Decizia civilă nr. 216/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR. (...)
DECIZIE CIVILĂ NR. 216/2011
Ședința din data de 24 ianuarie 2011
Instanța constituită din : PREȘEDINTE : M. I. I.
JUDECĂTOR : A. C. JUDECĂTOR : M. S.
G. : L. F.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta D. G. A F. P. M. PRIN A. F. P. A M. B. M. împotriva sentinței civile nr. 2289 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M., în contradictoriu cu intimata C. C. I., având ca obiect anulare act de control taxe și impozite - taxă de primă înmatriculare.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut cauzei, după care se constată că în data de 19 ianuarie
2010 s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare din partea intimatei C.
C. I. prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Curtea, procedând la verificarea competenței potrivit dispozițiilor art. 1591 alin.4 C.pr.civ., constată că întemeiat pe dispozițiile art.3 pct.3 C.pr.civ coroborat cu art.8 și 10 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial în a soluționa prezentul recurs și în baza înscrisurilor existente la dosar și reținând poziția procesuală a părților care solicită judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 din C. pr. civ., apreciază că prezenta cauză este în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și o reține în pronunțare. C U R T E A : Deliberând reține că, Prin sentința civilă nr. 2.289 din data de 13 iulie 2010 pronunțată în dosarul nr. (...) de Tribunalul Maramureș s-a admis acțiunea precizată formulată de către reclamanta C. C. I., în contradictoriu cu pârâtele A. F. P. A M. B. M. și D. G. A F. P. A J. M. și în consecință, s-a constatat nelegalitatea încasării la bugetul de stat a sumei de 2.983 lei, achitată cu chitanța nr. 0768562/(...) și s-a anulat actul administrativ nr. 10082 din (...) emis de pârâta A. F. P. a M. B. M. A fost obligată pârâta A. F. P. a M. B. M. să restituie reclamantei suma de 1.118 lei, cu dobânda legală începând cu data achitării sumei ((...)) și până la restituirea ei efectivă. În final, au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.043,3 lei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din analiza dispozițiile art. 90 paragraful 1 din T.ul C. E., invocat de reclamantă, se constată că acesta prevede că, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare";. În consecință, tribunalul a apreciat că prevederile menționate din T. limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste. Astfel, art. 90 (1) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esențialul acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei dintr-o țară comunitară, în R. Aplicarea taxei introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea E. în scopul reînmatriculării lor în România, în situația în care acestea au fost deja înmatriculate în țara de proveniență, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, taxa nu se mai percepe. Î.e principiile dreptului comunitar, obligatorii pentru instanțele judecătorești române, astfel cum s-a menționat prin referirile la art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, tribunalul a făcut referire la supremația dreptului comunitar, în speță a art. 90 (1) din T. și conchidă că prin modificarea codului fiscal și introducerea taxei speciale pentru autovehicule, legiuitorul a încălcat în mod direct dispozițiile menționate ale T.ului. Art. 90 alin. 1 din T. face parte, de la data de 1 ianuarie 2007, din ordinea de drept a R. și astfel reclamanta, persoană juridică română, se poate adresa autorităților administrative precum și instanțelor judecătorești în scopul de a-i restabili drepturile conferite de această reglementare comunitară de bază și care i-au fost încălcate prin aplicarea reglementărilor dreptului național cu caracter contrar de către autoritățile administrative cu ocazia reînmatriculării în România a autoturismului. Î.ucât instanța de fond a constatat că suma plătită de reclamantă nu a fost datorată potrivit legislației comunitare, taxa trebuie restituită, cu dobândă legală potrivit dispozitivului. În baza art. 274 Cod procedură civilă pârâtele au fost obligate să plătească reclamantei suma de 1.043,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D. G. A F. P. prin A. F. P. B. M. solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei. În dezvoltarea motivelor de recurs, bazate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 și art. 3041 C.pr.civ., pârâta a arătat că la data judecării cauzei de către instanța de fond nu mai erau în vigoare dispozițiile art. 2141-3 din Legea nr. 571/2003 referitoare la taxa specială de înmatriculare, situație în care reclamanta are dreptul la restituirea diferenței dintre taxa de înmatriculare și taxa de poluare, iar acest drept se poate exercita printr-o procedură necontencioasă prev. de N. metodologice emise în aplicarea O.U.G. nr. 5.. Cu privire la caracterul retroactiv al O.U.G. nr. 5., pârâta a relevat că prin deciziile nr. 499/(...), nr. 341/(...) și nr. 802/(...), Curtea C onstituțională a statuat că redefinirea taxei printr-un act normativ distinct față de cel inițial, nu echivalează cu instituirea unei noi taxe, atâta timp cât natura juridică a celor două taxe este identică, modificarea survenind doar în cea ce privește modalitatea de calcul a acesteia și anume, cuantumul ei, iar aplicarea art. 11 din O.U.G. nr. 5. oferă posibilitatea contribuabilului ce a achitat o sumă mai mare în raport cu cea datorată să își recupereze suma plătită în plus. Referitor la dobânda legală, pârâta a arătat că instanța de fond a acordat dobânda legală neîntemeiat, deoarece repararea prejudiciului pe care îl invocă reclamanta s-ar putea realiza în condițiile dreptului comun, respectiv art. 1088 alin. 2 Cod civil, potrivit cărora dobânda legală ar putea fi acordată de la data cererii de chemare în judecată și nu de la data achitării taxei de primă înmatriculare. Cu privire la cheltuielile de judecată, pârâta a solicitat respingerea cererii reclamantei, întrucât a respectat dispozițiile legale în vigoare, a căror legalitate de altfel a fost confirmată de Curtea Constituțională. Intimata C. C.-I. prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că taxa de poluare este percepută de către statul român cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 25, 28 și art. 90, parag. 2 din T.ului U.E. Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea l-aapreciat parțial fondat pentru următoarele considerente: Verificând hotărârea recurată sub toate aspectele și prin raportare la toate apărările invocate de recurentă atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de recurs, împrejurare permisă de dispozițiile art. 3041 C.proc.civ. în condițiile în care sentința atacată nu este supusă apelului, Curtea constată că instanța de fond în mod greșit a reținut că înscrisul intitulat adresă și înregistrat sub nr. 10082 din data de 21 aprilie 2010 este un act administrativ fiscal și, ca atare, a dispus anularea acestuia. Definiția actului administrativ fiscal este dată de art. 41 din Codul de procedură fiscală, în conformitate cu care prin act administrativ fiscal se înțelege actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale. Adresa nr. 10082 din data de 21 aprilie 2010 (f. 10 ) a cărei anulare s- a solicitat nu întrunește caracteristicile enunțate anterior pentru a putea fi calificat drept un act administrativ fiscal întrucât acesta nu este emis de către organul fiscal competent cu scopul stabilirii, modificării sau stingerii drepturilor și obligațiilor fiscale, fiind doar expresia materială a refuzului autorității administrativ-fiscale de a recunoaște un drept legitim al reclamantei. Cu toate acestea nu este mai puțin adevărat că art. 8 alin. 1 teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana care se consideră vătămată într-un drept al său prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. Cu alte cuvinte, simplul refuz de restituire a unei taxe, pe care reclamantul o consideră nedatorată, îl îndrituiește pe acesta să se adreseze direct instanței de judecată. În cauză reclamanta a ales în mod legal să se supună legislației interne în materie și mai apoi să apeleze la organul fiscal pentru a recupera taxa considerând că a fost plătită fără temei legal, procedeul fiind perfect legal, deoarece orice plată făcută din eroare sau fără a exista debit este considerată nedatorată și astfel este supusă restituirii (repetițiunii). Art. 8 al. 1 din Legea nr. 554/2004, permite reclamantului să se adreseze instanței de judecată după ce se află în posesia refuzului explicit de soluționare favorabilă a cererii sale. Atât timp cât reclamanta este în posesia actului din care rezultă refuzul de soluționare favorabilă a cererii are deschisă calea prev. de art. 1 al. 1 din Legea 554/2004, respectiv de a se adresa instanței de contencios administrativ competente. Așadar, sub acest aspect se impune admiterea recursului și modificarea hotărârii pronunțate de instanța de fond în sensul înlăturării mențiunii referitoare la anularea actului administrativ 10.082 din (...) emis de pârâta A. F. P. A M. B. M., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc civ, respectiv prima instanță a interpretat în mod greșit natura actului juridic dedus judecății. În schimb, în ce privește admiterea cererii reclamantei de restituire a sumei de 1.118 lei, Curtea reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. În cauza de față, tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din T.ul de instituire a C. E.). Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a C.J.C.E. că art. 90 din T. produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale U. le pot proteja. Judecătorul național are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din T. să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de T. să fie deplin și efectiv protejate. Cum România este stat membru al U. începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția R. conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe. Î.-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine orice disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a T.ului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util. Jurispudența CJCE a stabilit constant că un sistem de impozitare a autovehiculelor este discriminatoriu față de autovehiculele de ocazie de import atunci când în calculul taxei nu se ia în considerare deprecierea reală a acestui autovehicul de import și, în consecință, i se impune o taxă mai mare decât valoarea reziduală a taxei rămase neamortizată încorporata într-un autovehicul național similar (A se vedea Decizia Curtii de J. a C. E. în C. C-3. N. T., par. 20). Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag.1 din T. s-a decis în cauza conexată Nádasdi și Németh unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second- hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru, iar valoarea taxei este determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valorii reziduale a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate. T. ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile normele T.ului de așa manieră încât să i se recunoască particularului dreptul său de a nu fi impus cu o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second- hand importat dintr-un alt stat membru al U.. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată de T. și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978). Recurenta susține că acțiunea reclamantei nu poate fi admisă pe considerentul că prin efectul adoptării OUG nr. 5. au fost abrogate dispozițiile art. 2141-2143 din Codul fiscal care au instituit obligația de plată a taxei speciale de primă înmatriculare, iar noua reglementare stabilește cadrul juridic cu privire la instituirea taxei de poluare, pe care reclamantul o datorează în continuare. Curtea reține că începând cu data de 1 ianuarie 2007, prin dispozițiile art. 2141-2143 din Codul fiscal s-a instituit regimul unei noi taxe speciale pentru autoturisme și autovehicule datorată pentru prima înmatriculate a unui autovehicul sau autoturism în România, indiferent dacă acesta era nou sau folosit. Aplicarea aceste dispoziții legale în dreptul intern a determinat încălcarea dispozițiilor art. 90 parag. 1 din T.ul de instituire a C. E. constatată de jurisdicțiile interne. Această incompatibilitate a fost reținută și de C. E. care a declanșat procedura prevăzută de art. 226 din T. (procedura de infrigement). Pentru a pune de acord legislația internă cu normele T.ului și a înceta procedura de constatare a încălcării T.ului demarată de C. E., G. a adoptat OUG nr. 5. pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule în vigoare de la 1 iulie 2008. Pentru a verifica dacă sunt incidente în speță prevederile art. 11 din OUG nr. 5. se impune a se stabili care sunt efectele juridice ale acestei ordonanțe de urgență asupra situațiilor juridice născute anterior datei de 1 iulie 2008. Conform dispozițiilor art. 11 din OUG nr. 5. taxa rezultată cadiferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 6.. Curtea reține că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Î.-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia atunci când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar, acesta este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea normelor comunitare. Din această perspectivă reclamanta intimată are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare. În astfel de situații, Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din T., cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite (A se vedea: CJCE, cazul nr. 68/79 Hans Just I/S contre Ministère danois des impôts et accises precum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05 Ákos Nádasdi și Ilona Németh parag. 61-70). Ca atare, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială. Curtea mai reține că noua taxă instituită de OUG nr. 5. este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară și are alt mod de calcul precum și altă destinație. Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție. Împrejurarea că la nivelul U. E. s-a decis că taxa de poluare ce urmează a se percepe prin aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 5. nu este contrară T.ului nu are nicio influență asupra dreptului reclamantei de a cere și obține restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare percepută în baza unor norme juridice anterioare acestei ordonanțe de urgență și care au fost declarate ca neconforme cu prevederile T.ului. Din această perspectivă, aplicarea OUG nr. 5. nu poate paraliza demersul reclamantei și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse. În ceea ce privește critica privind acordarea dobânzilor legale solicitate începând cu data achitării taxei și până la data plății, Curtea reține următoarele: Este de principiu că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 4 din Codul de procedură fiscală în măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective. Tot astfel, dacă suma respectivă a fost încasată și folosită fără să existe temei legal, se impune a se restitui nu numai suma plătită ci și dobânda legală calculată pe perioada cuprinsă între data creditării bugetului de stat și data restituirii integrale către contribuabil. Numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului încercat de contribuabil aflat într-o astfel de situație în care acestuia i s-a produs un prejudiciu prin acțiunea ilicită și culpabilă a organului fiscal al statului. Așa fiind, Curtea constată că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea normelor legale și a principiilor de reparație a prejudiciului încercat de contribuabil. Nu se poate paraliza dreptul contribuabilului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului numai pe considerentul că acesta are dreptul să i se restituie doar suma plătită fără bază legală iar dobânda ar curge doar de la data formulării cererii de chemare în judecată pentru restituirea sumelor încasate pe nedrept. Dacă s-ar admite teza recurentei, conform căreia indiferent de perioada de folosire a unei sume de bani achitată la bugetul de stat fără temei legal, aceasta este ținută să plătească dobânzi doar din momentul formulării cererii de chemare în judecată ar însemna ca bugetul de stat să se îmbogățească pe măsura însărăcirii patrimoniului contribuabilului cu suma ce reprezintă prețul folosinței banilor pe perioada de referință. Or, dacă am accepta o astfel de rezolvare ar însemna ca niciodată contribuabilul să fie corect și complet despăgubit pentru prejudiciul ce l-ar încerca prin reținerea la bugetul de stat pe o perioadă de timp însemnată a unei sume fără o bază legală, punând astfel în pericol principiul răspunderii patrimoniale ce presupune reparația în natură și integrală a prejudiciului. Pe de altă parte, dacă am accepta teza recurentei, s-ar eluda însuși principiile statornicite în practica Curții de J. care au fost mai sus redate, respectiv obligația impusă statelor membre de a asigura rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 110 din T., cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, Curtea de Justiție a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite. Nici critica referitoare la modalitatea de soluționare de către prima instanță a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, fiind reținută în mod corect aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 C.proc.civ. Potrivit acestor prevederi legale partea care cade în pretenții, la cerere, va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată în favoarea părții adverse. Cum cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtelor D. M. și AFP B. M. a fost admisă, iar reclamanta a făcut dovada efectuării unor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.043,3 lei constând în taxă de timbru, timbru judiciar și onorariu avocat, prima instanță în mod corect a obligat pârâtele la plata acestor cheltuieli de judecată. Î.ucât nu se poate reține incidența prevederilor art. 275 C.proc.civ în cazul pârâtelor D. M. și AFP B. M., lipsind o achiesare la pretențiile reclamantei, recursul declarat de recurentă sub acest aspect apare neîntemeiat. Rezultă cu prisosință că aceste cheltuieli au fost determinate de refuzul autorităților pârâte de a restitui o taxă percepută în baza unei norme interne ce contravine dreptului comunitar, pârâtele aflându-se în culpă procesuală. Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va fi admis recursul declarat de pârâta D. G. a F. P. M. și va fi modificată în parte sentința atacată, în sensul că se va înlătura mențiunea referitoare la anularea actului administrativ 10.082 din (...) emis de pârâta A. F. P. A M. B. M. Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței atacate. În temeiul dispozițiilor art. 274 C.proc.civ, Curtea va respinge cererea intimatei C. C. I. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului deoarece recurentei nu i se poate reține vreo culpă procesuală cât timp calea de atac promovată a fost apreciată parțial întemeiată. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâta D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 2.289 din 13 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M., pe care o modifică în sensul înlăturării mențiunii referitoare la anularea actului administrativ 10.082 din (...) emis de pârâta A. F. P. A M. B. M. Menține celelalte dispoziții. Respinge cererea privind plata cheltuielilor de judecată. Decizia este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din 24 ianuarie 2011 PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, M. I. I. A. C. M. S. G., L. F. Red.M.I.I. DAct.D.H./2 ex./ Jud.fond.O. S.
| ← Decizia civilă nr. 1022/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 74/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
