere a răspunderii personale a persoanelor vinovate în conformitate cu prevederile art. 138 alin.1 lit. d şi e din Legea insolvenţei .
Nepredarea documentelor contabile şi neţinerea contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile legale atestă încălcarea dispoziţiilor art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, în condiţiile în care corecta ţinere a registrelor contabile este o obligaţie stabilită în sarcina administratorilor societăţii de Legea nr.31/1990, republicată, care la art.73 stabileşte că „administratorii sunt solidari răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere”.
În acelaşi timp, art.10 din Legea nr.82/1991 a contabilităţii, prevede că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului.
În cazul de faţă, nepredarea documentelor contabile solicitate de lichidatorul judiciar duce la concluzia firească că aceste documente fie nu s-au întocmit, fie au fost întocmite cu nerespectarea prevederilor legale. De aceea, neţinerea contabilităţii în mod corect, nu face posibilă sesizarea dificultăţilor cu care se confruntă societatea şi face insesizabilă în timp util starea de insolvenţă care poate să apară la un moment dat în activitatea unei societăţi comerciale.
În situaţia în care contabilitatea nu a fost ţinută în conformitate cu legea, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor.
Raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se prezumă atâta timp cât există încetarea de plăţi şi una dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006, prezumţia având un caracter „iuris et de iure”, nefiind posibil a fi răsturnată prin proba contrarie.
Este de remarcat, în speţa de faţă că pasivul societăţii este cel înscris în tabelul definitiv de creanţe, însumând o masă credală de 17.333 lei.
În aceste condiţii, în speţa de faţă, încetarea de plăţi este evidentă, aducându-se prejudicii creditorilor, fie ei bugetari sau chirografari, neplătiţi la scadenţă. Starea de pasivitate a debitoarei a fost cu atât mai mult evidentă, cu cât starea de insolvenţă nu a fost sesizată de către aceasta printr-o cerere introductivă prin care să-şi solicite insolvenţa, ci de către unul dintre creditorii înscrişi la masa credală a societăţii, fapt ce nu poate decât să conducă la concluzia că neţinerea contabilităţii a fost un fapt evident, dovedit şi de inexistenţa demersurilor de declarare a insolvenţei.
Chiar dacă concretizarea faptei prevăzute de art.138 lit.d a fost raportată de către creditor la situaţiile financiar contabile ale debitoarei publicate pe site-ul m.finante în 2010, completarea acestor informaţii cu cele obţinute din declaraţiile de creanţă ale creditorilor dovedesc întru totul fapta ilcită a administratorului statutar, vinovăţia, raportul de cauzalitate dintre fapta acestuia şi starea de insolvenţă.
Prin modul defectuos în care administratorul societăţii a înţeles să fie ţinută sau să fie neţinută evidenţa financiar contabilă este dovedită şi legătura de cauzalitate din comportamentul culpabil al reprezentantului legal şi starea de insolvenţă a debitoarei. Posibilitatea verificării actelor de către lichidatorul judiciar este apreciată ca un prim demers pentru a stabili dacă unei persoane îi sunt sau nu aplicabile dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006. În situaţia în care persoana efectiv refuză să colaboreze şi să predea actele spre verificare, prezumţia de neţinere corectă a contabilităţii, de fraudare a intereselor şi drepturilor creditorilor devine o certitudine.
În plus, din raportările contabile pentru anul 2011, anterior deschiderii procedurii rezultă faptul că societatea debitoarei figura cu active circulante în valoare de 19.341 lei stocuri în valoare de 13.217 lei, casă şi conturi bănci în valoare de 5.924 lei. Valoarea bunurilor predate către lichidatorul judiciar este cu mult mai mică decât valoarea patrimoniului ce reiese din raportările contabile şi prin urmare, nu există justificări pertinente cu privire la situaţia activelor nepredate, motiv pentru care adminsitratorul societăţii, pârâta I.C. se face vinovată şi de ascunderea activului societăţii debitoare, fiind incidente faţă de această şi disp.art.138 alin.1 lit.e din Legea nr.85/2006.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va aprecia recursul declarat ca fiind fondat iar în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. raportat la art.8 din Legea nr.85/2006 îl va admite, va modifica hotărârea recurată în sensul că va admite acţiunea formulată de către lichidatorul judiciar al debitoarei şi va obliga pârâta I.C. să plătească pasivul debitoarei până la concurenţa sumei de 17.333 lei.
| ← Deschiderea procedurii insolvenţei. Debitor persoană fizică.... |
|---|
